Sfântul Antonie cel Mare

Sfântul Antonie cel Mare -  Intâmplări din viaţa sa
(de Mitropolit Augustin Kantiotis)


Astăzi Biserica noastră îl sărbătoreşte pe Antonie cel Mare


Vom spune câteva învăţături din viaţa lui:


***



Sfântul Antonie s-a născut în secolul al III – lea d.Hr., în epoca Marelui Constantin, în Alexandria. Avea părinţi evlavioşi, dar şi bogaţi, care murind l-au lăsat moştenitor al unei mari averi. N-a vrut însă să înveţe carte.



Încă de tânăr se ducea la biserică

Într-o duminică a auzit în Evanghelie că Hristos spune acelui om bogat care căuta desăvârşirea: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde ale tale şi dă-le săracilor” (Matei 19, 21), adică să îţi vinzi averile şi să le împarţi nevoiaşilor. Şi noi am auzit acest cuvânt de multe ori, dar nu ne impresionează prea mult. El a auzit acest cuvânt pentru prima oară şi nu a fost nevoie să-l mai audă o dată. Imediat a spus: „Acest cuvânt se referă la mine”. Şi imediat ce a ieşit din biserică, a luat eroica hotărâre şi a mers mai departe: a vândut toate cele moştenite – 300 de ţarini alese, a dat banii săracilor, iar după ce s-a îngrijit de mica sa soră orfană, s-a dus şi a ieşit din cetate spre pustie. Acolo a trăit mulţi ani, peste 85. Cine poate să istorisească aspra sa luptă de acolo împotriva demonilor?



1. În Alexandria existau înţelepţi, care citeau multe cărţi. Aceştia au auzit de faima lui şi nu se pricepeau cum un analfabet reuşise să ajungă la astfel de măsuri. S-au dus deci şi l-au aflat în pustie. Îl întreabă:



- Noi ne ostenim citind pe Platon, pe Aristotel, pe atâţia înţelepţi. Tu ce cărţi citeşti?



- Eu, zice, studiez cărţile pe care voi nu le băgaţi în seamă.



- Care sunt aceste cărţi?



- Sunt cărţile lui Dumnezeu care se află înaintea noastră. Prima carte este soarele care ne luminează ziua, ne încălzeşte, ne dăruieşte viaţă. „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale”. „Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat lumina…” (şi până astăzi, într-adevăr, ştiinţa nu şi-a spus ultimul cuvânt, ci încă studiază soarele). Altă carte este luna cu lumina ei smerită din timpul nopţii. O carte este şi pământul pe care locuim. O carte este marea cea mare şi nesfârşită. O carte sunt râurile, carte sunt plantele şi arborii, carte animalele şi păsările, carte toate acestea de la cele mai mici până la cele mai mari. Carte este natura. Acestea sunt, zice, cărţile pe care le citesc şi le studiez. Şi mă minunez şi zic şi eu: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti singurul Dumnezeu care faci minuni” (Psalmul 76, 14-15).



Au rămas uimiţi şi au plecat gânditori.



2. Faima Marelui Antonie a ajuns până la Constantinopol. Constantin cel Mare s-a minunat de el şi i-a trimis o scrisoare. Când a ajuns scrisoarea în pustie ucenicii îi spuneau:



- Cât de mult îl preţuieşte împăratul pe dascălul nostru!



Marele Antonie a spus:



- Vă minunaţi că un împărat pământesc mi-a trimis o scrisoare? Să vă minunaţi că Împăratul celor ce împărăţesc şi Domnul celor ce domnesc, înaintea Căruia toţi împăraţii sunt un zero, ne-a trimis scrisoare. Şi scrisoarea lui este Sfânta Scriptură. O citim oare cu un interes asemănător?



Mi-amintesc că, atunci când ca preot militar mă aflam şi eu într-un post de pază, am văzut din spate, fără să mă fi zărit cineva, un soldat care citea ceva şi plângea. M-am apropiat de el. Ce citea? Primise o scrisoare de la mama lui. Deci precum acesta, dar şi noi toţi, când primim o scrisoare de la o persoană iubită, o citim şi o recitim, într-un mod asemănător, zice Marele Antonie, trebuie să citim – şi să împlinim – Sfânta Scriptură.





3. Dar Sfântul Antonie, după cum am spus, avea război de la cel viclean. Odată, într-un moment de ispită, satana i-a spus: „Antonie, altul ca tine nu există. Eşti cel mai sfânt de pe pământ…”. Periculos gândul mândriei. Marele Antonie l-a izgonit. Însă a auzit atunci şi un alt glas de la Dumnezeu:



- Vrei să vezi cine este cel mai sfânt? Mergi jos în Alexandria (marea cetate în bogăţie şi stricăciune), şi acolo îl vei afla.



Coboară în Alexandria. Şi după ce a trecut de centru şi de părţile mărginaşe ajunge la un subsol. „Aici” – i-a spus îngerul Domnului – „locuieşte cel mai sfânt om din lume”. Când a intrat a văzut un cizmar.



– Tu ce faci?, îl întreabă. Cum vieţuieşti?



- Mă trezesc dimineaţa şi îmi fac cruce. Îmi chem femeia şi copiii, facem rugăciune şi citim Evanghelia. Apoi vin aici la cizmărie şi muncesc. Din tot ce scot, dau şi la unul mai sărac. Plâng pentru păcatele mele şi cer mila lui Dumnezeu.



- Nu faci nimic altceva?



- Nimic altceva.



Şi s-a minunat Marele Antonie.



Poţi să te duci în Sfântul Munte şi să pustniceşti într-o peşteră, şi totuşi să te duci în iad. Şi se poate să rămâi în cel mai stricat oraş (cea mai stricată societate) şi să trăieşti nu numai cu înţelepciune, ci şi în feciorie.



Încă ceva:



4. În vremea Marelui Antonie trăia în Alexandria un teolog orb. Se numea Didim şi ştia pe dinafară Sfânta Scriptură. Aşadar Marele Antonie l-a întâlnit şi îi zice:



„Să nu te întristezi că nu ai ochi trupeşti. Astfel de ochi au şi muştele, şi ţânţarii, şi toate animalele. Tu ai alţi ochi, ochi îngereşti, care Îl văd pe Dumnezeu şi lumina Lui”.



„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Astăzi oamenii sunt orbi. În atâtea mii câţi văd?



Unuia din cei care au venit şi l-au cunoscut de aproape, Avva Sisoe i-a spus: Dacă aş fi avut un gând de-al lui Antonie, „m-aş fi făcut cu totul foc” (9 Filocalia 1, 664). Mă minunez, zice, de Marele Antonie. Noi nu ne gândim la Dumnezeu, pe când el continuu se gândeşte la El. Dă-mi, zice, Dumnezeul meu, un gând din gândurile pe care le-a avut Sfântul Antonie şi mă voi face „cu totul foc”.



