Diferente confesionale cu privire la viata dupa moarte

Dat fiind ca se refera la "viata de dincolo", eshatologia este un capitol teologic care se preteaza la multe utopii si confuzii apocaliptice. De-a lungul istoriei s-au facut diferite calcule referitoare la a doua venire a lui Hristos (dupa Irineu si Hipolit, istoria lumii va dura 6000 de ani si se va incheia cu al saptelea mileniu, sub imparatia lui Hristos - cf. Ps., 89, 4; Evr. 4, 4). Nu se poate spune insa ca Biserica a incurajat vreodata speculatiile apocaliptice. Ea a condamnat in general calculele cronologice, prezicerile si amenintarile milenariste, puse in circulatie de sectele apocaliptice, si nu a permis sa fie confundata speranta eshatologica cu terorismul apocaliptic si cu mesanismul temporal, istoric.





Milenarism (sau hiliasm)







Este o credinta dupa care Hristos va reveni, in slava, pe pamant, si va domni cu sfintii Sai timp de o mie de ani (mileniu, de unde si numele de milenarism), satana fiind legat in acest timp. Unele secte fundamentalise, interpretand in sens istoric, cronologic, notiunea de "imparatia de mii de ani", au imaginat "mileniul" o imparatie de o mie de ani a sfintilor si dreptilor, perioada care va preceda invierea mortilor si judecata ultima (cf. Apoc. 20, 1-6).



Printre grupurile care propun aceasta interpretare a "mileniului" se afla si Adventistii de ziua a saptea. De origine baptista, aceasta denominatiune a fost intemeiata in secolul al XIX-lea, in Statele Unite ale Americii, de catre William Miller, care a fixat si anuntat intoarcerea lui Hristos pe pamant in anul 1843. Adventistii cred deci in venirea apropiata a lui Hristos. Ei respecta ca zi de repaus a crestinilor sambata, nu Duminica. Martorii lui Iehova sau Studentii in Biblie constituie o alta grupare milenarista, organizata de Ch. Russel († 1916). Acestia s-au separat de Adventisti in 1874 (prin jurnalul Turnul de Veghe) si apoi de judecatorul Rutherford (1942). Pentru Martorii lui Iehova, imparatia de o mie de ani a inceput in 1914. In asteptarea imparatiei lui Dumnezeu pe pamant, religiile, guvernele, statele, sunt opera lui Satana.



Biserica nu a dat nici un credit acestor calcule milenariste si apocaliptice, deoarece acestea sunt dezmintite de invatatura biblica despre venirea a doua a lui Hristos. Pentru exegeza ortodoxa, imparatia de mii de ani este o exprimare simbolica obisnuita in scrierile biblice.



Fata de viziunile milenariste si apocaliptice, se pot face unele precizari.



a. Exista o diferenta radicala intre eshatologie - ansamblul de evenimente, parte integranta din iconomia mantuirii - si miturile apocaliptice, care sunt utopii milenariste si mesianisme istorice. Aceasta nu inseamna ca Biserica nu propovaduieste apocalipsa, adica revelatia sau manifestarea plina de slava a lui Dumnezeu, si ca nu asteapta fagaduinta "Ierusalimului ceresc", adica "un cer nou si un pamant nou" (Apoc. 21, 1).



b. Cand Iisus Hristos vorbeste de viata, El se refera adesea la viata vesnica (cf. Ioan 3, 36; 5, 24; 6, 40, 54). Aceasta nu inseamna ca "viata dupa moarte" se afla undeva dincolo de realitatile pamantesti si de timpul istoric. Viata vesnica incepe aici si acum, patrunde bucuriile si suferintele, luptele si sperantele acestei vieti (Filip. 3, 20). Aceasta viata cereasca nu este insa inchisa in limitele istoriei si timpului, ci a rupt frontierele acestora si a surpat zidul mortii.



Biserica a respins, de asemenea, alte doua idei provenite din traditia apocaliptica iudaica, anume: credinta ca va fi un sfarsit al raiului si iadului mesianismul istoric, teocratic, potrivit caruia imparatia lui Dumnezeu s-ar realiza in aceasta lume in sens politic.



