.jpg)
.jpg)
Sfântul Visarion Mărturisitorul:
Mişcarea românească de la 1744 din Transilvania şi din Banat, dezlănţuită de propovăduirea Călugărului Visarion, apare în perspectiva istoriei ca parte a luptei de secole duse de popor pentru libertate naţională şi religioasă, pentru dreptate şi omenie. Cuvântul său simplu, spus cu suflet deschis, e scânteia care răscoleşte adânc conştiinţa maselor şi zădărniceşte în câteva săptămâni înfăptuirile unei jumătăţi de veac de silnicii. S-a vădit încă o dată atunci că Ortodoxia românească este una cu aspiraţiile întregului neam, iar apărarea credinţei înseamnă păstrarea fiinţei naţionale.
În aceste vremi de suferinţă pentru românii din vestul Carpaţilor, când credinţa lor, singurul bun ce le mai rămăsese, era primejduită, în numele ei vine Călugărul Visarion, expresie a solidarităţii ortodoxe, a colaborării întru apărare, precum şi a luptei împotriva asupririi (1).
Din actul de legitimare şi călătorie primit de la Patriarhul Bisericii sârbe, Arsenie Ioanovici Şakabent, la 13 februarie 1742, reiese că Visarion s-a născut în districtul Maidan din Bosnia, tatăl său numindu-se Maxim, iar mama Maria, stabiliţi apoi, în Kostainiţa din Croaţia (2). Alte informaţii îl consideră originar din Bolovar, dioceza Pakraţului, unde l-a întâlnit episcopul Pavel Nenadovici ca vieţuitor într-o peşteră, săvârşitor de minuni fiind prin tăria credinţei sale. Chemat de patriarh a venit la Carlovăţ. Acolo l-a cunoscut episcopul de mai târziu, Vichentie Popovici. Din relatarea pe care a făcut-o protopopului Mehadiei, Nicolae Stoica de Haţeg (1751-1833), consemnată în cronica sa (3), aflăm că avea înfăţişare de ascet, îmbrăcat foarte modest şi era în mare cinste în faţa patriarhului. Episcopul Inocenţiu Micu Klein, care 1-a întâlnit în alte împrejurări, îi face următorul portret: „Om au fost de mijloc la stat sihastru acesta, cu barbă mică, negru la faţă şi perit” (4). Preotul Atanasie Stoica din Mehadia, el însuşi între cei mulţi care-l însoţeau pe Visarion în părţile Haţegului, l-a văzut „cu o rasă cârpită, în opinci, fără de obiele, cu căciulă călugărească ploştită, cărunt şi slăbit” (5).
A fost tuns în monahism în mănăstirea Sfântul Sava de către Patriarhul Ierusalimului, în 1738 (6), primind numele de Visarion. Ajunge la Athos şi înapoindu-se în Serbia în 1742 e primit în mănăstirea Pakra. Vorbea limba sârbă, probabil şi greacă. Atanasie Stoica, cel care l-a ascultat, spune că „ştia ceva româneşte, că au fost vr-un an în Ţara Românească” (7), fapt ce confirmă organizarea acţiunii sale de mai târziu şi împreună-lucrarea ortodoxă.
L-a chemat Nicolae Sarai-Tiurcia (cojocaru) şi, după propria sa mărturisire, în 1744 avea 30 de ani. Potrivit declaraţiei pe care o face la interogatoriul de la Sibiu din 27 aprilie 1744, a plecat de la mănăstirea Pakra la Carlovăţ în prima jumătate a lunii ianuarie din acelaşi an şi, după o întrevedere cu patriarhul, îşi continuă drumul, ajunge la Timişoara, trece pe la mănăstirile din Banat, zăboveşte puţin la Hodoş-Bodrog şi se opreşte la Lipova (8) pe la începutul lunii martie. Protopopul Nicolae Stoica a consemnat spusele martorilor şi ale tatălui său, privind călătoria: „norod din Mehadia, Ruşava (Orşova) şi din sate a-l vedea şi a-i blagoslovi au alergat, pi la Timişoara păn la Lipova l-au petrecut ca pre un sfânt… prin Vinga la Pacraţi pustă, 3000 de ţărani cu coasăle a cosi veniţi, tot ciopoară nainte alergând, coasăle lepădând, nainte îngenunchea, să închina, îi blagoslovea, mânile îi săruta şi iar fuga cu coasăle nainte alerga, păn la Lipova” (9).
Alegerea acestui centru românesc cu străvechi tradiţii ortodoxe, cu meseriaşi vestiţi şi cu o viaţă comercială intensă, a fost bine gândită. Spre el au gravitat până târziu părţile arădene, bănăţene şi bihorene, atunci supuse presiunilor pentru uniaţie. Era deci locul cel mai potrivit vestirii cuvântului răscolitor, iar în apropiere se aflau episcopii din Timişoara şi din Arad. Pe colina de la marginea oraşului, Visarion ridică o cruce de lemn ce se păstrează şi astăzi în una din absidele exterioare ale bisericii istorice din Lipova. Lângă cruce a apărut un izvor, rămas în amintirea localnicilor cu denumirea „Izvorul Sfântului” (10). Cronicarul relatează: „În Lipova mai şezând, o cruce mare de lemn or făcut-o cu el şi pe o coastă de deal săpând groapa au înfipt-o, apă de supt cruce au fântânit şi multe boale au tămăduit” (11).
De lângă cruce, ajutat adesea pentru mai buna înţelegere a cuvântului de comercianţii Dima, Gavril şi de George Nicolae, şi ei pătimitori, Visarion vorbeşte convingător mulţimii. În documentata sa istorie (12), George Bariţiu remarcă: „El însă nici nu simţea trebuinţa de a întinde vorba multă şi a ţinea prele-geri de dogmatică, precum făceau iezuiţii. Prin cuvinte scurte, dar spăimîntătoare… ştiu să bage în fiori pe miriadele de oameni. Vai de capul vostru, aţi vândut sufletele voastre; dezlegarea morţilor voştri nu e dezlegare, ci osândă; parastase, pomeni şi sărindare le-aţi plătit cu totul în deşert la popi nelegiuiţi, la popi nepopi; baptismul (Botezul) pruncilor voştri, nelegiuit; de aceştia îl doare pe el mai mult”.
Sunt puţine crucile care au adunat în jurul lor atâţia credincioşi şi au revărsat atâta tărie, atâta rezistenţă întru apărarea fiinţei neamului şi a credinţei, precum a fost modesta cruce de lemn de la Lipova. Şi tot puţine sunt cele ce au prilejuit atâtea îngrijorări unei curţi imperiale şi unei întregi orânduiri de stat. Visarion a plecat din Lipova, dar pelerinii vor continua încă mult timp să-şi găsească lângă ea liniştea şi încrederea în mai bine. Această cruce a rămas un simbol al vrerilor de dreptate şi de libertate.
Consiliul de război imperial îşi exprima, în 24 iunie 1744, îngrijorarea că pelerinajele la cruce pot provoca tulburări (13). Consiliul locotenenţial din Pojon, prin ordinul din august, păstrat în arhiva din Arad, confirmă că la crucea aşezată lângă Lipova, pentru stricarea uniaţiei în Banat, veneau mulţimi din toate părţile, că activau în acest sens călugări veniţi de peste munţi şi de aceea dispune arestarea lor. La 9 ianuarie 1745, congregaţia Zarandului îşi exprima revolta faţă de menţinerea crucii la care mergeau foarte mulţi credincioşi din regiune, iar în mai, din acelaşi an, congregaţia comitatului Arad ordonă organelor în subordine să vestească în întregul comitat aplicarea a 100 de lovituri de bici celor ce vor trece Mureşul la cruce, precum şi cazurilor de recidivă, împreună cu o amendă de 12 florini renani (14). Conducerea administrativă din Timişoara ordonă oficiului districtual din Lipova să distrugă toate construcţiile ridicate în apropierea crucii pentru adăpostirea pelerinilor, spre a evita tumultul, dar să lase neatinsă crucea; raportul din 14 septembrie anunţa executarea ordinului. După doi ani de la aşezarea crucii, se raportează din Lipova că vin aici zilnic numeroşi pelerini şi că mulţimea celor din Banat, din nordul Mureşului, din Crişana, e în creştere (15). Se iau măsuri restrictive împotriva preoţilor şi sunt urmăriţi călugării, îndeosebi cei veniţi din Muntenia şi din Moldova, o repetare a obişnuitelor ordine date în acest scop.
În ziua de 29 mai 1744, administraţia militară din Timişoara ordonă aceluiaşi oficiu districtual din Lipova să aresteze pe Eremitul Visarion, iar dacă e plecat, să-l caute. Se răspunde abia în ziua de 21 iunie că la Dobra au fost arestate trei persoane din localitate, ce l-au însoţit pe Visarion, care se află de 12 săptămâni în Transilvania (16). Conducerea militară din Timişoara, după răscoala din 1737-1739, a acceptat tacit mişcarea paşnică de teamă că intervenţia ar dezlănţui o nouă ridicare a maselor, limitându-se la măsuri de prevenire a tumultului şi, ca atare, deşi foarte bine informată, emite dispoziţia după mult timp de la plecarea Călugărului Visarion. La 11 aprilie, acesta era la marginea estică a Banatului, în Capolnaş, din apropierea Făgetului.