Sfântul Antonie a trăit în epoca ereticilor arieni şi lupta împotriva lor. În principal însă lupta împotriva satanei în pustie. Şi iată că a ajuns să treacă de 100 de ani. Ce mânca? Era un mare postitor. Mânca foarte puţin şi bea apă din Nil. Hai să vedem dacă tu cu biftecurile tale, vei trăi 105 ani, cât a trăit Marele Antonie! Astăzi programul oamenilor este: „să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri” (Isaia 22, 13; I Corinteni 15, 32). Este epoca consumismului. Dar postul este medicament al longevităţii. Longevitatea depinde deci şi de noi.





***



Aceste puţine cuvinte am vrut să le spun dragostei voastre. Şi acum noi ce trebuie să facem? Sfântul Antonie a auzit o singură dată cuvântul Evangheliei şi l-a împlinit. Noi le auzim, le auzim, şi nu credem în cuvintele lui Dumnezeu. Cosma Etolianul spune completându-l pe Sfântul Antonie: „Îţi spune Hristos să vinzi toate averile tale şi să le dai săracilor, dar tu nu o faci. Ei, atunci fă altceva: dă jumătate. Nici asta nu o faci? Atunci dă o zecime. Nimic!”. Dovadă, când se face colectă: oamenii nu răspund la nevoile altora. Dacă împlinim Evanghelia lui Hristos, ajunge; nu avem nevoie de alte „evanghelii”; nici a lui Nietzsche, nici a lui Lenin, nici a lui Marx, nici a oricărui altuia. Dacă împlinim toţi Evanghelia lui Hristos, mici şi mari, săraci şi bogaţi, planeta noastră ar putea să hrănească o mulţime de patru ori mai mare. Însă acum oamenii mor de foame jos în Somalia şi în alte părţi.



Aşadar,
să trăim după Evanghelie după cum ne-a spus Marele Antonie. Şi să ne rugăm să ne învrednicească să sărbătorim sfânta lui pomenire. Amin.



+ Episcopul Augustin



(Omilie a Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin Kantiotis, în Sfânta Biserică a Sfântului Panteleimon din Florina, duminică 17.01.1993.
 În această zi episcopul nu a liturghisit, ci doar a asistat la Dumnezeiasca Liturghie şi a predicat. Vreme de o săptămână şi mai bine, de pe 10 pe 18 ianuarie a fost bolnav.)

(din lumea credintei)



ARHIM. IOIL KONSTANTAROS:
Sărbătoarea Sfântului Antonie cel Mare


Binecuvântaţi fraţi, două mari figuri cinsteşte şi sărbătoreşte Biserica noastră duminică. Doi oameni care au trăit diferite moduri de viaţă, însă a căror dragoste faţă de Dumnezeu, pentru că s-au nevoit, le-a dăruit tot ce este mai înalt pentru om. Sfinţenia. Primul este Antonie cel Mare, iar al doilea Sfântul Nou Mucenic Gheorghe, care a mărturisit în Ioannina.


Să vedem pe scurt pe marele ascet al pustiei pentru a primi şi binecuvântarea sa:


Sfântul Antonie este un mare eremit, ascet şi cuvios, pentru care a fost numit şi dascăl al pustiei. De mic copil s-a lipit de Mântuitorul nostru, Domnul Iisus Hristos, şi a învistierit în inima lui curată şi nevinovată cuvintele lui Dumnezeu, pe care le asculta în biserică. Şi era aşa de îmbunătăţit şi atâta râvnă arăta, încât, chiar dacă era analfabet, cunoştea pe de rost întreaga Sfântă Evanghelie şi întreaga Sfântă Scriptură. Şi acesta a fost motivul pentru care la vârsta de 20 de ani, adică la vârsta la care alţii gustă din plăceri şi ca nişte fără de minte îşi satisfac patimile, tânărul Antonie s-a lepădat de toate, a împărţit averile sale bogate săracilor şi a luat calea pustiei pentru a trăi viaţa cea aspră şi nevoitoare a ascezei. Ce a reuşit? Este suficient dacă cineva studiază viaţa şi petrecerea sa pe care ne-a lăsat-o ca pe o nepreţuită comoară ucenicul său, Atanasie cel Mare. Şi doar faptul că cel mai eroic dintre sfinţi şi cel mai sfânt dintre eroi, adică Atanasie, se sprijinea pe Marele Antonie, deoarece l-a avut drept stareţ, deci doar lucrul acesta ar fi de ajuns pentru a dovedi înălţimile cu anevoie de surprins ale virtuţii şi ale sfinţeniei cuviosului. Ce ar putea fi semnalat mai întâi şi ce ar putea fi lăsat ca secundar din minunata sa viaţă?

Că s-a luptat corp la corp cu însuşi diavolul şi a scos diavolii din oameni? Că arienii (strămoşii milenariştilor sau „martorilor lui Iehova” de astăzi) tremurau doar când era de faţă, atunci când rar cobora în zgomotoasa Alexandrie? Sau să accentuăm că iubea cu ardoare mucenicia pentru dragostea şi slava lui Hristos? Şi, într-adevăr, a devenit mucenic prin alegerea sa şi prin nevoinţele sale neobosite. Întreaga sa viaţă a mucenicit cu mucenicia albă a conştiinţei; de aceea a şi primit atâta har încât fiii săi duhovniceşti au umplut de sfinţenie şi de nevoinţe pustniceşti toate pustiurile.

Ca urmare este ceva firesc, ca până la sfârşitul istoriei, noi, creştinii ortodocşi cu respect, dar şi cu emoţie sfântă să invocăm rugăciunile lui şi binecuvântatul cin călugăresc şi pustnicesc, cântându-i cu sfânt entuziasm: „Mulţimile călugărilor pe tine, îndreptătorul, te cinstim, Antonie, părintele nostru. Căci prin tine pe cărarea cea dreaptă cu adevărat a umbla am cunoscut”.

Fraţii mei, noi toţi conştientizăm că epoca în care trăim este epoca în care, potrivit cuvântului Sfântului Antonie, lumea va înnebuni din cauza multelor păcate şi a urii diavolului. Dacă va mai fi unul înţelept şi cumpătat, curat şi pur, credincios şi mărturisitor, atunci toţi vor spune: „Uitaţi un nebun!”. Un nebun care a rămas singur şi nu urmează curentului lumii. Fără îndoială, cu cât va trece timpul, cu atât această situaţie se va înrăutăţi. Se va înrăutăţi, dar Dumnezeu va oferi în chip bogat aleşilor Săi harul Său pentru a călăuzi sufletele bine intenţionate. Cu siguranţă, toţi credincioşii recunoaştem şi mărturisim înălţimea cinului nostru monahal, pentru că, potrivit Sfântului Ioan Scărarul: „…lumina oamenilor este vieţuirea monahală”. Totuşi, pentru ca cineva să câştige raiul, pe care toţi îl dorim, nu înseamnă că în mod obligatoriu trebuie să aparţină binecuvântatului cin al monahilor. Aşadar, fie cleric, fie monah, fie mirean, important e să fie creştin ortodox viu. Dacă credinciosul simte în inima lui flacăra iubirii faţă de Hristos, dacă se nevoieşte în fiecare ceas şi în fiecare clipă ca să devină râvnitor al faptelor bune, dacă se întâmplă asta, atunci nu are a se teme de nici o primejdie şi nu are să păţească nici un rău din partea apostaziei şi a nebuniei care a cuprins lumea şi societatea noastră.