De-a lungul istoriei sale, Biserica Ortodoxa a fost nevoita sa separe invatatura sa despre "viitoarea reasezare", de interpretari eretice, influente, necrestine si moravuri sociale care contraziceau profund crezul ortodox. Desi nu a avut o circulatie intensa in Rasarit, ideea de predestinatie a fost respinsa prin insasi doctrina biblica despre "iconomia divina", doctrina care a marcat profund teologia ortodoxa. Iar iconomia are doua brate: pe de o parte, vointa lui Dumnezeu ca toti sa se mantuiasca (I Tim. 2, 4), iar pe de alta parte, raspunsul personal al credinciosului (Apoc. 3, 20; Fapte 16, 14). Mantuirea este harul lui Dumnezeu pentru ca nimeni nu este liber de pacat (Ps. 50, 5). Primirea acestui har reclama insa libertatea fiecaruia, un mod de existenta in comuniune totala si libera. Credinciosul are libertatea de a rupe prin pacat aceasta sinergie. In fata acestui refuz, Dumnezeu nu sileste: "Iar de cei ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor, si Eu ma voi lepada de el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri" (Matei 10, 33). Dumnezeu face insa totul pentru ca crestinul sa ramana in aceasta comuniune. Sustinand si antrenand libertatea prin "celalalt Mangaietor" (Ioan 14, 16). Mai mult, El face sarbatoare cereasca din intoarcerea fiecaruia: "Caci bucurie mare se face in cer pentru un pacatos care se pocaieste" (Luca 15, 10).



Apocatastaza



In epoca moderna s-a vorbit destul despre eternitatea iadului. Se voia astfel o revenire la credinta in apocatastaza, sustinuta de Origen, Evagrie, Didim, Grigorie de Nyssa. Apocatastaza este o speculatie origenista despre sfarsitul istoriei, potrivit careia creaturile rationale, atat oamenii ale caror suflete, preexistente trupurilor, au fost condamnate, dupa pacat, sa traiasca in trup, cat si ingerii si demonii, care au fost create la inceput ca inteligente pure, apoi osandite sa ia forma actuala, vor fi in cele din urma restabilite in forma lor originara, in perspectiva unei mantuiri universale. Aceasta restabilire in forma primordiala, de inteligente pure, se face in etape succesive, dupa purificare demonilor si a celor condamnati prin focul iadului, gratie harului lui Hristos, care nu ar ingadui pieirea vesnica a creatiei Sale si nici pedepsele eterne. Astfel ca pedeapsa iadului trebuie sa aiba un sfarsit, cred unii. Oamenii, ingerii si demonii vor redeveni ceea ce au fost, adica inteligente pure.



Consecintele acestei doctrine sunt radicale: lipsa oricarui proces de sfintire, disparitia judecatii de apoi si chiar mantuirea diavolului (Origen, De principiis, III, 6, 5). Desi a atras pe unii teologi din perioada patristica (Grigorie de Nyssa si Didim cel Orb) prin optimismul ei cosmic, apocatastaza - conceptia origenista despre restaurarea universala la sfarsitul timpului, printr-o intoarcere necesara la starea cea dintai, inclusiv iertarea gratuita a tuturor si convertirea diavolului - a fost condamnata la al V-lea Sinod ecumenic (Constantinopol, 553). Aceasta condamnare are in vedere radicalismul etic al Evangheliilor, pentru care au fost date anume pentru a schimba viata crestinilor aici si acum. Viata in Hristos, transformarea prin intalnirea cu Hristos, are loc aici; de aceea fiecare trebuie sa coboare in piata, asteptand pe stapan sa-l tocmeasca, sa lucreze in via sa. Toti sunt angajati, dar vor fi rasplatiti dupa dreptatea lui Dumnezeu. De aceea, "multi sunt chemati, dar putin alesi" (Matei 20, 16). Apocatastaza, ca universalitate a mantuirii nediferentiate, contrasteaza cu aceasta orientare etica a Evangheliilor: "Ce semeni aici, culegi acolo". Modul de viata de aici marcheaza persoana si destinul ei vesnic: "Dupa roadele lor ii veti cunoaste. Au doara culeg oamenii struguri din spini si smochine din maracini? Asa ca orice pom bun face roade bune, iar pomul rau sa faca roade rele. Nu poate pom bun sa faca roade rele, nici pom rau sa faca roade bune. Iar orice pom care nu face roada buna, se taie si se arunca in foc. De aceea, dupa roadele lor ii veti cunoaste" (Matei 7, 16-20).



Pentru a imboldi pe credinciosi sa intalneasca pe Domnul viei si sa lucreze, Evangheliile, care judeca aspru inactivitatea, lipsa de raspuns la chemarea lui Dumnezeu, nu intrezaresc sfarsitul osandei iadului, ci dimpotriva: "Si vor merge acestia la osanda vesnica" (Matei 25, 46), adica "in gheena, in focul cel nestins, unde viermele nu moare si focul nu se stinge" (Marcu 9, 44).