De acolo, obercnezul (primarul şef al regiunii) Petcu, precum consemnează episcopul Inocenţiu Micu Klein, în traducerea lui Petru Maior (17), „trimisă în Dobra (orăşel la intrarea în Transilvania) la vice-ductorul Ioan Lădariu, în care se scria că după două, trei ceasuri (în aceeaşi zi) va se vină acolo un si-hastru, căruia numai sălaş să-i rânduiască, că de altele nu are lipsă, şi să spună protopopului locului (unit), ca să iasă cu litie înaintea sihastrului şi aşa să-l petreacă… Într-aceea veni sihastrul de mulţi călăreţi încungiurat şi intrând în sălaşul rânduit, mulţi din popor să adunară acolo a-i săruta picioarele şi mânile”.
La 12 aprilie, zi de Duminică, Visarion pleacă la Deva, urmat de „cetele călăreţe numeroase ale bănăţenilor şi dorobanţilor, încă şi de câţiva cavalerişti din regimentul cesaro-regesc care purta numele proprietarului său, contele Springer; iar moşii noştri ne spuneau, din câte aflară de la părinţii lor, că la trecerea lui Visarion prin acel comitat al Hunedoarei, dregătorii comitatului, fireşte mai mulţi calvini, au provocat pe oameni ca să iese cu ramuri verzi întru întâmpinarea sfântului profetului, care duce viaţă îngerească… Ajuns în Deva… află sihastrul un loc foarte acomodat spre a combate uniunea cu Roma în cuvinte cât mai tari, pe care un popă neunit le împărtăşea poporului românesc” (18).
Atanasie Stoica, aflat între cei mulţi care-l însoţeau, întregeşte descrierea prin condeiul protopopului Nicolae Stoica (19): „Acu de la Hunedoara, în ţara Haţegului intrând, oamenii la el să adună. Mai vârtos văzând că nu mâncă, nu bea decât după ameazi la chindie… îi ziseră sfântu Nichita sau Nicodim. Adunându-se întâi sute, apoi şi mii de oameni la el, cât putea, ce ştia, învăţa… Spunând în tot Ardealul că-i sfântu în Ardeal, mii de oameni şi copii îl petrecea, flămânzi cu el umbla şi ce zicea as-culta… legea pravoslavnică, dar nu a papii, să ţină, la el şi domni a-l vedea venea…”.
Din Deva se opreşte la Orăştie şi, însoţit de mulţimi, ajunge la Săliştea Sibiului, unde petrece câteva zile, cuvântul său readucând la Ortodoxie acest puternic centru românesc. Contemporanii evenimentului au lăsat amintirea altui moment din această călătorie (20): „Carea auzind episcopul uniţilor Ioan (Inochentie Klein, liber baro, rumân), viind a-1 vedea cine-i şi ce vorbeşte, îl află în mijlocul mulţimii învăţând. Şi episcopu i-a zis: „Tu, ursule din munţi, ce ai căutat aicea vei afla, eu te voi învăţa! Ce turburi creştinii, turma mea?” Călugărul au zis: „Măcar zici mie ursu, eu nu sunt, dar tu eşti rău lup supt pele de oaie şi mânci oile”. Şi zicându-i vlădica că-i căine spurcat, începură oamenii a sudui pre văldica de suflet, de lege. „Îndărăt de aici, că aici cu petri te ucidem şi te mâncă cânii. Să ştii că nu ne scapi”. Episcopu, suindu-să în hindeu cu 6 cai, acasă în Fogaraş au fugit, cu expres la gubernium au înştiinţat ce s-au întâmplat, în ce chip pre călugărul din Ardeal să-l scoată”. George Bariţiu consideră că scena s-a petrecut în alte împrejurări (21).
În drumul de la Sălişte spre Sibiu a fost arestat la 26 aprilie şi închis la Sibiu, în strada Cisnădiei, mutat, de teama mişcărilor suspecte ale românilor, în strada Iernii. În ziua următoare, din ordinul comandantului general al Transilvaniei, contele Czernin, şi în prezenţa episcopului Inocenţiu Micu Klein, Visarion a fost supus unui interogatoriu ce cuprinde 44 de întrebări, la care a răspuns prudent, iar la insistenţele comisiei privind scopul misiunii sale şi cine i-a încredinţat-o, a spus că e trimisul Domnului. N-a ezitat totuşi să afirme că uniţii au două religii şi nu ţin nici una (22).
De la Sibiu, Visarion a fost dus la Alba-Iulia, la Deva, apoi la Timişoara unde i s-a luat un nou interogatoriu şi, în mare taină, sub escortă, la Viena. Informaţiile documentare încetează, dar s-a afirmat că la intervenţia ministrului plenipotenţiar rus la Viena, ar fi fost eliberat şi trimis în Rusia (23). Protopopul Nicolae Stoica redă spusele căpitanului Vuc Piscevici, consătean cu „Nicola Tiurcia ce au fost ca sfânt de viu”, cu care s-a întâlnit la Verona, când era escortat spre Viena, o scenă impresionant redată (24).
Enervarea produsă la curtea din Viena depăşeşte obişnuitele limite, şi, după arestarea lui Visarion, consiliul de război imperial trimite în 24 iunie 1744 o scrisoare Patriarhului sârb Arsenie, prin care dispune să justifice trimiterea sa în Transilvania. Visarion e acuzat că a ridicat o cruce la Lipova, a organizat acolo un pelerinaj, a predicat îndeplinind îndatoriri ce revin misionarilor. A trecut apoi în Transilvania, unde a cutezat să desfăşoare aceleaşi activităţi, cauzând tot felul de dezbinări şi neînţelegeri între uniţi şi adversarii lor. Acestea, precum şi necesitatea înlăturării urmărilor mai grave, au determinat arestarea sa. Cere patriarhului să răspundă dacă i-a dat paşaport, scrisoare de recomandare, dacă l-a trimis ca misionar sau în alt scop şi dacă într-adevăr îi vor urma alţi misionari spre a dezbina pe uniţi de Biserica Catolică, pentru a-i readuce la vechea lor credinţă. Recurgând la ameninţări şi negându-i dreptul de a orândui astfel de misiuni fără încuviinţarea Vienei, îi interzice să trimită în viitor misionari.
Patriarhul răspunde cu demnitate, după două luni, la 26 august. Declară că a dat Călugărului Visarion menţionatele acte ca dovezi pentru credincioşii ce-i oferă daruri de milostenie, precum şi dezlegarea să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu între credincioşii ortodocşi. Nu i-a încredinţat nici o îndato-rire misionară, aceasta însemnând câştigarea de aderenţi în detrimentul altei credinţe, dar dacă a săvârşit această încălcare a îndatoririlor sale, el, patriarhul, e competent să-l judece şi să-l pedepsească. Din informaţiile pe care le-a cules, rezultă însă că Visarion nu a predicat pentru a converti apartenenţii altei credinţe, ci numai pentru apărarea credinţei ortodoxe. Dacă între ascultători s-au aflat persoane de altă confesiune, – uniţi -, vina aparţine acestora, iar nu lui Visarion, ei nesocotind dispoziţiile Bisericii lor când au asistat la propovăduirea altei confesiuni. Procedându-se aşa cum s-a procedat, atât preoţimea ortodoxă cât şi cea catolică ar ajunge în situaţia de a fi judecată, când la predicile lor participă şi persoane de altă credinţă, bine ştiindu-se că atunci când se apără propria credinţă, cele străine nu pot fi elogiate (25).
Consiliul imperial de război nu a mai răspuns şi nici nu a aplicat sancţiuni patriarhului, dar împărăteasa Maria Tereza ordonă să se ia cele mai drastice măsuri împotriva românilor ortodocşi din Transilvania, potrivnici catolicizării. Acestea au culminat cu acţiunea generalului Bukow, care începe din 1761 şi a prefăcut în cenuşă bisericuţele de lemn, în ruină mănăstirile de piatră din Transilvania, a terorizat şi masacrat populaţia, înscriind cele mai odioase pagini din istoria terorii religioase a provinciei (26).