Credinciosul, nevoitorul credincios, adevăratul fiu al Marelui Antonie va rămâne statornic şi va propăşi în pocăinţă şi în virtute.


Fie ca marele nostru sfânt, dascălul pustiei, Marele Antonie să ne dăruiască râvna sa pentru vieţuirea ascetică ortodoxă şi curaj pentru mărturisirea lui Hristos.
Amin!

 
sursa:http://acvila30.wordpress.com/2011/01/16/sarbatoarea-sfantului-antonie-cel-mare/





Chiar daca Sfantul Antonie cel Mare isi incheiase calatoria pamanteasca de cateva decenii, viata sa, scrisa de Sf. Atanasie cel Mare, a ramas un izvor de apa vie, prin care cei care inseteaza dupa desavarsirea intru Domnul isi ostoiesc setea si isi limpezesc pornirile inimii. Viata Sfantului Antonie atragea pe multi pe calea catre Hristos, astfel incat marele pustnic continua sa plineasca manastirile si pustiurile cu nevoitori, prin exemplul trairii sale. Mare fusese lucrarea sa in timpul vietuirii pamantesti, dar poate si mai mare a fost influenta pe care a exercitat-o dupa trecerea sa la Domnul, prin lucrarea ucenicului sau, Sf. Atanasie. Sa parcurgem impreuna povestea convertirii Fer. Augustin, in care Vita Antonii, varianta in limba latina a scrierii Sf. Atanasie, are un rol hotarator. Astfel, doi catehumeni din orasul Mediolanum, in care pastorea pe atunci Sf. Ierarh Ambrozie, scoliti la universitatile vremii, dar ezitanti in credinta, primesc prin mijlocirea sfintilor Antonie si Atanasie nelinistea cea buna si se convertesc radical, ajungand in relativ scurta vreme episcopi.




“Aşadar, într-una din zile (nu-mi amintesc motivul), zi în care Nebridius nu era de faţă, a venit pe ne­aşteptate la noi acasă, adică la mine şi la Alypius, un anume Ponticianus, un concetăţean de-al nostru, originar din Africa, unul care deţinea un post înalt la palat; nu mai ştiu ce anume voia de la noi. Şi ne-am aşezat ca să discutăm; şi el, din întîmplare, pe o masă de joc ce se afla în faţa noastră a văzut o carte; a luat-o, a deschis-o şi a găsit epistolele Apostolului Pavel, de bună seamă într-un mod absolut întîmplător; socotea probabil că era vreuna dintre acele cărţi referitoare la profesia mea. In momentul acela, surîzînd şi privindu-mă, s-a minunat plin de bucurie că sub ochii mei găsise cartea aceea şi doar pe aceea. Intr-adevăr, şi el era creştin şi credincios şi deseori Ţi se închina Ţie, Dumnezeul nostru, în Biserica Ta, cu rugăciuni dese şi îndelungate. După ce i-am arătat că de fapt citesc cu cea mai mare atenţie acele Scrieri Sfinte, între noi s-a pornit o dis­cuţie, în cadrul căreia el însuşi a relatat ceva despre un anume Antonius, monah egiptean, al cărui nume devenise deosebit de cunoscut robilor Tăi; nouă însă, pînă la ora aceea, ne era complet necunoscut. Cînd a aflat lucrul acesta, a stăruit mult în discuţia aceea cu noi să ni-l facă cunoscut nouă, celor care nu-l ştiam, pe acest bărbat atît de însemnat, mirîndu-se în acelaşi timp de acea ignoranţă a noastră.



Ascultîndu-l însă, eram şi noi uimiţi de aceste minuni ale Tale atît de aproape de noi şi de timpurile noastre, mărturisite cu atîta tărie întru credinţa cea adevărată şi în cadrul Bisericii Universale. Ne minunam cu toţii, pe de o parte noi, fiindcă ele erau atît de mari; pe de altă parte, fiindcă aceste minuni nu ajunseseră la urechile noastre.



După aceea, conversaţia a alunecat la numărul mare de mînăstiri şi la virtuţile diferite ale miresmelor Tale, apoi la fecundele ţinuturi ale pustiului, despre care noi nu ştiam absolut nimic. Exista şi la Mediolanum o mînăstire, plină de fraţi aleşi, situată în afara zidurilor oraşului şi sub oblăduirea lui Ambrozie, dar noi n-o ştiam nici măcar pe aceea. El întindea mult discuţia şi vorbea fără încetare, iar noi tăceam cu atenţia încordată. La un moment dat, s-a întîmplat să spună că, nu ştiu cînd, el şi trei prieteni de-ai săi au ieşit să se plimbe, dacă nu mă înşel, înspre Treveri, în timp ce împăratul era ocupat după-amiaza cu spectacolul de circ, şi au ajuns în grădinile aflate în apropierea zidurilor oraşului, şi, acolo, cum se plimbau ei aşa, din întîmplare cîte doi, unul cu Ponticianus, şi ceilalţi doi, s-ar fi pomenit, tot rătăcind aşa, într-o casă în care locuiau nişte robi ai Tăi săraci cu duhul, de felul celor cărora le revine împărăţia cerurilor, iar acolo au găsit o carte în care se afla consemnată viaţa lui Antonius.



Unul dintre ei a început să citească această carte, apoi să se minuneze şi să se înflăcăreze; şi în timp ce citea, să se gîndească a-şi însuşi şi el o asemenea viaţă, astfel încît, părăsind el slujba acestui veac, să ajungă să-Ţi slujească Ţie. Fiindcă el era unul dintre aceia care sînt numiţi agenţi de afaceri. Atunci, deodată, plin de o dragoste sfintă şi de o sacră sfială, dar mîniat pe sine, şi-a aruncat ochii asupra prietenului care-l însoţea şi i-a zis aşa:



„Spune-mi, te rog, unde vrem de fapt să ajun­gem prin toate aceste eforturi ale noastre? In fond, ce căutăm noi? Pentru cauza cui luptăm? Putem noi oare spera ceva mai mult la palat decît să fim amicii împăra­tului? Iar acolo, ce situaţie nu este fragilă şi plină de primejdii? Şi prin cîte primejdii mai mărunte nu se ajunge la o primejdie încă şi mai mare? Şi asta cînd va fi? Or, dacă aş vrea să fiu prietenul lui Dumnezeu, iată că pot deveni chiar în momentul acesta”.