Astfel, Biserica marturiseste innoirea lumii la a doua venire, dar afirma in acelasi timp judecata ultima, adica separarea celor buni de cei rai, de unde inegalitatea rasplatei dupa virtutile fiecaruia (Matei 25, 32-33, 46). Aceasta nu inseamna ca Biserica nu se roaga neincetat si cu ardoare pentru mantuirea tuturor. A admite eternitatea pedepselor iadului, nu inseamna a nega iertarea si dragostea vesnica a lui Dumnezeu. Caci "greseala lui Adam a fost ucigatoare de om, nu ucigatoare de Dumnezeu" (Denia din Sambata Patimilor). Mai mult, "E nebunie sa socoteasca cineva ca pacatosii se lipesc de gheena, din dragoste pentru Dumnezeu. Dragostea este odrasla cunostiintei adevarului, care dupa marturisirea de obste, s-a dat tuturor. Dar dragostea lucreaza prin puterea ei in doua feluri: pe pacatosi ii chinuieste, cum se intampla si aci unui prieten, din partea prietenului; iar pe cei ce au pazit cele cuvenite, ii veseleste. Si aceasta este, dupa judecata mea, parere de rau sau chinul din gheena. Dragostea imbata insa sufletele fiilor de sus, cu desfatarea ei" (Isaac Sirul, op. cit., cap. 84, trad. cit., p. 423).



Purgatoriul



Notiunea de purgatoriu apare in teologia scolastica in secolul al XII-lea, in actele papei Inocentiu IV, in 1254. Ca articol de credinta este mentionat la conciliile din Lyon si Florenta (1439) si formulat la Conciliul din Trident (1553). Purgatoriul este inteles ca o stare de curatire sau purificare prin suferinta, pentru cei care, in momentul mortii sunt mantuiti si in stare de har, dar nu au platit inca datoria totala de pedeapsa pentru pacate, nefiind deci pregatiti suficient pentru viziunea lui Dumnezeu. Purgatoriul este imaginat ca un al treilea loc, alaturi de iad si rai, un loc purificator de trecere printr-un foc material, fizic, creat, un infern temporar si provizoriu a carui suferinta are valoare de ispasire. Purgatoriului sunt destinati cei care au savarsit pacate veniale (nu de moarte) si le-au marturisit, dar pentru care nu au "satisfacut", in timpul vietii, penitenta corespunzatoare. Ideea este ca pacatul, chiar marturisit, implica o condamnare temporara si ca actele de penitenta in aceasta viata nu sunt suficiente. Pedepsele de ispasire nesatisfacute aici, vor fi reluate in purgatoriu prin trecerea printr-un foc purificator. Chinurile din purgatoriu au deci o valoare expiatorie.



In Evul Mediu, credinta in purgatoriu, care este prezentata in categorii legalistice, s-a dezvoltat in paralel cu ideea ca Biserica are putere asupra sufletelor care se afla in purgatoriu. Ea numara greselile si "meritele" fiecarui membru al sau, putand sa faca o distribuire a meritelor in favoarea celor ce au nevoie. Pentru cei vii, ea poate usura sau scurta pedepsele purgatoriului printr-un sistem de indulgente de care dispune autoritatea sacerdotala. Biserica poate face o mijlocire speciala pe langa Dumnezeu, in vederea iertatii pedepselor temporale, datorate pentru pacatele deja sterse prin iertarea divina. Teologia catolica de azi intelege articolul de credinta despre indulgente ca parte din doctrina despre "comuniunea sfintilor". De amintit ca, in primele secole, s-a practicat iertatea totala sau partiala a penitentei publice, care putea sa fie impusa pentru anumite greseli grave.



Cele doua Biserici, Ortodoxa si Romano-Catolica, sunt in deplin acord asupra existentei unei judecati particulare, care introduce sufletele intr-o stare de asteptare si devenire. Aceasta stare, de bucurie sau de suferinta, nu este nici perfecta, nici definitiva. Sufletele dupa moarte nu au fericire completa inaintea judecatii generale si a invierii mortilor. Nici dreptii sau sfintii nu se bucura de o desavarsire deplina. Dar judecata particulara, personala, nu hotaraste o penitenta si nu este nicidecum contrara rugaciunii de mijlocire pentru cei raposati, de unde, caracterul legitim al liturghiei pentru morti, practica folosita de ambele Biserici.