Consecinţele mişcării declanşate de Călugărul Visarion sunt de dimensiuni istorice. Se desfăşoară într-o succesiune şi amploare ce nu mai contenesc, sporind îngrijorarea curţii vieneze, ce merge până la obsesie. George Bariţiu, deşi vădeşte o anumită atitudine faţă de mişcare, subliniază: „în cinci săptămâni a fost în stare să prefacă în ruine un edificiu, la care propaganda catolică începând de la mitropolitul Teofil, ajutat cu tot zelul de către curtea imperială, lucrase peste cincizeci de ani cu perseverenţă de fier, însă mai de multe ori cu mijloace foarte rău alese” (27). Inocenţiu Micu (Klein), luptătorul neînfricat pentru cauza românească, jertfă a catolicismului, înlăturat şi sfârşit în exil la Roma pe care a servit-o, rostea la deschiderea sinodului din 6 iulie 1744: „Nu mă îndoiesc că toţi ştiu ce tulburare a pricinuit în poporul nostru un călugăr care a învăţat în contra uniţilor. La îndemnul lui, în unele locuri, poporul nu merge la biserică, nu se serveşte de preoţii uniţi, morţii şi-i îngroapă fără prohod şi fără de mângâierile duhovniceşti, copiii şi-i botează prin femeile bătrâne şi se întâmplă şi alte daune spirituale de felul acesta” (28). Petru Bod (1712-1769), preot reformat în părţile Alba-Iuliei, istoric (29), întregeşte lapidar faptele: „Faima călugărului ori unde pătrunde, înveşmântată ca de obicei în legendă, românii se lapădă de unire. Evitând bisericile şi preoţii lor uniţi, refuză să-şi boteze şi să-şi îngroape copiii de aceşti preoţi. Ba se plâng şi îşi exprimă părerea de rău că de atâţia ani, siliţi de uniţi, s-au rugat şi au făcut milostenii în zadar. Mânaţi de un zel înfocat, s-au apucat în unele locuri, dar mai ales în comitatul Hunedoarei, sa facă curăţenie în biserici şi, alungind pe preoţii uniţi, săpau vatra, apoi scoteau pământul, sau aducând apă multă, spălau vatra bisericilor”.
Cărturarul uniat Samuil Micu (Klein), referindu-se la trecerea lui Visarion prin Transilvania „căruia îi ieşise vestea că e sfânt”, scrie: „Aceasta tare au înfricoşat pe români de către unire… destul că oamenii din margine au rămas jumătăţiţi în credinţă şi după patrusprezece ani, cu totul s-au făcut ne-uniţi” (30).
Actele oficiale confirmă marea nelinişte a dominaţiei străine. Alarmat de amploarea pe care a luat-o mişcarea, clerul unit din Transilvania propune spre sfârşitul anului 1744, iar conducerea catolică face unele adăugiri şi recomandă stăruitor propunerile împărătesei Maria Tereza, formulate în cinci puncte: a) emisarii ortodocşi din Muntenia şi din Banat care au provocat răul, preoţi sau mireni, să fie arestaţi, judecaţi şi pedepsiţi; b) apărătorii şi sprijinitorii acţiunilor potrivnice uniaţiei să fie pedepsiţi cu asprime; c) căpeteniile care au îndemnat poporul să se lepede de unirea cu Roma, au scos pe preoţii uniţi din parohii şi au oficiat servicii religioase, să fie arestaţi şi îndepărtaţi după cuviinţă; d) aderenţii lor să fie împovăraţi cu cele mai grele sarcini publice; e) militarii de la graniţă şi funcţionarii vămilor să supravegheze cu toată responsabilitatea, ca să nu se strecoare nici cărţi, nici ortodocşi şi să vegheze ca poporul să nu se refugieze în Muntenia, precum s-a răspândit această veste (31). Curtea imperială dispune episcopului Olszovski din Muncaci să cerceteze, după plecarea lui Inocenţiu Micu (Klein) la Viena, să facă investigaţii în Transilvania, referitoare la starea de spirit a românilor şi situaţia în care se află unirea. Olszovski trimite în 1746 două rapoarte în care relatează că mişcarea lui Visarion a prins rădăcini atât de adânci, că se vede silit să ceară intervenţia armatei pentru suprimarea tulburărilor. Propune arestarea şi întemniţarea preoţilor ortodocşi, să se dea satisfacţie preoţilor uniţi maltrataţi, să se ceară Patriarhului din Constantinopol să interzică episcopilor din Muntenia şi din Moldova de a sfinţi preoţi din Transilvania, să fie expulzaţi călugării din mănăstirile Scorei, Arpaş şi Porceşti, iar episcopul Inocenţiu Micu (Klein) să fie repus în scaunul vlădicesc (32).
Cu un an înainte, la 3 aprilie 1745, guvernatorul Transilvaniei raporta: „Starea unirii e cât se poate de tristă, după ce falsul călugăr, prefăcându-se de ascet, adunase mulţime mare de oameni obişnuiţi să se mire de lucrurile deşarte şi astfel în multe locuri, s-a răsturnat ce s-a înălţat în cursul altor cincizeci de ani” (33).
La Săliştea Sibiului, credincioşii l-au înfruntat în 1744 pe Inocenţiu Micu (Klein) şi au refuzat să participe la serviciul religios pe care l-a oficiat el. Comisarii magistratuali trimişi să comunice poporului român din Transilvania proclamaţia dată de guvern în numele împărătesei sunt primiţi cu ostilitate, iar în aprilie 1745, raşinărenii înlătură preoţii uniţi, îşi aduc preoţi ortodocşi, provocându-se agitaţii în care intervenţia oficialităţii nu poate schimba hotărârea sătenilor. În Veştem, ortodocşii declară că mai bine iau lumea în cap decât să primească unirea cu Roma. Răzvrătirea se extinde, se generalizează în toată Transilvania. Aceleaşi atitudini de frondă, aceeaşi neînduplecată rezistenţă în faţa violenţei străinilor asupritori.
Rezistenţa se organizează şi în faţa acţiunilor comune, violenţa şi ameninţările se opresc. Astfel, în vara anului 1654, orăşelul Hălmagi din Zărand e martorul unui moment măreţ. Înaintea comisiei imperiale, toate satele ţinutului vin în decursul unei săptămâni şi declară că nu-şi părăsesc legea strămoşească, Ortodoxia (34).
Plin de semnificaţie şi exprimând atitudinea de demnitate a poporului, rămâne răspunsul unui bătrân, dat trimisului de la Sibiu, răspuns consemnat de o publicaţie contemporană străină: „Acest cojoc, care-l am pe mine e acum al meu… Dar dacă ar vrea să mi-l ia crăiasa i-l dau. Cu aceste slabe mâni şi picioare şi cu trupul meu am lucrat, zi şi noapte, ca să plătesc porţia (impozitele). Ele sunt ale crăesei şi de ar vrea să mi le ia, nu am ce face. Dar nu am decât un suflet pe care îl păstrez pentru Dumnezeu din cer şi nici o putere omenească nu-l poate îndoi”.
Sute de arestări, maltratări, întemniţări, persecuţii, biserici arse, mănăstiri distruse sub masca noii credinţe sub care se ascundeau gândurile cele mai inumane. Şi toate, sub o dominaţie străină, ce pretindea că stăpâneşte „din îndurarea lui Dumnezeu”!
Din marele număr al celor ce pătimesc, Oprea Nicolae din Sălişte, Preotul Moise Măcinic din Sibiel, Ioan din Galeş se sfârşesc în cumplita temniţă de la Kufstein, unde va fi murit şi neînfricatul Visarion.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa din 28 februarie 1950, a hotărât ca, pentru virtutea şi pătimirile lor pentru dreapta-credinţă, ieromonahul Visarion „să se numere cu sfinţii şi să se cinstească după toată pravila ca sfânt mărturisitor” în bisericile din Transilvania, împreună cu Cuviosul Mărturisitor Sofronie de la Cioara şi cu Mucenicul ţăran Oprea Nicolae din Sălişte, în ziua de 21 octombrie.
Pr. Ion B. Mureşianu
1. Cu înţeles larg cuprinzător, acum ca şi în trecut, se depăşesc hotarele etnice şi se dovedeşte iar preţul integrării în măreţia solidarităţii umane pentru dreptate şi libertate. In această acţiune la care participă întreaga Ortodoxie, Muntenia şi Moldova sunt coordonatoare şi acordă sprijinul frăţesc. Pe tăinuite cărări vin călugări să le întărească încrederea celor prigoniţi. Le aduc cărţile trebuincioase în care, alături de cele ale sufletului, se vorbeşte întraripat despre trecutul măreţ al neamului şi despre înalta sa misiune istorică. Ierarhii folosesc toate mijloacele întru apărarea credinţei, le trimit preoţi când numărul acestora se împuţinase din cauza prigoanei, hirotonesc preoţi din provinciile ocupate. În 1734, episcopul Râmnicului dă episcopului din Timişoara câteva sute de cărţi în limba română, iar în 1752 episcopului din Arad, precizând în actul însoţitor, scris româneşte, că menirea lor este de a fi „deschidere celor ce prin neştiinţă, cu a lor nepricepere cad la întunerecul rătăcirii”. Domnii ţărilor româneşti intervin pe căi diplomatice, susţin toate acţiunile şi acordă adăpost emigranţilor. Legăturile strânse de totdeauna între toate provinciile româneşti şi solidaritatea lor se afirmă şi acum în toată amploarea. Visarion se oprise înainte de 1744 în Muntenia. I. B. Mureşianu, Mănăstiri din Banat, Timişoara, 1976, p. 43; Tipografia din Râmnic şi reluarea tipăririi cărţilor sârbeşti la 1726, Novi Sad (R.S.F. Iugoslavia), 1976. Text românesc şi sârbesc, p. 118.
2. G. Bogdan-Duică, Călugărul Visarion Sarai (1744). Un episcop din istoria Transilvaniei, în „Foaia diecezană”, Caransebeş, 1896, nr. 6 şi 7, p. 420.