A zis aceasta şi, tulburat de durerile facerii noii vieţi, şi-a întors din nou privirile pe paginile acelea şi citea şi se schimba înlăuntrul său, adică acolo unde Tu vedeai, şi mintea lui se desprindea de lume, aşa cum mai apoi s-a şi văzut. Căci, în timp ce citea şi talazurile inimii lui se rostogoleau, deodată a gemut şi a tras parcă o linie în viaţa sa şi s-a hotărît să ia partea cea bună, iar prietenul Tău i-a zis pe loc prietenului său:



„Eu m-am rupt deja de această speranţă a noastră şi m-am decis să slujesc lui Dumnezeu, şi asta chiar din acest moment, şi din acest loc eu mă îndrept spre El. Iar dacă ţie îţi este greu să mă urmezi, fă în aşa fel să nu te împotriveşti“.



Insă acela a zis că şi el doreşte să fie părtaş la o atît de mare răsplată şi la o aşa de importantă luptă. Şi astfel au devenit ai Tăi amîndoi şi Ţie îţi construiau turn pe propria lor cheltuială, pentru a le părăsi pe toate ale lor şi a Te urma pe Tine. Atunci Ponticianus şi cel cu care se plimba prin alte părţi ale grădinii căutîndu-i pe ceilalţi au ajuns în acelaşi loc şi, găsindu-i, i-au sfătuit să se întoarcă, fiindcă deja ziua se înclina spre seară. Dar ei, după ce le-au arătat dorinţa şi planul lor, precum şi în ce fel se născuse în inima lor o astfel de hotărîre şi cum se întărise ea mai apoi, i-au rugat să nu-i tulbure, dacă cumva ei ar refuza să li se alăture. Aceştia însă, neschimbîndu-se întru nimic în vechile lor prac­tici, s-au deplîns totuşi pe ei înşişi, aşa cum relata Ponticianus, şi i-au felicitat cu evlavie şi s-au încredinţat rugăciunilor lor şi tîrîndu-şi inima pe pămînt s-au în­dreptat spre palat; iar ceilalţi, avîntîndu-şi inima în cer, au rămas în acea căsuţă. Şi cum amîndoi aveau logodnice, acestea Ţi-au închinat şi ele fecioria lor Ţie, după ce au aflat toate acestea.



Astfel de lucruri povestea Ponticianus. Tu însă, o, Doamne, în timpul cuvîntării lui, mă întorceai pe mine la mine însumi, luîndu-mă de la spatele meu, unde mă aşezam ori de cîte ori nu voiam să fiu atent la mine şi mă puneai în faţa mea, ca să văd cît eram de imoral, cît de strîmb şi de respingător, plin de pete şi de răni; şi eu vedeam şi mă îngrozeam şi nu aveam unde să fug de mine însumi. Iar dacă încercam să-mi întorc privirea de la mine însumi, acela povestea ce povestea şi Tu din nou mă împotriveai mie însumi şi mă expuneai privirilor mele, ca să-mi pot afla nedreptatea şi s-o urăsc. De bună seamă că eu o cunoşteam, dar mă pre­făceam că n-o cunosc, o ascundeam şi uitam de ea.



Într-adevăr, cu cît îi iubeam mai înflăcărat atunci pe aceia despre care auzeam opinii sănătoase, fiindcă ei Ţi se încredinţaseră Ţie, pentru ca Tu să-i însănătoşeşti pe toţi, cu atît mai amarnic mă puneam pe mine mai prejos decît ei şi mă uram. (…)



Atunci, în acea mare gîlceavă a casei mele interioare, pe care o provocasem amarnic sufletului meu, retras în cămara mea, adică în inima mea, tulburat atît la minte, cît şi la înfăţişare, m-am năpustit asupra lui Alypius şi am strigat:



„De ce pătimim? Ce înseamnă, de fapt, ceea ce ai auzit? Se ridică toţi nepricepuţii şi iau cerul cu asalt, iar noi, cu învăţăturile noastre lipsite de inimă, iată unde ne tăvălim cu trupul şi cu sîngele nostru! Oare, doar pentru că ne-au luat-o înainte, ne este ruşine să-i urmăm, dar nu ne este ruşine să le luăm exemplul?”



Am mai spus şi nu ştiu ce alte cuvinte asemenea acestora, şi doar clocotul din mine m-a îndepărtat de acela, într-un moment în care el tăcea privindu-mă încremenit. Fiindcă eu nu făceam să-i răsune în urechi numai cuvinte obişnuite, ci fruntea, genele, ochii, culoarea feţei, felul vocii mele îmi exprimau starea sufleteas­că cu mult mai mult decît cuvintele pe care le debitam.



Era o grădiniţă a locului nostru de popas, de care noi ne foloseam ca de o întreagă casă: căci stăpînul casei, gazda noastră, nu locuia acolo. În locul acela mă duse­se frămîntarea inimii mele, unde nimeni nu mi-ar fi putut opri cearta aprinsă pe care o pornisem cu mine în­sumi, o ceartă ce avea să se termine atunci cînd numai Tu ştiai, eu însă nu. Fiindcă eu îmi pierdusem minţile numai cu scopul însănătoşirii şi muream cu scopul de a trăi, ştiind bine cît de rău eram şi neştiind cît de bun urma să devin puţin cîte puţin după aceea. Aşadar, m-am retras în grădină şi Alypius mă urma pas cu pas, deoarece nu exista un loc retras al meu, în care el să nu fie de faţă; sau cum ar fi putut el să mă părăsească într-o asemenea stare sufletească? (…) Această gîlceavă din inima mea nu era decît în legătură cu mine însumi şi împotriva fiinţei mele înseşi. În schimb, Alypius, strins lipit de mine, aştepta tăcut rezultatul neobişnuitei mele frămîntări.



Într-adevăr, cînd dramatica examinare a adîncurilor fiinţei mele a adunat şi a făcut grămadă în faţa inimii mele întreaga mea nefericire, s-a iscat o furtună îngrozitoare ce avea să aducă cu sine o uriaşă ploaie de lacrimi, şi, pentru ca eu s-o pot vărsa cu toate urletele ei, m-am ridicat de lîngă Alypius, deoarece singurătatea mi se părea mai potrivită pentru dorinţa mea de a plînge; şi m-am îndepărtat de el la o distanţă ceva mai mare, astfel încît nici măcar prezenţa lui să nu-mi poa­tă fi împovărătoare. Aşa eram eu în acel moment şi el a înţeles asta; căci nu ştiu ce zisesem parcă, ceva în care sunetul vocii mele se arăta deja încărcat de plîns, şi în felul acesta mă putusem ridica. Deci el a rămas acolo unde şezuserăm amîndoi, însă din cale afară de nedumerit, în cele din urmă m-am întins sub un smochin, nici eu nu ştiu cum, şi am dat frîu liber lacrimilor, şi riurile ochilor mei au izbucnit, jertfă bine primită de Tine. Şi, într-adevăr, nu cu aceste vorbe, ci în această ordine de idei Ţi-am spus multe:



„Şi Tu, Doamne, pînă cînd, ziceam, pînă cînd, o, Doamne, Te vei mînia pînă la sfîrşit? Să nu pomeneşti fărădelegile noastre cele de demult”.