Traditia Ortodoxa nu a acceptat insa credinta in purgatoriu din cauza nefondarii ei teologice si sacramentale, caci aceasta teorie ar anula judecata particulara si ar minimaliza efectul Tainei marturisirii pacatelor. Traditia accepta ideea de vindecare si purificare dupa moarte, dar a refuzat sa atribuie suferintelor din cealalta viata o valoare de ispasire. Ideea de purgatoriu nu are apoi in temei biblic explicit (textul invocat - I Cor. 3, 13-15 - nu justifica o asemenea doctrina). In plus, ideea de dreptate, de merit si de indulgente, pe care se sprijina aceasta credinta, tine mai mult de un sistem penitential juridic, in contradictie totala cu ideea de dreptate biblica.



Este adevarat ca Marturisirile de credinta din secolul al XVII-lea (Petru Movila - 1642; si Dositei al Ieruslaimului - 1672) vorbesc despre un timp si o stare intermediara, care se traieste intre judecata particulara de dupa moartea ficaruia, si judecata ultima, colectiva, de dupa invierea de obste. Ele nu impartasesc insa ideea unui foc material de purificare a sufletelor, in vederea ispasirii pedepselor temporare nesatisfacute in viata. Asadar, starea de odihna si de suferinta a sufletelor dupa judecata particulara, desi imperfecta, este reala. Sufletele din iad nu pot repera greseli sau plati datorii. Se poate vorbi numai de o stare de receptivitate a sufletelor dupa moarte, in urma rugaciunilor Bisericii si a iubirii manifestate a semenilor.



Credinta in purgatoriu vine in contradictie si cu invatatura ortodoxa despre Taina marturisirii pacatelor si despre caracterul rugaciunii liturgice pentru morti. Chiar dupa dezlegarea sacramentala in Taina marturisirii, - spune teologia catolica -, penitentul trebuie sa sufere o pedeapsa temporara, aici sau dincolo de moarte. Aceasta teologie face o diferenta intre vina - care se iarta aici gratuit, prin pocainta si dezlegare, si pedeapsa temporala, care se plateste dupa moarte. Pacatul iertat este sters, dar pedeapsa corespunzatoare ramane. Or, teologia ortodoxa nu a admis o pedeapsa temporara, cu caracter de ispasire, dupa dezlegarea sacramentala a pacatelor marturisite. Caci Taina in sine constituie "acest ceas curatitor" in care "toate ranile tale, pe care ca un vietuitor in lume, le-ai dobandit in diferite intimplari, fara fatarnicie le vei vedea ca sa iei adevarata tamaduire de la Insusi Domnul nostru Iisus Hristos, Doctorul si Mantuitorul sufletelor si al trupurilor noastre" (Slujba Marturisirii). Taina are un efect tamaduitor: "Ia seama, dar, de vreme ce ai venit la doctor, sa nu te intorci nevindecat". O datorie care ar trebui platita dupa moarte, prin suferinta expiratorie in focul purificator, ar arata insuficenta Tainei spovedaniei. Epitimiile sau penitentele prescrise de duhovnic dupa dezlegare, au numai o functie de intarire a penitentului. In plus, teza indulgentelor acordate celor vii se intemeiaza pe speculatii arbitrare cu tezaurul de "merite supra-abundente" ale sfintilor, ceea ce teologia ortodoxa, de orientare organica, nu poate admite, nici idea de merit sau de satisfactie.



Imparatia lui Dumnezeu, ca si invierea, nu este rasplata meritelor noastre in sens legalist, asa cum se vede din invierea lui Lazar, ci comuniunea prin credinta cu Cel ce este invierea si viata:



"Deci Marta, cand a auzit ca vine Iisus, a iesit in intampinarea Lui, iar Maria sedea in casa. Si a zis Marta catre Iisus: Doamne, daca ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Dar si acum stiu ca oricate vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu iti va da. Iisus i-a zis: Fratele tau va invia. Marta i-a zis: Stiu ca va invia la inviere, in ziua cea de apoi. Si Iisus i-a zis: Eu sunt invierea si viata; cel ce crede in Mine, chiar daca va muri, va trai. Si oricine traieste si crede in Mine nu va muri in veac. Crezi tu aceasta? Zis-a Lui: Da, Doamne, Eu am crezut ca Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit in lume" (Ioan 11, 20-27).



Pr. Prof. Dr. Ion Bria

sursa:crestinortodox.ro