3. Cronica Banatului, studiu şi ediţie de Damaschin Mioc, ediţia a II-a, revăzută, Timişoara, 1981, p. 185.
4. P. Maior, Istoria Bisericei românilor atât a acestor din coace, precum şi a celor din colo de Dunăre, Buda, 1813, p. 105; G. Bogdan-Duică, art. cit., nr. 7.
5. Nicolae Stoica de Haţeg, Cronica Banatului, p. 186.
6. A. Bunea, Episcopul Ioan Inocenţiu Klein, Blaj, 1909, p. 155.
7. N. Stoica de Haţeg, ibidem, p. 186.
8. A. Şaguna, Istoria Bisericii Ortodoxe Răsăritene Universale, vol. II, Sibiu, 1860, p. 182.
9. N. Stoica de Haţeg, ibidem, p. 186-187.
10. I. Boroş, Documente cu privire la istoricul diecezei Lugoj…, p. 54.
11. Ibidem. p. 186.
12. Părţi alese din istoria Transilvaniei. Pre doue sute de ani din urmă, vol. I, Sibiu, 1889, p. 420.
13. Dr. S. Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal, în secolul XVIII, vol. I, Sibiu, 1920, p. 35, anexe.
14. Prot. Gh. Ciuhandu, Românii din câmpia Aradului de acum două veacuri, Arad, 1940, p. 98, 128, nota 29.
15. Prot. Gh. Cotoşman, Eremitul Visarion Valahul, în „Mitropolia Banatului’“, XXX (1957), nr. 1-3, p. 109.
16. Baroti Lajos, Adattar Delmagiarorszag, vol. II, V, IX (1904-1905), Timişoara, p. 95, 96; Prot. Gh. Cotoşman, ibidem, p. 122, 123.
17. Op. cit., p. 106; G. Bariţiu, ibidem, p. 419-420.
18. G. Bariţiu, ibidem, p. 420-421.
19. Op. cit., p. 186.
20. Nicolae Stoica de Haţeg, ibidem, p. 186.
21. Ibidem, p. 422.
22. G. Bogdan-Duică, art. cit., nr. 7.
23. Dr. S. Dragomir, op. cit., p. 140; G. Bariţiu, ibidem, p. 422.
24. Ibidem, p. 187.
25. Dr. S. Dragomir, ibidem, p. 141-142; textele celor două acte, în originalul german, publicate în anexe, p. 35-37, nr. 28 şi nr. 30.
26. Pr. prof. dr. M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Bucureşti, 1981, p. 383-385.
27. Ibidem, p. 419.
28. A. Bunea, op. cit., p. 159; Dr. S. Dragomir, ibidem, vol. II, p. 143.
29. P. Bod, Istoria românilor din Transilvania şi părţile anexe. Copie făcută după manuscriptul aflător în Biblioteca Muzeului din Cluj, text latin litografiat în 25 exemplare de Vincenţiu Babeş în 1890, p. 356-357. Un exemplar în posesia noastră; Dr. S. Dragomir, ibidem, p. 143-144.
30. T. Cipariu, Acte şi fragmente latine şi romanesci…, Blaj, 1855, p. 98.
31. Dr. S. Dragomir, ibidem, vol. I, p. 147-149.32. G. Bogdan-Duica, art. cit., nr. 8 ; Dr. S. Dragomir, ibidem, p. 167.
33. Dr. S. Dragomir, ibidem, p. 152.
34. Idem, ibidem, vol. I, p. 255.
Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 466-476, Sfântul Visarion Mărturisitorul.
Cuviosul Sofronie de la Cioara:
După aproape 60 de ani, de când mitropolia ortodoxă a Transilvaniei fusese nimicită, timp în care cârmuitorii puşi de împărăţia catolică de la Viena s-au silit în toate chipurile să răspândească zvonul că tot poporul român din această ţară ar fi primit de la început „legea împăratului”, între mulţi alţi luptători pentru credinţa ortodoxă, vremurile au pus la conducerea acestei lupte sfinte pe Cuviosul călugăr Sofronie de la Cioara (1). E greu să se cântărească rolul jucat de el în furtuna anilor 1759-1761, care au adus într-un chip pilduitor biruinţa unui popor întreg şi care, deşi lipsit de căpeteniile lui legiuite şi de cele mai fireşti drepturi, totuşi nu s-a lăsat îngenunchiat.
Într-una din jalbele înaintate în cursul anului 1761 se spunea chiar că nu el s-a ales în fruntea luptei, ci poporul a fost cel care l-a îndemnat s-o facă. Nu ştim nici câtă carte cunoştea şi nici prin ce alte virtuţi întrecea pe cei din vremea lui. Totuşi se poate spune cu siguranţă că – după ce mulţimi nenumărate de preoţi, de călugări şi de ţărani bătătoriseră drumurile ducând jalbe spre împărăteasa de la Viena, spre cea de la Petersburg, spre mitropolia vecinilor sârbi de la Carloviţ, ca să nu mai vorbim de nesfârşitele plângeri şi proteste înaintate dregătorilor locali de pe atunci (de la Sibiu), începând de prin anii 1757 -, poporul român ajunsese la convingerea că de acum înainte suferinţele lui se apropie de sfârşit, pentru că ele erau cu totul nedrepte şi durau de prea multă vreme. Iar în sufletul lui de om simplu, Cuviosul Sofronie a dat dovadă atât de o credinţă puternică şi de o rară iubire faţă de semeni, cât şi de o cugetare nemeşteşugită şi de o voinţă energică, aşa cum numai cei ieşiţi din popor o puteau face. În acelaşi timp, însă, ca unul care sihăstrise în tinereţe într-o mănăstire din Ţara Românească şi care se va refugia tot acolo după împlinirea misiunii sale, Cuviosul Sofronie avea şi şcoala vieţii, dând dovadă de o rară isteţime, „simţind pretutindenea, călcându-i urma, pe prigonitorul Bisericii sale”. Desigur că scăderile care i-au fost aduse (că „era negru ca un ţigan”, că „propovăduia neunirea nu numai cu gura, ci şi cu bota”, că avea „firea aspră şi tulburată” etc.) nu porneau din sinceritate, ci din ura prigonitorilor săi.
Înainte de începerea răscoalei pe care a condus-o nu se cunosc multe lucruri despre el. Ştim doar că se trăgea din satul Cioara, judeţul Alba şi ca numele lui de botez fusese Stan, iar cel de familie Popovici, dovadă că se trăgea din familie preoţească. Tunderea lui în călugărie a avut loc într-o mănăstire de peste munţi, poate la Cozia. Începând din anul 1756, sihăstrea într-o pădure de lângă satul natal, „la un mil depărtare de sat, unde-şi făcuse o ţâr de schit şi unde ţinea vo tri sau patru copilaşi la învăţătură de pomană”. Învăţătura aceasta nu va fi fost chiar atât de puţintică, întrucât se ştie că satele din jur au cerut să i se îngăduie să le dea învăţătură, ca unul care adeseori era numit „dascălul”. Vârsta lui va fi fost în jur de 50-55 de ani, deoarece după ce s-a refugiat peste munţi a mai trăit încă 20 de ani.
În primăvara anului 1757 fi-birăul din Vinţ, cu 12 unguri i-au pustiit, făcându-le una cu pământul, biserica şi chiliile mănăstirii. El abia a putut scăpa cu fuga. Nu ştim pe unde se va fi ascuns vreme de 2 ani, pribegind din sat în sat, în orice caz el începea pregătirea tulburării şi a răscoalei. Lumea nu mai putea răbda. Iată ce declarau românii în 1757: „A venit vremea că ne-am dus la mormintele morţilor şi am zis: işiţi morţi din gropi să intrăm noi de vii, că nu mai putem răbda pedepsele ce ne vin de la popii uniţi şi de la domnii ţării. Pe nime nu-i doare de noi, nice pe domnii cei săseşti, nice pe domnii cei nemţeşti, nice pe cei ungureşti. Că toate temniţele le-au umplut de noi pentru legea cea grecească şi atâta ne-au prădat, venind cu cătane pe capul nostru, cât nu ştim cu ce o să plătim porţia împăratului”.
La curtea din Viena ploua cu porunci tocmai în anul 1757, cerând să se salveze cu orice preţ „lucrarea unirii”, acum când „din Braşov până la Dobra” poporul începuse să scoată din biserici pe preoţii uniţi, luându-le cheile. Împărăteasa cerea înfuriată ca cei 500 de preoţi neuniţi să fie arestaţi şi scoşi din sate. Se vede că ea uitase că tocmai în timpul acesta comandanţii armatelor austriece din Transilvania nu mai aveau la îndemână atâţia ostaşi încât să-i trimită prin toate satele româneşti ca să tiranizeze pe cei „nesupuşi”, întrucât armatele cele mai multe trebuiau să lupte atunci în războiul de şapte ani cu Prusia. În chip asemănător răspundeau şi dregătorii guvernului din Sibiu.