Căci înţelegeam bine că sînt acaparat de ele şi aruncam din mine vorbe pline de obidă:



„Cit timp, da, cit timp va mai fi tot miine şi iarăşi mîine. Pentru ce nu acum? Pentru ce nu vine în ceasul acesta sfîrşitul ru­şinii mele?”



Ziceam aceste vorbe şi plîngeam cu cea mai amară obidă a inimii mele. Şi iată că aud o voce din casa vecină, ca un cîntec al cuiva, ca de copil sau de copilă, nu-mi dau seama, care zicea şi repeta întruna: „ia şi citeşte; ia şi citeşte“. Şi dintr-o dată, schimbîndu-mă la faţă, am început să cuget cu maximă încordare dacă cumva copiii, în vreun gen al lor de joacă, au obiceiul să cînte ceva asemănător; dar nu-mi aminteam absolut deloc să fi auzit ceva similar vreodată. Şi, înăbuşindu-mi pornirea lacrimilor, m-am ridicat, socotind că Dumnezeirea nu-mi porunceşte nimic altceva decît să deschid cartea şi să citesc cel dintîi capitol care mi-ar fi căzut sub priviri. Căci auzisem despre Antonius că din citirea Evangheliei, care-i căzuse din întîmplare sub priviri, fusese înştiinţat, ca şi cum i s-ar fi trasat o anume sarcină, ce să citească:



„Du-te, vinde tot ceea ce ai, dă săracilor şi vei dobîndi comoară în ceruri, şi apoi vino şi urmează-Mi Mie”; şi după o astfel de prezicere s-a întors la Tine.



Aşadar, m-am întors repede la locul unde şedea Alypius, căci acolo lăsasem eu cartea Apostolului, cînd mă ridicasem să plec. Am luat-o în mînă, am deschis-o şi am citit în tăcere capitolul pe care ochii mei s-au aruncat mai întîi:



Nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrînări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija faţă de trup să nu o faceţi spre pofte.



Şi nici n-am voit să citesc mai mult, şi, de fapt, nici nu mai era nevoie. într-adevăr, o dată cu sfîrşitul acestui pasaj, ca şi cînd în inima mea s-ar fi revărsat o lumină de siguranţă, toate întunecimile îndoielii s-au risipit.



Atunci, punîndu-mi între file degetul ori nu ştiu ce alt semn, am închis cartea şi cu faţa liniştită i-am povestit lui Alypius. Dar şi el mi-a relatat ce se petrecea în sufletul său şi eu nu ştiam. Mi-a cerut să vadă ce anume citisem, iar eu i-am arătat; a urmărit cu atenţie pe carte şi mai mult decît citisem eu, care nu bănuiam ce anume mai urma. într-adevăr, textul continua aşa: Pe cel care este slab însă, primiţi-l în credinţă. El a considerat că pasajul acesta se referă la el şi mi s-a destăinuit. Dar prin acest îndemn şi-a îmbărbătat sufletul şi, urmare a unei hotăriri şi opinii mai bune, într-un deplin acord cu moravurile sale, din cauza cărora odinioară el se distanţase foarte mult de mine în sensul cel mai bun al cuvîntului, mi s-a alăturat fără nici un fel de întîrziere agitată. Am mers atunci la mama (Sf. Monica – n.n.) şi i-am relatat, iar ea s-a bucurat. I-am povestit cum s-a întîmplat totul, iar ea nu mai cunoştea măsura în bucuria sa, triumfa şi Te binecuvînta pe Tine, Cel Care eşti în stare să faci cu mult mai mult decît cerem ori pricepem noi; fiindcă ea vedea că acum, în sfîrşit, i-a fost dăruit de către Tine în privinţa mea cu mult mai mult decît îţi cerea ea de obicei în plînsetele şi gemetele ei nefericite. Căci Tu mi-ai îndreptat paşii, spre Tine, pentru ca nici soţie să nu-mi mai caut şi nici după vreo altă speranţă a lumii acesteia să nu mai umblu, stînd neclintit întru norma credinţei în care mă dezvăluiseşi mamei mele cu atîţia ani mai înainte. Şi ai întors plîngerea ei întru bucurie, o bucurie cu mult mai îmbelşugată decît dorise, şi cu mult mai dragă şi mai curată decît ar fi cerut-o ea de la nepoţii născuţi din trupul meu”.


(Confesiuni, Fer. Augustin, Ed. Humanitas)






Pilde din Pateric




Zis-a avva Antonie: parintii cei de demult, cand mergeau in pustie, intai se vindecau pe sine si facandu-se doctori alesi, vindecau si pe altii. Iar noi iesind din lume, mai inainte de a ne vindeca pe noi singuri, indata incepem a vindeca pe altii si intorcandu-se boala asupra noastra, se fac noua cele de pe urma mai amare decat cele dintai si auzim de la Domnul zicand : Doctore, vindeca-te mai intai pe tine.

A intrebat cineva pe avva Antonie, zicand: ce, pazind eu, voi placea lui Dumnezeu? Si raspunzand batranul, a zis lui: cele ce-ti poruncesc tie, pazeste-le! Oriunde vei merge, pe Dumnezeu sa-l ai inaintea ta intotdeauna. Si orice vei face, sa ai marturia din Sfintele Scripturi si ori in ce loc vei sedea, sa nu te misti degraba. Acestea trei pazeste-le si te vei mantui.

Zis-a avva Antonie catre avva Pimen: aceasta este lucrarea cea mare a omului, ca greseala sa sa o puna asupra sa inaintea lui Dumnezeu si sa astepte ispita pana la rasuflarea cea mai de pe urma.

Acelasi a zis: nimeni neispitit nu va putea sa intre in Imparatia Cerurilor. Ca, ridica, zice, ispitele si nimeni nu este care sa se mantuiasca.

Zis-a avva Antonie: am vazut toate cursele vrajmasului intinse pe pamant si suspinand am zis: oare cine poate sa le treaca pe acestea? Si am auzit glas zicandu-mi: smerenia.

Zis-a iarasi: sunt unii care si-au topit trupurile lor cu nevointa si pentru ca nu au avut ei dreapta socoteala, departe de Dumnezeu s-au facut.

Zis-a iarasi: de la aproapele este viata si moartea. Ca de vom dobandi pe fratele, pe Dumnezeu dobandim; iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos gresim.

Era cineva, ce vana prin pustie dobitoace salbatice si a vazut pe avva Antonie glumind cu fratii si s-a smintit. Iar batranul vrand sa-l incredinteze pe el, ca trebuie cate putin sa se pogoare fratilor, i-a zis lui: pune sageata in arcul tau si intinde. Si a facut asa. Si a zis lui: intinde iarasi. Si a intins. Si iarasi i-a zis: intinde. Si a zis lui vanatorul: de il voi intinde peste masura, se frange arcul. Zis-a lui batranul : asa si la lucrul lui Dumnezeu, daca peste masura vom intinde cu fratii, degrab se rup. Deci trebuie cateodata si cate putin a ne pogora fratilor. Acestea auzind vanatorul, s-a umilit. Si mult folosindu-se de la batranul, s-a dus.

Un calugar a fost laudat de frati, catre avva Antonie. Iar el, cand a mers la dansul, l-a ispitit de sufera necinste, si, aflandu-l ca nu sufera, i-a zis lui: esti asemenea unui oras, care dinainte este impodobit, iar dinapoi se jefuieste de talhari.

A zis iarasi, ca Dumnezeu nu sloboade razboaiele peste neamul acesta ca peste cel vechi, caci stie ca sunt slabi si nu pot suferi.

Un frate a fost napastuit in chinovie pentru desfranare si sculandu-se a mers catre avva Antonie. Si au venit fratii de la chinovie ca sa-l caute pe el si sa-l ia si au inceput sa-l mustre, ca asa a facut. Iar el se indrepta, ca nimic de acest fel nu a facut. Iar dupa intamplare, s-a aflat acolo avva Pafnutie, cel ce se numea Kefala si a spus o pilda ca aceasta: am vazut pe marginea raului un om bagat in noroi pana la genunchi si venind unii sa-i dea mana, l-au cufundat pe el pana la grumazi. Si a zis lor avva Antonie pentru avva Pafnutie : iata om adevarat, care poate sa vindece si sa mantuiasca suflete. Deci umilindu-se ei de cuvintele batranului, au pus metanie fratelui.

Acelasi a zis: totdeauna sa ai inaintea ochilor frica lui Dumnezeu – sa-ti aduci aminte de cel ce omoara si face viu. Sa urati lumea si cele ce sunt intr-insa, sa urati toata odihna trupeasca, sa va lepadati de viata aceasta, ca sa vietuiti lui Dumnezeu. Aduceti-va aminte, ce ati fagaduit lui Dumnezeu. Ca cere aceasta de la voi in ziua judecatii: sa flamanziti, sa insetati, sa umblati in haine sarace, sa privegheati, sa va tanguiti, sa plangeti, sa suspinati cu inima voastra, sa va incercati de sunteti vrednici de Dumnezeu, sa defaimati trupul, ca sa va mantuiti sufletele voastre.

(SURSA ONLINE)

Pilde din Viata Sf. Antonie cel Mare, scrisa de Sf. Atanasie cel Mare:

El era încă foarte înţelept, şi lucrul cel minunat era că, neînvăţînd carte, era om isteţ la minte şi priceput. Deci, odată doi filozofi elini au venit la dînsul, socotind că vor putea să ispitească pe Antonie, care era în muntele cel mai de jos. El pricepînd pe oameni după chipurile lor, ieşind către dînşii, a zis către tălmaciul acestora:



“Pentru ce v-aţi ostenit atîta, o! filozofilor, să veniţi la un om simplu?”.



Iar ei zicînd că nu este aşa, ci un foarte înţelept, le-a zis:



“Dacă aţi venit către un nebun, deşartă este osteneala voastră, iar dacă mă socotiţi pe mine un înţelept, faceţi-vă ca mine, căci se cade cele bune să fie urmate. Căci şi eu dacă aş fi venit la voi, v-aş fi urmat pe voi, iar dacă voi veniţi la mine, apoi faceţi-vă precum sînt eu, că eu sînt creştin”.



Iar ei minunîndu-se, s-au dus, că vedeau şi pe diavoli temîndu-se de Antonie. Şi alţii ca aceştia, venind iarăşi la dînsul în muntele de jos, socotind că îl vor batjocori că n-a învăţat carte, Antonie a zis către dînşii:



“Voi ce ziceţi, ce este mai întîi, mintea ori cartea? Şi care este pricină a celeilalte, mintea a cărţii, ori cartea a minţii?”



Ei răspundeau:



“Că întîi este mintea, ea este aflătoare a cărţii”.



Antonie a zis:



“Căruia mintea îi este sănătoasă, nu-i este nevoie de carte”.



Acest răspuns spăimîntînd pe filozofi şi pe cei ce erau de faţă, s-au dus minunîndu-se că vedeau atîta înţelepciune într-un om simplu; că nu era ca un crescut în munte şi îmbătrînit acolo, avînd obicei sălbatic, ci era vesel, blînd şi prietenos şi avea cuvîntul îndulcit cu sarea cea dumnezeiască, încît nimeni nu-l pizmuia şi se bucurau toţi care veneau la el.



După aceasta, venind unii care se socotesc la elini că sînt înţelepţi şi cerînd de la dînsul cuvînt despre credinţa noastră în Hristos şi ispitindu-se cu silogisme să biruiască propovăduirea dumnezeieştii Cruci, vrînd s-o batjocorească, Antonie îngăduind puţin şi iertîndu-i pentru necunoştinţă, le-a zis prin tălmaci, care ştia bine limba lor:



“Ce este mai bine, a mărturisi Crucea ori a sluji la zei? Mărturisirea noastră este semn de bărbăţie şi dovadă a defăimării morţii, iar zeii voştri sînt plini de patimi. Apoi ce este mai bun, a zice că Cuvîntul lui Dumnezeu nu S-a schimbat, ci acelaşi fiind, a luat trup omenesc, pentru mîntuirea şi facerea de bine a oamenilor; ca apoi, făcîndu-Se părtaş naşterii omeneşti, să facă pe oameni a se împărtăşi firii dumnezeieşti celei gîndite? Ori a asemăna în cele necuvîntătoare pe Dumnezeu şi pentru aceasta a cinsti pe cele cu cîte patru picioare şi pe tîrîtoare precum şi închipuiri de oameni? Acestea sînt cinstirile voastre, ale celor înţelepţi.



Cum îndrăzniţi a ne batjocori pe noi, care zicem că Hristos S-a arătat om? Cînd voi dintr-aceasta, adică din minte hotărînd pe suflet, ziceţi că s-a rătăcit şi a căzut din înălţimea cerurilor în trup. Apoi ziceţi că ar fi nu numai în trup omenesc, ci şi în cele cu cîte patru picioare şi chiar în cele tîrîtoare se mută; pe cînd credinţa noastră zice că pentru mîntuirea oamenilor a fost venirea lui Hristos. Dar voi vă rătăciţi, vorbind despre sufletul nenăscut şi noi credem în puterea şi în iubirea de oameni a lui Dumnezeu.



Iar voi ziceţi despre suflet că este schimbăcios şi de aceea şi mintea însăşi o numiţi schimbăcioasă; cum este icoana, aşa trebuie să fie şi acela al cărui este icoana. Şi cînd despre minte socotiţi unele ca acestea, aduceţi-vă aminte că şi împotriva Tatălui huliţi cu mintea. Iar vorbind despre Cruce, voi aduceţi vrăjmăşia de la cei răi; dar noi răbdăm crucea şi nu ne temem de moarte, în orice chip ar fi adusă asupra noastră. Voi băsmuiţi rătăcirile lui Osiris şi ale Isidei, bîntuielile lui Tifon şi fugirea lui Cronos, înghiţirea de fii şi uciderea de părinţi. Acestea sînt cele înţelepte ale voastre şi batjocorind Crucea, nu vă minunaţi de Înviere.