Ceea ce era şi mai pilduitor în desfăşurarea acestei lupte este faptul că treptat frământările tot mai ameninţătoare vor lua forma unei adevărate răscoale îndreptate atât împotriva uniaţiei, cât şi împotriva iobăgiei. „De acum a trecut puterea domnilor, acum noi suntem stăpâni”, se va spune în 1760. „Să gonim uniaţia şi iobăgia din ţară”, se va hotărî în 1862. Asupra caracterului national-românesc al răscoalei nu mai insistăm : pentru prima dată, pe vremea călugărului Sofronie, se va vorbi hotărât în faţa dregătorilor şi a împărătesei despre „naţia şi neamul nostru românesc”. Aşa simplu cum glăsuia, monahul acesta va susţine cauza Ortodoxiei, fără frică, cum îi stă bine unei căpetenii, iar pentru salvarea lui ţăranii se ridică înarmaţi cu sutele. Încă din 1758, împărăteasa semnase hotărârea de a se trimite românilor ortodocşi un episcop. Aceasta trebuia ţinută încă în taină, până când Curtea din Viena va juca şi ultima carte: salvarea unirii cu ajutorul tunurilor şi al puterii armate. Dar ce folos? Chiar dacă biruinţa luptătorilor pentru libertatea credinţei ortodoxe nu va fi deplină, totuşi ea va fi hotarâtoare pentru viaţa credincioşilor români, nu numai din Transilvania, ci şi din alte părţi. Se ştie că această răscoală pentru credinţă va însemna pregătirea celeilalte mari răscoale, revoluţia lui Horia. Dar să arătăm pe scurt cum s-a desfăşurat mişcarea condusă de Cuviosul Sofronie.
Nu s-a stabilit sigur dacă în decursul anului 1759 călugărul s-a întâlnit sau nu cu mitropolitul sârb Pavel Nenadovici, în schimb se ştie că în toamna aceluiaşi an, el va lua parte la adunarea din Apold, de sub conducerea protopopului Ioan din Sălişte. Aici se aducea la cunoştinţă că împărăteasa a semnat deja hotărârea prin care se dădea voie fiecăruia să aleagă dacă vrea să rămână unit ori neunit, lucru care se va împlini prin venirea unei comisii la faţa locului şi că tot atunci va fi numit un episcop şi pentru neuniţi. Cea dintâi vestire obştească despre această hotărâre o face Cuviosul Sofronie la 6 octombrie 1759 către credincioşii din oraşul Brad. El le spune că acum e momentul să se hotărască pentru credinţa ortodoxă, în care scop îi îndeamnă să ia cheile bisericii de la preoţii uniţi. Până în preajma Crăciunului din acel an, Sofronie cutreierase mare parte din judeţul Hunedoara, ducând pretutindeni această veste bună. Dar într-o bună zi căpetenia judeţului îl arestează şi-l aruncă în temniţa din Bobâlna. Vestea prinderii lui s-a răspândit repede, încâtla 13 februarie 1760 vreo 5-600 de oameni, împărţiţi în trei cete, l-au eliberat cu uşurinţă, scoţându-i cătuşele de la picioare. A doua zi, Duminică, la slujba ţinută în biserica din Rapolt, ei au adus bucuroşi slavă lui Dumnezeu, că începutul procesului de eliberare se făcuse în chip mulţumitor. De acum, primul lui drum a fost în munţii Apuseni, unde apă-rarea era mai uşor de organizat.
La adunarea pe care boierii şi dregătorii din judeţul Hunedoara au ţinut-o la Deva, în luna mai 1760, o ceată de români le-a înfăţişat o declaraţie cu totul deosebită de jalbele de până atunci, în care, între altele, se preciza: „Dacă vreţi să scoateţi ceva de la noi, ceva sub cuvânt de contribuţie ori altă trebuinţă a ţării, noi suntem gata la toate, dar religia nu ne-o părăsim până când trăim. Toate neamurile îşi au legea lor şi au pace în legea lor, pe când noi suntem prigoniţi neîncetat. De ce nu ne daţi pace, ca să ne odihnim? De ce să dăm uniţilor bisericile pe care bieţii de noi le-am zidit cu cheltuiala şi cu mâinile noastre? Nu, niciodată, atâta vreme cât mai suntem în viaţă! Dar să fim scurţi, cinstiţi domni: când va sosi episcopul şi stăpânul legii noastre şi va face judecată şi asupra bisericilor, care să să dea uniţilor, le vom da; până atunci însă nu. Căci e păcat mare să rămână bisericile închise în acest post. Prea deajuns ne-am rugat cu toată cuviinţa şi n-am primit nici un răspuns, ca şi când niciodată nu ne-am fi rugat. Nici noi nu suntem vite, cum cred Măriile Voastre, ci avem Biserica noastră. Iar bisericile nu de aceea sunt clădite, ca să rămână goale, şi nici noi nu ne vom mai închina în grajduri, ci ne vom duce la biserici. Protestăm, dar, înaintea Măriilor Voastre, oprindu-vă de a ne mai tulbura, până ce va veni vlădica”.
Dacă prea puţini domni au vrut să tragă învăţături din acest grai răspicat al unui întreg popor, care a fost asuprit atât de mult, în schimb satele româneşti au pornit cu iuţeală să-şi facă dreptate, ocupându-şi pretutindeni bisericile din mâinile preoţilor uniţi. În zadar se dădeau porunci ameninţătoare din partea guvernului, nimeni nu le mai asculta. În scurtă vreme în multe sate nu mai rămăseseră uniţi decât cel mult preotul, încât comisarii trimişi de guvern nu mai aveau cu cine vorbi.
În vremea aceasta, înconjurat de o mulţime de credincioşi, care-l apărau ca pe tot ce aveau mai drag, Cuviosul Sofronie intră într-o vineri, la 21 aprilie 1760, în oraşul Zlatna. Slujbaşii minelor s-au speriat şi au tras clopotele într-o dungă, dar nici un român n-a sărit în ajutorul lor. La casa unde a găzduit, ne-înfricatul stareţ a vorbit poporului în graiul lui simplu. Păcat că nu ni s-a păstrat această predică decât într-un rezumat făcut de protopopul unit din Alba-Iulia. Sofronie declara că vlădica Aron de la Blaj şi preoţii lui „ţin două legi”, fiind nişte „papistaşi nemţizaţi”. Adevăraţii închinători trebuie să păstreze curată „legea Ierusalimului”, de aceea, cine vrea e rugat să se înscrie pe o listă, care va fi predată viitorului episcop. Aşa se face că toţi românii din Zlatna s-au înscris şi s-au declarat ortodocşi, iar, întrucât preoţii uniţi n-au vrut să le predea cheile, oamenii au intrat pe fereastră şi au deschis biserica punând lacăt nou, pe care l-au încredinţat preotului Vartolomeu, fost dascăl.
Nimeni nu mai putea opri însufleţirea cu care ţăranii români îl chemau prin satele lor, ca să asculte îndemnurile şi sfaturile alesului monah ortodox. Circula zvonul că „împărăteasa l-a prins cu minciuna pe episcopul de la Blaj, atunci când îi scria că toţi românii sunt uniţi”. În satele din jurul Abrudului şi al Câmpenilor, când s-a auzit că slujbaşii minelor ar fi cerut Cuviosului Sofronie să le predea textul predicilor, oamenii s-au înverşunat atât de tare, încât au vrut să omoare şi pe directorul minelor. În scrisoarea pe care acesta a trimis-o guvernatorului Transilvaniei se citea deznădejdea că, dacă nu se trimit ajutoare militare, „toată puterea domnilor e pierdută”. Dar domnii n-au vrut încă sa tragă nici o învăţătură din aceste fapte. În consfătuirea ministerială ţinută la 3 iunie 1760 la Viena, cancelarul ardelean Bethlen cerea ca Sofronie să fie prins prin înşelăciune şi aruncat în temniţă spre a fi omorât. Gândindu-se la puţinătatea armatei, cei mai mulţi sfetnici au fost de părere să potolească pe oameni prin măsuri mai blânde şi deodată cu „comisia de desmembrare” să fie adus în Ardeal şi episcopul ortodox. Nu se ştie care din sfetnici au hotărât-o în taină pe împărăteasă ca, totuşi, „să fie stârpiţi toţi răzvrătitorii”, ceea ce însemna arestarea călugărului şi întemniţarea lui. Şi într-adevăr, locotenentul Halmagy reuşi pentru câteva ceasuri să-l aresteze în biserica din Abrud, dar când să intre cu el în Zlatna, a fost atacat de vreo şapte mii de români, aşa că a trebuit să elibereze pe Cuviosul Sofronie.
Biruinţa de la Zlatna s-a transformat într-o adevărată sărbătoare. Miile de oameni adunaţi acolo au ţinut, între 10-11 august, un sobor de preoţi şi de mireni în care s-au alcătuit câteva memorii, unul către împărăteasă şi alte câteva către guvernul ardelean. Cu simplitate, dar cu chibzuinţă, s-a căutat acum să se precizeze câteva din dorinţele cele mai fireşti ale credincioşilor ortodocşi şi ale „noii” episcopii, care urma să se reînfiinţeze, Împărătesei i s-a cerut într-un fel chiar iertare, pentru că românii erau „ca nişte oi speriate de lupi”, de aceea, faţă de suferinţele şi pradăciunile îndurate vreme de 17 ani, se solicita respectarea religiei ortodoxe, din care „românii au fost scoşi fără voia lor”; toţi cei arestaţi pentru credinţă să fie eliberaţi, căci dacă nu li se împlinesc aceste cereri, dragostea dintre popoare se va tulbura şi vor fi răscoale în toată ţara.