Vorbind de Cruce, aduceţi-vă aminte de morţii care s-au sculat şi de orbii care au văzut, de slăbănogii care s-au tămăduit, de leproşii care s-au curăţit, de umblarea pe mare ca pe uscat şi despre celelalte semne şi minuni care arată pe Hristos nu numai om, ci şi Dumnezeu; dar mi se pare că vă nedreptăţiţi pe voi şi nu citiţi cu dinadinsul Scripturile noastre; citiţi însă şi vedeţi că cele ce a făcut Hristos îl arată Dumnezeu, Care a venit pentru mîntuirea oamenilor şi voi nu credeţi.



Dar spuneţi-ne şi nouă pe ale voastre şi ce aţi putea zice despre cei necuvîntători şi despre necuvîntarea şi sălbăticia lor? Căci, dacă precum aud, ziceţi că Persefona este pămînt, că Hefaistos a ologit în foc, că Hera este în aer, Apolon în soare, Artemida în lună, iar Poseidon în mare, cu acestea nu cinstiţi pe Dumnezeu, ci slujiţi zidirii mai vîrtos decît Celui ce a zidit pe toate. Dacă – cum ziceţi – este bună zidirea, le socotiţi împreună cu noi acelea, dar se cădea să nu socotiţi făptura ca zei şi să nu daţi făpturilor cinstea ce se cuvine Ziditorului; ci vedeţi-vă pe voi înşivă, că cinstea mai-marelui meşter o daţi casei, cea făcută de dînsul, şi pe a voievodului la ostaş. Dar ce răspundeţi la acestea? Ca să cunoaştem dacă Crucea are ceva vrednic de batjocorire”.



Iar ei nedumerind-se şi întorcîndu-se încoace şi încolo, Antonie zîmbind a zis:



“Acestea au mustrare de la sine; dar de vreme ce voi vă rezemaţi mai mult pe cuvintele cele doveditoare, şi, avînd acest meşteşug, nu voiţi a crede fără dovada cea din cuvinte, spuneţi-mi mai întîi lucrurile şi mai ales cunoştinţa cea despre Dumnezeu cu de-amănuntul. Cum o putem dobîndi? Prin dovada cuvintelor, ori prin lucrarea credinţei? Ce este mai veche: credinţa prin lucrare ori dovada prin cuvinte?”



Ei au răspuns:



“Că mai veche este credinţa prin lucrare şi că aceasta este cunoştinţa cea cu dinadinsul”.



Antonie a zis:



“Bine aţi zis că credinţa iese din aşezămîntul sufletului, iar dialectica iese din meşteşugul celor alcătuite; deci, celor ce le stă de faţă lucrarea prin credinţă, acestora nu le este de nevoie sau poate de prisos este dovada prin cuvinte; pentru că ceea ce noi din credinţă înţelegem, aceasta voi prin cuvinte vă sîrguiţi a o întări şi de multe ori nu puteţi nici a grăi acelea pe care noi le înţelegem. Pentru aceea este mai bună şi mai tare lucrarea prin credinţă, decît silogismele voastre sofisticeşti; deci, noi creştinii nu facem taină din înţelepciunea cuvintelor elineşti, ci în puterea credinţei ce ni se dă de la Dumnezeu, prin Iisus Hristos. Şi cum că adevărat este cuvîntul, iată acum noi neînvăţîndu-ne carte, credem în Dumnezeu şi cunoaştem prin făpturile Sale purtarea Sa de grijă pentru toate; şi cum că credinţa noastră este lucrătoare, iată acum noi ne rezemăm pe credinţa în Hristos; iar lupta cu cuvinte sofisticeşti şi nălucirile idolilor, ce sînt la voi, se surpă şi se strică, dar credinţa noastră se întinde pretutindeni.



Voi făcînd silogisme şi sofisticind, nu întoarceţi pe oameni de la creştinism la elinism; iar noi învăţînd credinţa lui Hristos, vă arătăm slăbiciunea voastră, pentru că toţi cunosc pe Hristos şi că este Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu. Voi prin basmele voastre nu împiedicaţi învăţătura lui Hristos, noi numind pe Hristos Cel răstignit, pe toţi diavolii îi gonim, de care voi vă temeţi ca de nişte dumnezei. Şi unde se face semnul Crucii, slăbesc vrăjitoriile şi încetează farmecele. Deci, spuneţi-mi unde este acum vrăjitoria voastră? Unde sînt descîntecele egiptenilor? Unde sînt nălucirile magilor? Toate acestea au încetat şi neputincioase s-au făcut de cînd s-a ivit Crucea lui Hristos. Oare aceasta este vrednică de batjocorire? Ori mai ales ale voastre cele surpate şi dovedite ca nelucrătoare sînt neputincioase? Pentru că şi acesta este lucru minunat, că ale voastre niciodată nu au fost prigonite, ci şi de oameni prin cetăţi se cinstesc, iar ai lui Hristos sînt prigoniţi. Totuşi mai mult ale noastre decît ale voastre înfloresc şi se înmulţesc; şi ale voastre lăudate fiind şi încuiate, se strică.



Credinţa şi învăţătura lui Hristos, care este batjocorită de voi şi prigonită de împăraţi, a umplut lumea. Căci, cînd a strălucit cunoştinţa de Dumnezeu? Sau cînd întreaga înţelepciune şi fapta bună a fecioriei s-a arătat? Cînd s-a defăimat moartea? Negreşit, numai cînd Crucea lui Hristos a venit. Nimeni nu se îndoieşte de aceasta văzînd pe mucenici defăimînd moartea pentru Hristos, sau văzînd pe fecioarele Bisericii păzindu-şi trupurile pentru Hristos curate şi neîntinate.



Sînt destule semnele acestea ca să se arate cum singura credinţă, cea întru Hristos, este adevărată, pentru cinstirea lui Dumnezeu. Dar voi încă nu credeţi, ci căutaţi adevărul prin silogismele cele din cuvinte, iar noi biruim nu prin cuvintele elineşti ale înţelepciunii, precum a zis învăţătorul vostru, ci ne plecăm credinţei, luînd din ea dovada cuvintelor şi a silogismelor. Iată, sînt de faţă aici cei ce pătimesc de la diavoli – căci erau unii care veniseră la dînsul şi erau supăraţi de diavoli; pe aceia aducîndu-i în mijloc, a zis: “Ori voi cu silogismele voastre sau cu orice meşteşug voiţi şi cu orice vrăjitorie, chemaţi pe idolii voştri şi curăţiţi-i pe dînşii, iar dacă nu puteţi, conteniţi lupta împotriva noastră şi veţi vedea puterea Crucii lui Hristos”.



Zicînd acestea, a chemat numele lui Hristos şi a pecetluit pe cei ce pătimeau cu semnul Sfintei Cruci de două şi de trei ori şi îndată au stat oamenii întregi la minte, sănătoşi, fiind întregi cu sufletul şi mulţumind Domnului. Iar cei ce se numeau filosofi, se minunau şi cu adevărat se înspăimîntau de priceperea bărbatului aceluia şi de semnul ce a făcut.



Iar Antonie a zis:



“Ce vă minunaţi de aceasta, nu sîntem noi cei ce facem unele ca acestea, ci Hristos este Cel care le face, întru cei ce cred în El. Deci, credeţi şi voi şi veţi vedea că nu avem meşteşug de vorbe, ci de credinţă, care prin dragostea cea către Hristos se lucrează; pe care dacă o veţi avea şi voi, nu veţi mai căuta prin dovezile cuvintelor, ci veţi socoti că este destulă credinţa cea întru Hristos”.



Acestea a spus Antonie către filozofii care voiau să batjocorească propovăduirea Crucii. Iar ei minunîndu-se de acestea, s-au dus, sărutîndu-l şi mărturisind că s-au folosit de la dînsul. [...]



Deci, într-o vreme fiind în vedenie, suspina, apoi după cîtva timp, întorcîndu-se către cei ce erau împreună cu dînsul şi cutremurîndu-se, s-a sculat şi s-a rugat; apoi, plecîndu-şi genunchii, a rămas aşa mult timp, iar după aceea s-a sculat bătrînul plîngînd. Înfricoşîndu-se cei ce erau cu dînsul, îl rugau să le arate cele văzute de dînsul, supărîndu-l şi silindu-l să le spună; atunci el, suspind tare, a spus către dînşii:



“O! fiilor, mai bine ar fi fost să mor mai înainte de a mi se face vedenia aceasta”.



Iar ei, iarăşi rugîndu-l să le spună cele ce a văzut, el lăcrimînd, a zis:



O urgie are să cuprindă Biserica şi are să fie dată oamenilor celor ca dobitoacele necuvîntătoare. Am văzut Sfînta Masă a Bisericii şi împrejurul ei stînd catîri pretutindeni, dînd cu picioarele celor dinăuntru ca şi cum s-ar fi făcut nişte azvîrlituri de picioare ale dobitoacelor ce umblă fără de rînduială. Deci, atunci suspinam că am auzit un glas, zicînd: “Se va defăima altarul Meu”.



Acestea le-a văzut bătrînul şi după doi ani s-a şi întîmplat năvălirea arienilor şi răpirea Bisericilor, cînd şi vasele cu sila răpindu-le, făceau să fie purtate de mîini păgîneşti; cînd şi pe păgînii de la prăvălii îi sileau să-i aducă cu dînşii şi, fiind ei de faţă, jucau deasupra Mesei precum voiau. Atunci toţi am cunoscut că azvîrliturile de picioare ale catîrilor vestite lui Antonie înainte, acum arienii le lucrau ca dobitoacele.



După ce a văzut această vedenie, a mîngîiat pe cei ce erau cu dînsul, zicîndu-le:



“Nu vă mîhniţi, fiilor, că precum s-a mîniat Domnul, aşa Se va milostivi iarăşi şi degrabă îşi va lua Biserica podoaba sa, va străluci după obicei şi veţi vedea pe cei izgoniţi, aşezaţi iarăşi la locurile lor, iar păgînătatea ducîndu-se şi ascunzîndu-se în cuiburile sale; apoi dreapta credinţă biruind va avea toată libertatea pretutindeni; numai să nu vă uniţi cu arienii, că nu este a apostolilor învăţătura aceasta, ci a diavolilor şi a tatălui lor, învăţătură care este stearpă, dobitocească şi a minţii celei nedrepte, precum este necuvîntarea catîrilor“.



(Viata Sfantului Antonie ce Mare scrisa de Sfantul Atanasie, in intregime, aici: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsian/01-17-cv_antonie_cel_mare.html)





Legaturi:



SFANTUL ANTONIE CEL MARE sau Cum a biruit un analfabet intelepciunea cea nebuna a lumii

SFANTUL ANTONIE CEL MARE ne povatuieste impotriva trufiei, a imputinarii de suflet si a amestecarii adevarului cu minciuna

… si a si venit vremea aceasta

MARELE ANTONIE ŞI ECUMENISMUL DE ASTĂZI

Selectii din cuvintele filocalice ale Sf. Antonie



Acatistul Cuviosului Antonie cel Mare

5 Comentarii »



5 Raspunsuri to “Invataturi si pilde din viata Sf. Antonie cel Mare: “TOTDEAUNA SA AI INAINTEA OCHILOR FRICA LUI DUMNEZEU””

pe 18 Jan 2010 la 00:54 # Maria Magdalena





Doamne miluieste!

Nu am curaj sa “comentez” pe INTELEPTUL LUI DUMNEZEU,MARELE CUVIOS,

SFANTUL ANTONIE CEL MARE, doar sa ma rog lui, sa ne ocroteasca zilele de toate capcanele inselatoare puse noua de uratorul de bine.

Sa avem parte de sfintele lui rugaciuni curatitoare de rau si facatoare de bine,spre usurarea sufletelor noastre.Doamne ajuta,sa ne mantuim!



pe 18 Jan 2010 la 01:32 # Maria Magdalena





FRATILOR INTRU HRISTOS,SA NE RUGAM PENTRU SANATATEA PARINTELUI NEAMULUI,

IUSTIN PARVU.AL NOSTRU ESTE FOLOSUL DACA REUSIM SA NE FACEM AUZITI DOMNULUI.

Doamne Iisuse Hristoase,Fiul lui Dumnezeu,miluieste-ne pe noi pacatosii!



pe 18 Jan 2010 la 10:25 # Agnes





“Ce este cu neputinta la oameni , este cu putinta la Dumnezeu”



@Maria Magdalena : in ambele comentarii ai exprimat si gandul

meu …mi-a placut mult cum ai zis :”PARINTELE NEAMULUI”

Da , de cand am aflat despre boala Parintelui iubit de multimi de credinciosi , n-am incetat sa ma rog pentru Parintele Justin …si nu l-am uitat nici pe Parintele Proclu …

Si , intr-un suflet cu tine , zic si eu , pacatoasa :

Doamne Iisuse Hristoase , Fiul lui Dumnezeu , miluieste-ne pe

noi , pacatosii !



pe 20 Jan 2010 la 12:00 # Mircea





Ce mult folosesc cuvintele Sfintilor Parinti! Cuvinte nelipsite de Duh Sfant, cuvinte care vin, prin ei, din gura lui Dumnezeu… Multumim lui Dumnezeu pentru marea Sa dragoste!



pe 17 Jan 2011 la 20:35 # Război întru Cuvânt » Cat de dulce trebuie sa fie rautatea cea veche… :(





[...] Invataturi si pilde din viata Sf. Antonie cel Mare: “TOTDEAUNA SA AI INAINTEA OCHILOR FRICA LUI DU… [...]

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsian/01-17-cv_antonie_cel_mare.html

 
sursa:Razboi intru cuvant