Graiul cererilor adresate dregătorilor ardeleni este mai răspicat. „Noi, neamul românesc din Ardeal, aducem aminte înaltului gubern că multe jalbe am făcut până acum şi puţin am fost ascultaţi. …Am zis şi nu aţi crezut! Iată, acum se vede ce va fi de nu se va îngădui după cererea şi voia noastră”. În altă adresă, tonul e şi mai hotărât: „Pentru toate câte am suferit, să fie pedepsiţi cei vinovaţi. Faţă de cei care ne-au jignit şi ne jignesc nu vrem să ştim de nici o pace”. Iar ca un semn de solidaritate: „Eu, Călugărul Sofronie, dau carte pentru toţi deţinuţii care se găsesc în temniţa din Sibiu din pricina bise-ricilor, să-i aduceţi în faţa mea, că dacă nu, să ştiţi că nu veţi avea pace în ţară”.
La 20 octombrie 1760, Maria Tereza înştiinţa că în curând va sosi în Transilvania comisia care să înregistreze declaraţiile fiecăruia în ce lege vrea să rămână. Împărăteasa recunoştea, pentru prima oară, că din pricina credinţei lor, mulţi români au pătimit moarte şi alte pedepse grele. Călugărului Sofronie „i se făgăduieşte salvconduct” sau pază obştească, încât e liber să călătorească în ori ce parte a ţării, pentru a împăca bisericile şi pe oameni, în soboare locale. În diferite proclamaţii către unele sate, dar mai ales în cele 19 puncte ale soborului ţinut la Alba-Iulia, între 14-18 februarie 1761, se formulează din nou asigurarea venirii noului episcop ortodox, se cere ca „să nu hulească popii şi oamenii cei uniţi pe cei neuniţi şi nici cei neuniţi pe cei uniţi”, nici unul din ei să nu se mai amestece în trebile legii celuilalt, să fie eliberaţi cei arestaţi, iar la sfârşit se iau mai multe măsuri privind cultura şi moralitatea preoţilor şi a mirenilor.
Va rămâne una dintre cele mai luminoase pagini din istoria vieţii bisericeşti a Transilvaniei siguranţa, stăpânirea de sine, graiul cald şi nemeşteşugit cu care se adresa acest călugăr evlavios mulţimilor. El le-a stăpânit astfel, încât atâtea mii de oameni nu au săvârşit nici o tulburare nici în Abrud, nici la Alba-Iulia, unde tunurile cetăţii fuseseră scoase şi puse la îndemână, ca nu cumva acest popor „neînvăţat” să tulbure şi să ameninţe iar viaţa statului.
Se ştie că generalul Bukow trimis în primăvara lui 1761 de împărăteasă ca „să facă ordine” în Transilvania s-a întâlnit cu Cuviosul Sofronie, atunci când acesta a declarat că recunoaşte comisia împărătească şi când a îndemnat pe toţi credincioşii să fie paşnici şi ascultători. Când însă cruzimile şi nedreptăţile generalului vor întrece măsura, dărâmând până în temelii sau arzând cele peste 150 de mănăstiri şi schituri şi când a „împărţit” bisericile cu cea mai revoltătoare părtinire în paguba celor ortodocşi, Cuviosul s-a retras la început poate în munţii Apuseni, mai târziu la Râmnic, la mănăstirea Robaia, la Vieroş, ori simplu arhimandrit la Argeş, supraveghind se pare pe bejenarii ardeleni şi urmărind viaţa bisericească de la nordul Carpaţilor.
Încuraja pe cei şovăielnici, ameninţa pe cei ticăloşi, dar în acelaşi timp a băgat groaza ani de-a rândul în guvernanţii de la Sibiu, care vrând-nevrând totuşi au fost nevoiţi să împlinească cele mai multe din legămintele pentru care a luptat el. În multe locuri şi în multe chipuri se simţea încă, după atâţia ani, prezenţa lui printre ardeleni. Imaginea tulburătoare pentru împilatori, apărea o dată în Haţeg, altă dată la Cohalm, iar altă dată printre moţi. S-au pus şi premii pe capul lor. Pentru „interesul” ce-l purta Bisericii din Ardeal, a fost condamnat la 5 ani muncă silnică. Generalul Bukow va declara împărătesei că n-a lucrat nicăieri cu atâta cruzime ca în Transilvania. Jugul de fier adus de la Viena apăsa de acum iarăşi cu greutate pe umerii ardelenilor. Noul episcop ortodox a trebuit să declare că nu se va împotrivi trecerii românilor la uniaţie. Sate întregi din sudul şi din răsăritul Transilvaniei au fost dislocate cu prilejul înfiinţării regimentelor grănicereşti (1763- 1765) şi mii de familii ortodoxe au luat drumul pribegiei, trecând munţii. Desigur că aceste lucruri nu-i vor fi rămas necunoscute fostului călugăr de la Cioara. Cine ar putea spune cu cât sânge vărsat şi cu câte noi jertfe s-au făcut aceste „pacificări” oficiale, pe când pacificarea condusă de Cuviosul Sofronie s-a împlinit fără să fi curs un strop de sânge.
De aceea, el nu va fi uitat de cei ce îl slăvesc în veci, o dată cu întreaga Biserică Ortodoxă: „Viaţa cea cuvioasă ai ales, Părinte Sofronie. Dar potrivnicii Legei celei drepte schitul ţi-au pustiit şi te-au prigonit, vrând să te piardă. Ci tu, îndată încingând sabia vitejiei celei întru Hristos, te-ai împotrivit cu tărie uneltirilor dezbinătoare de fraţi. Pentru aceasta, vrednic de laudă eşti, pururea-pomenite”.
Cinstirea lui se face cu laudă la 21 octombrie.
Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae
1. Principala sursă de informaţie privitoare la viaţa, şi activitatea Cuviosului Sofronie o formează clasica lucrare a Dr. Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol. I-II, Sibiu, 1920 şi 1930 (cu anexele documentare de la sfârşitul lor). De asemenea, cu toată interpretarea prea tendenţioasă a faptelor, lucrarea Dr. Augustin Bunea, Episcopii Petru Pavel Aron şi Dionisie Novacoviciu sau istoria românilor transilvăneni de la 1751 până la 1764, Blaj, 1902, conţine şi ea multe ştiri documentare. Arhiva Corpului XII al fostei armate austriece (azi la filiala Arhivelor Sta-tului din Sibiu) are încă mult material inedit, pe lângă cel publicat de C. Gollner şi Al. Neamţu în „Anuarul Institutului de Istorie din Cluj” (1961), p. 253-256 şi V (1962), p. 239-245. A se vedea şi: I. Ionaşcu, Călugărul Sofronie egumen la mănăstirea Vierroş, în Omagiu I. Lupaş, Bucureşti, 1943. Viorica Pop, Sinodul de la Alba-Iulia din 14-18 februarie 1761, în „Apulum”, VII (1971), p. 120-126.
Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 458-465, Cuviosul Sofronie de la Cioara.
Sfântul Mucenic Oprea Nicolae din Sălişte:
Odată cu urcarea pe tron a împărătesei Maria Tereza, pentru credincioşii din Transilvania, care voiau să-şi păstreze credinţa strămoşească, a început o grea prigoană. Bătăi, amenzi şi temniţă nu conteneau să cadă peste bieţii oameni, mai ales în urma predicilor cuviosului Visarion din primăvara anului 1744. Faţa de declaraţiile mincinoase ale noii stăpâniri că, prin unirea cu Roma, credinţa răsăriteană apostolică nu s-ar fi schimbat cu nimic, acesta arăta că uniaţia înseamnă în realitate o „clătire a legii”, un fel de „a treia lege”, nici ortodoxă, nici catolică.
În aceste împrejurări, ţăranul Oprea Nicolae (1) s-a dovedit un zelos şi neînfricat luptător pentru apărarea Ortodoxiei, după cum se poate dovedi din mărturiile scrise păstrate de dregătoriile vremilor acelora. Cel puţin de trei ori a ajuns să bată la porţile amintitei împarătese şi ale sfetnicilor ei, ducând jalbe de protest împotriva silniciilor şi cerând libertate pentru credinţa strămoşească, din care pricină i s-a tras şi moartea.
Cel dintâi drum spre Viena l-a făcut în luna octombrie, anul 1748, când a însoţit pe alt apărător dârz al credinţei ortodoxe şi care va sfârşi şi el în temniţă: măcelarul Ioan Oancea, din Făgăraş. De astădată nu au reuşit să fie primiţi chiar de împărăteasă, în schimb au bătut la destule uşi din preajma palatelor ei, între care, chiar şi la soţul împărătesei, căci iată cum se plângea? Oprea Nicolae într-o jalbă din 1749, înaintată mitropolitului sârb, Pavel Nenadovici, din Carloviţ: „Noi, românii pravoslavnici din cinci districte ardeleneşti, ne-am dus la Curtea împărătească şi am înaintat Crăiesei 3 memorii: unul la Chesarul, soţul ei, altul lui Konigsegg, generalul comandant de atunci peste întreg Ardealul, şi încă unul trimisului moscovit, adică ministrului plenipotenţiar al împărătesei ruseşti, Elisabeta Petrovna. Dar n-am putut aştepta răspunsul împărătesc, pentru că ne-a ameninţat Cancelaria care purta treburile peste Ardeal să plecăm „îndată” din Viena, căci dacă n-am fi plecat, Dumnezeu ştie ce rău ne-ar fi ajuns. Noi vrem preoţi de legea noastră, căci pentru credinţa strămoşilor noştri suntem gata a suferi şi mucenicie sau izgonire din această împărăţie, iar legea nu o vom lepăda. Ca să ne dăm seama câtă dreptate se cuprinde în aceste cuvinte e bine să nu se uite că sute şi mii de familii de români ardeleni au fost nevoiţi să-şi părăsească vetrele lor şi să treacă peste munţi, la fraţii lor, formând acolo vreme de un veac (1730-1830) peste 100 de sate de români „ungureni”, uneori mulţimile băjenarilor fiind atât de mari încât la un moment dat în documentele vremii s-a spus „toată Transilvania vine la noi!”. În orice caz, ne putem închipui cât de tulburaţi vor fi fost atât împărăteasa cât şi sfetnicii ei vienezi şi dregătorii ardeleni, pentru că nişte oameni simpli, măcelari şi ţărani, au ajuns „să le încurce iţele” şi să-i facă de ocară în ochii străinătăţii, că prigonesc peste măsură un popor întreg mai ales din pricină că nu era lăsat în pace în credinţa lui.
Când a fost vorba să pornească pe cel de al doilea drum, Mucenicul Oprea a fost mai grijuliu şi mai înţelept. Auzind că între timp pe măcelarul Ioan Oancea „l-au bătut în hiară şi l-au băgat în temniţa cea de pierzare”, ca să nu păţească şi el aşa ceva, Oprea Nicolae s-a aşezat în Banat în tovărăşia unor plugari şi oieri români din părţile Sibiului, mutaţi acolo de curând. Se vede că de când avusese noroc să întâlnească pe mitropolitul de la Carloviţ, el a învăţat care trebuie să fie cuprinsul jalbelor viitoare :
1) dreptul de a-şi păstra netulburaţi credinţa strămoşească;
2) să se trimită la faţa locului o comisie înaintea căreia să poată declara fiecare dacă vrea să rămână ortodox sau unit şi
3) să se îngăduie şi ortodocşilor episcop legiuit, după ce mai Sine de 50 de ani acest drept le-a fost răpit.
De acolo, din Banat, Oprea Nicolae a luat legătura cu cei din părţile Sibiului, care-i trimeteau ştiri şi bani, încît el a putut plăti cheltuielile cerute de un agent din Timişoara, care compunea în nemţeşte sau în latineşte cuprinsul jalbelor destinate să ajungă în mâna împărătesei şi a dregătorilor ei. Aşa înţelegem de ce în decursul anilor 1749-1752, drept urmare a memoriilor sau jalbelor strecurate de acest neînfricat apărător al credinţei, cancelariile de la Viena şi de la Sibiu au fost nevoite să dea totuşi un răspuns întemeiatelor plângeri privitoare la libertatea credinţei ortodoxe.
Într-adevăr, ei întrecuseră măsura. La sărbătoarea Paştilor din anul 1749, slujbaşii guvernului ardelean au atârnat câte un toiag la fiecare biserică şi au dat de ştire că cei care nu vor cerceta biserica în care slujeau preoţii uniţi vor primi câte 50 de lovituri de băţ şi o amendă de 12 florini. Nesupuşii erau aruncaţi în temniţă, de unde nu erau eliberaţi decât sub jurământ că nu vor mai sluji (dacă erau preoţi), iar mirenii, dacă jurau că nu se vor mai plânge nimănui pentru suferinţele lor.
La întrebarea ce i se va fi făcut de către împărăteasă, guvernul ardelean recunoaşte că a folosit forţa împotriva „acestui soi rău de oameni”, care e poporul român, nerecunoscut niciodată de legile, ţării şi care se face vinovat şi prin aceea că se adună la slujbe dumnezeieşti prin locuri ascunse şi prin păduri. Fără scrupule se mai declara în rapoartele acestor dregători că, „afară de câţiva greci” de pe la Braşov şi de la Făgăraş, toţi românii ar fi îmbrăţişat unirea cu catolicismul. Ba că de curând, „în urma măsurilor luate” chiar prin semnături scrise, s-ar fi strâns declaraţii de la „răsculaţii” din părţile Sibiului şi ale Săliştei că vor primi de acum încolo pe „popii uniţi”.
Văzând atâta răutate şi atâta înşelăciune, neobositul Oprea Nicolae răspunde printr-un alt memoriu că încă Leopold I, bunicul împărătesei, făgăduise printr-un „privilegiu” din anul 1700 că şi românilor li se va asigura libertatea de credinţă. E drept că într-o altă scrisoare împărătească se declară că românii nu mai au voie să cerceteze pe agentul Orenchi din Timişoara, care tradusese jalbele românilor în limbi străine. Dar, curajos, Sfântul Oprea ţine să declare ca, „dacă nu va fi oprită prigoana, uşor se pot naşte tulburări, care pot primejdui ţara întreagă”. Se ştie că atât el cât şi alţi luptători pentru credinţă au căutat de câteva ori pe ministrul rus de pe lângă Curtea din Viena, Mihail Bestuiev-Riumin, căruia i-au cerut să-i ocrotească, ceea ce se ştie că acest dregător a şi făcut-o. Tot aşa se ştie că alţi luptători pentru Ortodoxie au alergat chiar în Rusia, cerând ajutorul împărătesei Elisabeta. Deşi va fi aflat de primejdia care-l ameninţa, totuşi cel de-al doilea drum la Viena a avut loc în toamna anului 1750.
Desigur că, faţă de o astfel de îndrăzneală a unui simplu ţăran, încă la 22 mai 1749, împărăteasa Maria Tereza răspundea guvernului ardelean prin scrisori tainice că, „întrucât de repetate ori şi în chip atât de neîngăduit acest om ne-a tulburat cu drumurile lui, din care se vede că el e căpetenia mai multor astfel de răsculaţi, atunci când se va întoarce acasă, să fie prins şi întemniţat”. Şi, într-adevăr, aşa se va întâmpla în primăvara anului 1752, după cum aflăm din ancheta care i s-a făcut lui şi preotului Moise Măcinic din Sibiel. Pentru Sfântul Oprea Nicolae, acesta era cel puţin al treilea drum făcut în capitala împărăţiei.
Temându-se că prin jalbele lor, românii vor da în vileag purtarea cu două feţe a dregătorilor, în frunte cu împărăteasa însăşi, judecătorii au întrebat:
„- La ce domni străini v-aţi mai plâns ?”. Oprea Nicolae a răspuns :
„- N-am fost la nimeni altcineva decât la Majestatea Sa, apoi la domnul cancelar Kaunitz şi aici”.
Interogat dacă ei au mai fost până acum cu alte plângeri la Viena, acelaşi neînfricat mărturisitor precizează: „- Eu am venit aici pentru întâia dată în 1748, împreună cu Ioan Oancea din Făgăraş, şi de aici am adus cu noi în scris hotărârea Crăiesei, în care se spunea că oricine are libertatea să fie ori unit, ori neunit, după cum voieşte. Am spus cu bucurie vestea aceasta la toţi oamenii noştri pe care i-am întâlnit şi fără zăbavă ne-am înfăţişat la excelenţa sa guvernatorul Haller din Sibiu, care însă ne-a primit aşa fel că pe Oancea l-au arestat numaidecât, iar eu am scăpat cu fuga, împreună cu alţi patru inşi”.
Iarăşi, ca să ascundă planurile lor, guvernanţii din Sibiu, în loc să facă cunoscută poporului Diploma de toleranţă pe care Oprea spunea că a adus-o scrisă de la Viena, au dat ordin să se citească înaintea mulţimilor adunate „textul latin al diplomei, fără ca să-l traducă în româneşte, aşa încat noi n-am putut înţelege nimic din tot ordinul Crăiesei”.
La întrebarea dacă au fost de mai multe ori la Viena, Oprea Nicolae a răspuns: „- Da, eu sunt acum pentru a treia oară aici. Înainte cu doi ani au mai fost ca deputaţi ai ţării încă doi inşi: popa Stan din Sadu (care a fugit între timp din Ardeal şi s-a aşezat în satul Sân-Mihai din Banat, unde locuieşte şi acum cu soţia şi cu copiii lui) şi împreună cu el a mai fost şi călugărul Nicodim din Ţara Făgăraşului, care a înfăţişat împărătesei o inştanţie în 7 puncte, dar, auzind că ar vrea să-l întemniţeze, a fugit la Petersburg în cauza credinţei noastre”.
Tot acum mucenicul declara că în cea de a doua călătorie a mai avut alături de el „încă patru deputaţi, şi anume: Bucur Mogoş (sau Bârsan) din Gura Râului, Moga Triflea din Orlat, Coman Banu din Poiana şi Constantin Petrică din Jina. Atunci am fost primiţi de excelenţa sa contele Kolovrat, preşedintele comisiei Curţii din Viena, care ne-a sfătuit să plecăm acasă, că nu ni se va întâmpla nimic rău. Eu, însă, înţelegând de la domnul Boer că românii totuşi vor trebui să primească pe preoţii uniţi, ne-am hotărât cu toţii să mergem în Banat, iar nu acasă. Dar dintre toţi aceştia, am auzit că cel dintâi mai trăieşte încă în Ardeal, al doilea s-a dus în Ţara Românească, ceilalţi doi au murit, şi anume al treilea pe drum, la Bratislava, iar al patrulea în Banat, aşa că din toţi patru am rămas aici numai eu în viaţă, de aceea m-am aşezat în Banat, în satul Becicherec, lăsându-mi nevasta şi copiii, o fată, în Ardeal”. După care continuă: „În satul Becicherec am rămas neîntrerupt până acum când m-au cercetat alţi doi deputaţi din Ardeal: popa Ioan din Poiana şi popa Ioanăş din Galeş”.
La întrebarea ce i-a îndemnat să călătorească la Viena de atâtea ori în numele unui popor care de peste 40 de ani s-a unit cu Roma, unire pe care n-o poţi părăsi fără să-ţi calci jurământul, Oprea Nicolae a răspuns: „recunoaştem că-i păcat mare să-ţi părăseşti credinţa, numai că noi n-am fost niciodată uniţi, aşadar, nici nu părăsim unirea, ci rămânem numai în vechea noastră credinţă. Căci oricât s-ar părea că am fost uniţi, totuşi aievea lucrul stă cu totul altfel, căci numai preoţii noştri s-au arătat ca şi cum ar fi uniţi şi au jurat, pe deoparte, că ei ar fi primit legea nemţească, adică unirea, iar de altă parte, faţă de noi se legau pe tot ce aveau mai scump şi se jurau în tot chipul că ei numai cu de-a sila s-au arătat faţă de domni că ar fi uniţi, dar că aievea ei nu ar fi fost, ci ar fi rămas statornici în vechea credinţă şi ca jurământul pe care l-au făcut în silă nu ar avea nici o tărie. Aceasta este acum pricina de căpetenie că noi pe astfel de înşelători nu vrem să-i mai suferim, nici să-i mai avem ca preoţi ai noştri, ci poftim astfel de preoţi, care joacă numai într-un fel, iar nu în două feluri”.
„Cu alte cuvinte, continuă el, noi vrem să ni se dea vlădică de la Carlovăţ, ca să ne liniştim conştiinţa, căci noi am fi primit mai bucuros chiar preoţi curat catolici, care au rămas şi au crezut totdeauna într-un singur fel, decât unii ca aceştia care grăiesc în două feluri. De aceea încă o dată, noi cerem în nu-mele nostru şi al poporului fie episcop de legea noastră, fie drum slobod să plecăm din ţară. Dacă preoţii uniţi vreau să spună acum că poporul a fost vreodată unit, vor trebui să dovedească cum că om de om s-a mărturisit că e unit, nu numai preoţii, şi deci că întreg poporul ar fi primit cu vot obştesc unirea. Dar aşa ceva ei nu vor putea dovedi niciodată, pentru că numai popii s-au iscălit”.
E într-adevăr uimitor curajul şi eroismul acestui ţăran luminat, a cărui sfântă îndrăzneală a ajutat „să se facă pe voia satului, iar nu a împăratului”. Este inutil să mai insistăm asupra puterii credinţei, a nădejdii în pronia dumnezeiască, a seninătăţii rugăciunii şi a altor virtuţi, care susţineau echilibrul sufletesc şi dârzenie mucenicului.
Aşa au fost prinşi şi aruncaţi în temniţa Kufstein, din Tirol, Oprea Nicolae şi Popa Moise Măcinic. Numele lor a intrat în conştiinţa întregului popor român din Transilvania, care spunea, între altele, în câteva jalbe adresate în 1755-1756 mitropolitului sârb din Carloviţ: „Multă dorire are ţara de ei, care nu ştim de mai sunt în via’ă undeva sau ba”, „că sunt oameni buni şi de noi toţi cu voia noastră trimişi”. Aceleaşi glasuri au fost auzite şi pe vremea răscoalei conduse de cuviosul Sofronie (1761). Altă constatare dureroasă a fost exprimată în 1765 de un scriitor: „de ne-ar fi ocărit pe noi vrăjmaşii noştri arieni, calvini, luterani, armeni, măcar şi apuseni şi alţi potrivnici, am fi răbdat, dar iată că ne ocărăsc pe noi românii noştri, cei dintr-o casă cu noi, cei care nu de mult erau tot una cu noi în aceeaşi casă a lui Dumnezeu”.
Tot cam pe vremea aceea, cunoscuta cronică în versuri: Plângerea sfintei mănăstiri a Silvaşului dădea glas şi ea pentru recunoaşterea aceloraşi fapte netrecătoare de apărare a credinţei ortodoxe prin care Mucenicul Oprea Nicolae a ajutat, prin jertfa sa, la păstrarea unităţii de credinţă străbună :
„Atuncea săliştenii
Cu cei de lângă ei împrejurenii
Au căutat oameni să găsească
Treaba lor să le-o plinească.
Şi cu toţii s-au sfătuit
Pe trei oameni au găsit:
Doi preoţi şi un mirean,
Din Sălişte şi din scaun,
Preotul Măcinic şi cu Oprea Miclăuş
Şi preotul Ioan din satul Galeş.
Pe aceşti trei i-au ales
La Chesaro-Crăiasa au trimes.
Crăiasa rugăciunea lor a primit
Şi cu drag li s-a făgăduit
Cum că ea silă lor nu le face,
Ci să se odihnească în pace
Şi cu unaţia nimeni să nu-i silească,
Ci într-a lor pravoslovie să trăiască.
Atunci Aron ca un leu răcnind s-a sculat,
Prin scrisori după ei a alergat
Şi pe câţi trei în Viena i-a închis
Şi acolo viaţa lor s-a stins”.
Ce se va fi întâmplat cu cei doi închişi între zidurile groase ale cetăţii Kufstein nu se ştie. Curtea din Viena vestea încă în anul 1756 că unul dintre aceştia a reuşit să fugă. Nu se poate preciza despre care din ei poate fi vorba. Dar şi dacă va fi văzut lumina zilei, desigur că el îşi va fi pierdut urma departe de casa sa, căci la ai săi nu se mai putea întoarce. Târziu de tot, în 1784, deci după 32 de ani de aşteptare, când Stana, soţia Mucenicului Oprea, a cerut să i se elibereze soţul, la porunca noului îm-părat Iosif al II-lea, cancelaria împărătească a răspuns că „nu s-a aflat în nici o temniţă din Austria nici cea mai mică ştire că ar mai fi în viaţă un astfel de om, decât că se ştie că pentru îndrăzneala de a fi ajuns până la tronul Majestaţii Sale au fost arestaţi „unii capi ai răscoalei de atunci. Dacă se va afla ceva mai mult, răspunsul va fi trimis prin cancelaria ardeleană”.
Dacă oamenii nu l-au mai aflat, desigur că îngerii lui Dumnezeu şi inima poporului român i-au înălţat Sfântului Oprea locaş de neuitat în altă patrie, mai liberă, plină de slavă cerească. Acest gând l-a împlinit în 21 octombrie 1955 şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, când a trecut pe Sfântul Oprea Nicolae în rândurile sfinţilor noştri (2).
Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae
1. Izvorul principal pentru cunoaşterea vieţii şi faptelor Sfântului Oprea Nicolae rămâne studiul Prof. dr. I. Lupaş: Doi precursori ai lui Horea în audienţă Ia Curtea împărătească din Viena, în „Analele Academiei Române”, memoriile secţiei istorice, seria III, tom. XXVI (1944), (extras din volumul Omagiu lui Ioan Lupaş, Bucureşti, 1943, p. 365-385, cu anexe documentare). Vezi idem, Contribuţiuni documentare la istoria satelor transilvane, în Studii, conferinţe şi comunicări istorice, vol. III, Sibiu, 1944; Dr. Silviu Dragomir, Un erou al credinţei: Nicolae Oprea, în Istoria dezrobirii religioase a românilor ardeleni în secolul XVIII, vol. I, Sibiu, 1920, pag. 191-196 şi anexele documentare nr. 40-65.
2. Pentru aceasta şi noi îl cinstim cu cântările slujbei sale de pomenire; „Pe tine, iubitorule de Hristos, Mărturisitorule Oprea, ameninţările vrăjmaşilor nu te-au spăimîntat, urâciunea defăimărilor nu te-a înmuiat şi nici făgăduinţa slavei şi a bunurilor deşarte nu te-au clătinat. De aceea sufletul tău curat, cu bucurie pentru credinţă l-ai dat şi cereasca mântuire ai dobândit şi acum premăreşte împreună cu cetele sfinţilor pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, în vecii vecilor, Amin”.
Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 451-457, Sfântul Mucenic Oprea Nicolae.
Categories: ORTODOXIE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu