ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI

OMILIE A MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA

ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI

(2 februarie )



TOŢI LA BISERICĂ!



Astăzi, iubiţii mei, este sărbătoarea Întâmpinării. Într-o asemenea zi, în Constantinopol, în biserica din Vlaherne (unde pentru prima dată am cântat „Apărătoare Doamnă…”) mergeau poporul şi împăratul şi se rugau lui Dumnezeu. Atunci, când oamenii credeau, sărbătoarea aceasta era deosebit de cinstită.

***

Ce sărbătorim astăzi? Într-un mic sat trăia o mamă foarte săracă. A născut pe unicul ei copil nu în casă, nici măcar într-o colibă, ci într-un staul. Hăinuţe să îl acopere nu avea; l-a aşezat pe paie. Deşi era frig, sobă nu aveau; animalele, boul şi măgăruşul, au venit aproape de copil şi prin respiraţia lor încălzeau trupuşorul lui. Toţi înţelegeţi că acest copilaş a fost Domnul nostru Iisus Hristos, iar mama Lui Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Nimeni nu le-a dat atenţie. Ca şi până astăzi: oamenii sunt atenţi la cineva când acela are portofelul plin, când deţine avere. Unui om sărac nu-i dau o mare valoare sau importanţă. Aşadar, nimeni n-a luat aminte şi la această mamă săracă care ţinea în braţe pe pruncul ei. Însă mai apoi, după patruzeci de zile, s-a văzut cine era ea şi cine era acel Prunc.

Conform legii mozaice, pe care şi noi o ţinem, fiecare mamă când năştea pe primul copil de parte bărbătească, după patruzeci de zile trebuia să-l ducă la templu. Dacă erau bogaţi, trebuiau să jertfească un mieluşel; dacă erau săraci, o pereche de turturele sau de porumbei, pentru a mulţumi lui Dumnezeu. Deoarece copiii vin de la Dumnezeu, nu de la oameni. Preasfânta noastră deci, care nu putea să ofere altceva, a cumpărat o pereche de porumbei şi i-a dus împreună cu dreptul Iosif în templul lui Solomon, avându-L în braţe pe Pruncul ei, pe Hristos.

Au ajuns şi au urcat pe scări. Când au intrat în templu, a apărut în faţa lor un bătrân cu părul alb sprijinindu-se în toiag, Simeon. Multe mame bogate aduseseră pruncii lor la templu. Niciuneia din acestea nu i-a dat o atenţie deosebită. Însă, doar ce-a văzut-o pe această sărmană, a primit-o cu mare cinste. Cu mâinile tremurânde a luat pruncul în braţele sale, şi-a înălţat ochii la Dumnezeu şi a spus ceea ce auzim în biserică la sfârşitul vecerniei: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne..” (Luca 2, 29). Sunt cuvintele lui Simeon. Citise cărţile profeţilor, văzuse acolo că într-o zi va veni Mesia şi dorea foarte mult să-L vadă. Şi Dumnezeu l-a învrednicit să-L vadă şi să-L poarte în braţele lui. De aceea zice: Acum, Doamne, s-a împlinit ceea ce am dorit; să mor. Apoi, bătrânul s-a întors spre Preasfânta Fecioară Maria: Acest Copil, pe Care îl ţii în mâinile tale, i-a spus, va împărţi lumea în două mari tabere. Va fi „semn ce va stârni împotriviri (semn de împotrivire)”. Unii Îl vor crede, îşi vor jertfi şi viaţa pentru El, dar alţii Îl vor urî şi vor lupta împotriva Lui cu turbare; pe o parte vor fi necredincioşi, iar pe altă parte credincioşi. Dar la sfârşit nu vor învinge necredincioşii, ateii, antihriştii; va învinge Hristos, acest prunc care a venit în lume atât smerit. Un astfel de înţeles au avut cuvintele lui Simeon că Hristos va fi „spre căderea şi ridicarea multora… şi ca un semn care va stârni împotriviri” (Luca 2, 34). Şi ţie – a spus către Fecioara Maria - sabie cu două tăişuri va trece prin inima ta, vei avea de suferit mult (Luca 2, 35). Şi, într-adevăr, a venit Marea Vineri, în care Preasfânta a văzut pe Copilul ei pe cruce. Câtă durere a simţit doar mamele pot să o înţeleagă.

În acel moment, în afară de Simeon, în templu se afla şi o bătrână înaintată în vârstă, de 84 de ani, Ana. De copilă-fecioară fusese căsătorită, trăise 7 ani cu bărbatul ei şi când acela a murit, nu şi-a mai luat altul; a rămas văduvă, credincioasă amintirii lui. De atunci, în fiecare zi, dimineaţa – seara, mergea la biserică, postea şi se ruga. A învrednicit-o deci Dumnezeu să-L vadă şi ea pe Hristos şi să-L slavoslovească pe Dumnezeu.

***

Aceasta este în puţine cuvinte sărbătoarea de astăzi. Ce ne învaţă?

Întâi: După cum Maica Domnului şi-a adus copilul la Dumnezeu – lucru care referitor la Hristos n-ar fi fost necesar –, aşa fiecare mamă trebuie să dea o bună şi sănătoasă educaţie copilului ei. Primele cuvinte pe care le va învăţa să fie: Dumnezeu, Hristos, Maica Domnului. Să-i apuce mânuţa şi să-şi facă cruce, să-i arate să îngenuncheze înaintea icoanei şi să facă rugăciune. Să-l ducă la biserică. Acum lumea s-a schimbat; merg cu familia la cinematograf, pe terenul de sport, la teatre, în cluburi; duminica bărbatul merge la vânătoare, femeia se preocupă cu alte lucruri. Însă Maica Domnului l-a dus la biserică pe copilul ei la patruzeci de zile. Ia aminte, mamă: Dacă nu-l înveţi pe copilul tău să-L iubească pe Dumnezeu, va veni clipa în care te va adăpa cu otravă. Copiii care nu-L iubesc pe Dumnezeu nu-l iubesc nici pe tatăl lor. Părinţi, obişnuiţi-vă să mergeţi la biserică cu familia, să vă rugaţi împreună cu familia, să staţi la masă cu familia.

Al doilea: În biserică nu vedem doar pe Maica Domnului şi pe Hristos; îi vedem şi pe bătrâni, pe Simeon şi pe Ana bătrâna. Ar putea ca unii să spună: Noi suntem oameni bătrâni, nu mai putem, să rămânem astăzi acasă că e frig, lângă vatră… Nu au spus aşa ceva. Aveau râvnă şi mergeau. Şi Dumnezeu i-a învrednicit să-L vadă pe Hristos. Aşa să facem şi noi. Toată săptămâna muncă, ca furnicile. Duminică dimineaţă însă, doar ce bate clopotul, să alergăm la biserica lui Dumnezeu, să-I mulţumim, să-I cerem mila Lui. Cu toate acestea, nu se întâmplă aşa. Bisericile sunt goale. Dintr-o sută de creştini doi-trei vin la biserică, ceilalţi lipsesc. De aceea Simeon şi Ana ne strigă astăzi: bătrâni – bătrâne, mici – mari, toţi la biserică! Îmi veţi spune: bine, Simeon s-a dus la biserică şi s-a învrednicit să primească în braţele lui pe Hristos; dacă eu merg la biserică, ce voi primi? Dacă aş fi ştiut că voi primi şi eu pe Hristos în braţele mele… O, creştinul meu! Dacă crezi, nu în braţele tale, ci în inima ta Îl vei primi pe Hristos, când vii la biserică. În vremurile de demult, când scoteau cele sfinte (adică Sfintele Taine), îngenuncheau toţi şi inima lor bătea şi plângeau. De ce? Pentru că pâinica de pe Sfânta Masă şi vinuţul din Sfântul Potir, dacă crezi, este însuşi Hristos! Nu crezi asta? Atunci ieşi tu afară, du-te la cafenea, joacă-te cu brăţările din bile, joacă-te „prefa” (preferans), fă ce vrei. Hristos nu are nevoie de noi, viermii murdari. Chiar dacă noi toţi ne-am lepăda de El, nenumăraţi îngeri zi şi noapte Îl slavoslovesc şi aceste pietre neînsufleţite vor striga că Acesta este adevăratul Dumnezeu. Aşadar, dacă crezi asta, rămâi în biserică. Nu căsca, pentru că e păcat. Nu zi: Când o să se termine? Mintea ta să fie acolo, la cele sfinte. Deoarece cel ce se împărtăşeşte, Îl are pe Hristos nu numai în braţe, ca Simeon, ci în sufletul lui, în inima lui, în sângele lui, în fiinţa lui. Ceea ce primim noi creştinii în Biserică este mult mai înalt decât ce au primit Simeon şi Ana în templu. Aici are loc minunea, întâmpinarea lui Hristos în fiecare Liturghie.

***

Nu suntem vrednici să zărim Tainele ce se săvârşesc. Ah, ochi păcătoşi, mâini răpitoare, trupuri care faceţi cele ce nu se cuvin!… Toţi să plecăm capul. Ar fi trebuit ca Biserica, precum în vremurile vechi, să menţină sita. “Câţi suntem credincioşi”! Atunci, din o sută ar fi rămas cinci, ceilalţi? Cine înjură, cine fură, cine desfrânează, cine joacă jocuri de noroc, cine se jură mincinos…, nu ar fi avut intrare. “Câţi suntem credincioşi”, da; câţi sunt necredincioşi, nu. Nu poţi aşa să intri în biserică, unde are loc minunea. „Sus să avem inimile!” (Dumnezeiasca Liturghie). Trebuie să ne curăţim şi să ne înălţăm, ca să ne împărtăşim cu Domnul, Căruia îi datorăm toate.

Fraţii mei, astupaţi-vă urechile cu dop de ceară. Nu ascultaţi ce zic ateii şi necredincioşii, nu vă lăsaţi rătăciţi. Multe vom vedea, dar la sfârşit nu vor învinge aceştia, va învinge Hristos, să fiţi siguri de asta. Plângeţi pentru păcatele voastre, păstraţi-vă credinţa, trăiţi cu simţământ curat, cu familia şi copiii voştri. Înaintaţi afierosiţi Domnului cu tot sufletul. Şi mă rog să fiţi binecuvântaţi, uniţi şi întotdeauna iubiţi în Hristos Iisus, Mântuitorul nostru. Amin.

+ Episcopul Augustin

(Omilie a Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin,

transcrisă după o înregistrare, care a avut loc în biserica Sfântul

Pantelimon (Sfântul Ignatie) S.S. Vevis – Florina, 02.02.1968)



Sursa:sfmariamagdalena.blogspot.com

PREDICĂ LA BOTEZUL DOMNULUI

PREDICĂ LA BOTEZUL DOMNULUI


(5 ianuarie 2011, priveghere)



În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!



„Astăzi firea apelor se sfinţeşte…”



Iubiţi credincioşi, ne aflăm la sfârşitul perioadei de 12 zile de sărbătoare, la sfârşitul perioadei denumite „dodekaimeron”. Astăzi prăznuim Botezul Domnului, Teofania sau arătarea lui Dumnezeu, pentru că „A Treimii arătare la Iordan s-a făcut”.

La această sărbătoare, contemplăm cu ochii minţii şi ai inimii cerurile deschizându-se, pe Sfântul Duh coborându-Se în chip de porumbel şi arătându-Se lumii, prin urmare propovăduindu-se întreaga Sfântă Treime; contemplăm şi pe Iisus în apele Iordanului arătat lumii cu degetul: arătat de Ioan Botezătorul, care spune: „Iată, Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii”; dar arătat şi cu „degetul” dumnezeiesc al Tatălui, Care a spus: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit”. Aceste cuvinte şi aceste minuni ni-L indică pe Domnul Hristos ca singur conducător al omenirii.

Hristos S-a botezat la Iordan şi acest adevăr şi act mântuitor are multe laturi; nu le vom analiza aici. Din toate temele sărbătorii vă rog să vă opriţi atenţia asupra acelui element material – la loc de mare cinste astăzi – apa. „Astăzi, firea apelor se sfinţeşte…”, am cântat azi dimineaţă când am sfinţit prima oară aghiasma mare. Aşadar, despre apă vă voi spune câteva cuvinte.

Lumea, iubiţilor, e alcătuită din elemente materiale. Nu ştim la ce număr le estimează ştiinţa de astăzi. Înţelepţii antici, printre care şi Democrit, spuneau că sunt 4; dar şi azi putem spune că natura e alcătuită din 4 elemente principale. În frumoasele rugăciuni ale agheasmei mari auzim: „Tu din patru stihii ai întocmit făptura”. Care e elementul cel dintâi? Cel mai dispreţuit. Cel mai nebăgat în seamă. Care? Pământul. Cine-i dă importanţă? Şi totuşi, ce valoare nepreţuită are! Cine bagă în seamă pământul? Toţi îl calcă în picioare, dar din el venim, din el ne hrănim, în el ne întoarcem. Ce importanţă şi ce valoare nepreţuită are pământul! A zis Dumnezeu: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!”; şi vai, dacă suprafaţa pământului n-ar fi din sol roditor, din humă fertilă, am fi murit de foame, am fi murit ca Midas din mitologie, care îşi dorea ca tot ce atinge să se transforme în aur şi în felul acesta a murit de foame. Ce am spus e o poveste, un mit, dar un mit care ne învaţă un mare adevăr: Suntem în pericol de a muri în mijlocul bogăţiei pe care am zeificat-o, pe care am transformat-o într-un dumnezeu şi la care ne închinăm, pentru că atenţia noastră, mintea noastră, inima noastră sunt concentrate pe… şi aservite bogăţiilor pământeşti.

Al doilea element material, superior pământului, mai subtil, mai subţire – apa; despre care vom şi vorbi. Apa, compusă din hidrogen şi din oxigen. Un al treilea element, superior şi apei, e aerul. Şi el, mai subtil, dar are şi aerul o oarecare greutate, cântăreşte şi el ceva; e drept, mult mai puţin decât apa. Şi al patrulea element este focul. Toate combinate alcătuiesc lumea.

Dar şi corpul omenesc e alcătuit din elemente materiale, are propria compoziţie chimică: atâta apă, atâta fosfor, atâta fier, atâta magneziu, atâta carbon, atâta calciu, atâta etc.; dar principalul element care este? Bine a zis cineva că omul este un râu care curge fără oprire. Apă suntem! Sinteza sau îmbinarea armonioasă a acestui element în trup se numeşte sănătate. Nearmonizarea, perturbarea, dizarmonia înseamnă boală şi înseamnă moarte. Aşadar, câteva cuvinte despre apă.

Există, iubiţilor, trei feluri de apă: apa naturală, apa termală şi apa sfinţită.

Apă naturală pe planeta noastră există din belşug. Porneşte din izvoare şi ştiţi de la geografie circuitul apei în natură: râuleţe, fluvii, lacuri, mări, oceane. Dar se naşte întrebarea: Cum sunt ţinute şi nu alunecă în spaţiu aceste cantităţi uriaşe de apă? Le ţine atracţia pământului – zic oamenii de ştiinţă, dar lucrul acesta în profunzime este ceva inexplicabil. În Sfânta şi Marea Vineri auzim cântându-se: „Astăzi este spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape”.

Aşadar, apa e un bun nepreţuit, dar noi suntem nerecunoscători. Uitaţi-vă la o vrăbiuţă: Bea apă şi îşi înalţă cioculeţul în sus, ca şi cum ar zice: Dumnezeul meu, Îţi mulţumesc pentru darul Tău. Omul? Omul arată nemulţumire şi nerecunoştinţă. Am devenit pământeşti, trupeşti, fără idealuri, fără năzuinţe, fără aspiraţii metafizice. Mai demult, omul nu ştia foarte multă carte, dar era recunoscător, avea virtutea recunoştinţei, a mulţumirii faţă de binefăcătorul său: ceresc sau pământesc. Am cunoscut bunici care înainte de a bea un pahar cu apă îşi făceau cruce. Aţi văzut azi pe cineva care să facă aşa? Astăzi, Dumnezeu este înjurat la tot pasul şi chiar şi de copiii de grădiniţă şi de şcoală primară! Astăzi, cel care a întins pâinea cu tine în blid, acela a ridicat împotriva ta călcâiul; cel, pe care nu-l laşi să moară, nu te lasă să trăieşti. Astăzi binele e răsplătit cu răul. În asemenea hal au ajuns oamenii. Să deznădăjduim? Nu!, ci dimpotrivă: tocmai pentru că recunoştinţa e o floare foarte rară, am mai spus aceasta, trebuie cultivată foarte des. Tocmai pentru că recunoştinţa e pe cale de dispariţie, tocmai de aceea să tragem un semnal de alarmă şi să o cultivăm. Va veni vremea, şi acum este, mai ales la noi, când vei plăti mulţi bani pentru un pahar cu apă. Dar va veni şi vremea când vei avea bani, dar nu vei afla apă. Abia atunci vom preţui valoarea apei, apa care e dar şi binecuvântare a lui Dumnezeu. Se ştie că absenţa apei duce la deshidratare şi la moarte. Omul nu poate trăi fără apă.

Dar să mergem mai departe: de la apele naturale la apele termale. De toate s-a îngrijit, fraţilor, Bunul Dumnezeu. Există apă – şi asta o ştiu minerii – apă care, înainte de a ieşi la suprafaţă, trece acolo, în măruntaiele pământului, prin straturi ce o îmbogăţesc cu diferite minerale, în special radioactive. Sunt renumite diferitele izvoare, care alimentează cu apă potabilă, precum şi alte izvoare termale sau curative – calzi sau reci, cu numeroase însuşiri terapeutice şi mii de oameni aleargă la ele. Sunt o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru ţara noastră. De toate S-a îngrijit Bunul Dumnezeu.

Şi acum să ne oprim la apa cea mai presus de toate apele, la apa ce este pe cea mai înaltă treaptă, la apa sfinţită. Am cântat azi dimineaţă: „Astăzi firea apelor se sfinţeşte…”. Ca cineva să primească agheasmă trebuie să creadă. Nu vrei să crezi, dreptul tău; dar în cazul acesta, chiar dacă aş aduce mii de argumente, chiar dacă m-aş transforma în Cicero, Demostene, Platon, Aristotel, eu nu te-aş putea convinge că apa sfinţită e făcătoare de minuni, că e superioară apei comune, că e superioară apei termale. E nevoie de credinţă, trebuie să crezi, şi credinţa e o taină. Unul crede, altul nu crede. Şi care e apa sfinţită? Apa sfinţită e agheasma mică care se face în toate zilele anului bisericesc, mai puţin în aceste zile de la 5 ianuarie până la Odovania Praznicului Bobotezei, când facem agheasma mare, sfinţirea mare a apei. Deci, avem aghiazma mică şi aghiazma mare. Şi care mai este apa sfinţită? Apa Sfântului Botez, apa colimvitrei noastre, apa cristelniţei noastre, de care de atât de multe ori uităm. Înainte ca preotul să binecuvinteze apa cristelniţei în care ne-am botezat, ea era o apă comună ca toate celelalte, dar, din clipa în care preotul a spus, însemnând cu semnul crucii şi cu Sfânta Evanghelie apa Botezului: „Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh…”, apoi: „Se botează robul lui Dumnezeu…”, din aceste momente sfinte ale tainei, potrivit credinţei noastre, apa primeşte radioactivitate duhovnicească, primeşte har, primeşte putere spirituală, devine înfricoşătoare pentru diavoli şi pentru demoni. Şi care este lucrarea acestei ape sfinţite? Dacă apa comună spală trupul de murdăria fizică, apa sfinţită de ce ne spală? Ne spală de păcatul strămoşesc, de alunecarea lui Adam, dar şi de păcatele personale, atunci când Botezul este primit de o persoană matură; aceasta este lucrarea apei sfinţite la Botez. Omul din negru ca cioara, ca diavolul, devine alb ca aripile porumbelului în chipul căruia S-a arătat Sfântul Duh, zburând deasupra Iordanului şi şezând peste creştetul cel de văpaie al Stăpânului Hristos.

Iubiţii mei, şi despre acestea ne dă prilej a vorbi Botezul Domnului Iisus. Dar poate că unii vor spune: Ne botezăm, bine, că suntem păcătoşi, dar Hristos de ce se botează, că El e fără de păcat, nu a avut nici păcatul strămoşesc, nici păcate personale, aşa spune Isaia, aşa spune şi Apostolul Petru – „Nelegiuire, păcat n-a săvârşit”, de aceea am şi cântat la vecernie: „O, Hristoase, Cel fără de păcat …”; deci, de ce, cum se poate una ca asta, ca Cel fără de păcat să Se boteze?

Şi în acest punct ar trebui mult timp, aici ar fi nevoie de o lungă explicaţie teologică. Dar un singur lucru zic: Potrivit Sfinţilor Părinţi, Hristos S-a botezat nu pentru că a avut nevoie, ci ca să fie arătat şi confirmat drept cine este. Şi a fost arătat lumii de Ioan Botezătorul ca Miel al lui Dumnezeu Care ridică păcatele lumii, dar a fost arătat şi confirmat şi de glasul lui Dumnezeu Tatăl şi de prezenţa Sfântului Duh în chip de porumbel. Anonimul dulgher din Nazaret, necunoscut multora, trebuia să fie făcut cunoscut omenirii, trebuia să fie arătat ca Mesia şi Izbăvitorul lumii. Şi la botez a fost acel moment deosebit, acel moment, în care cerurile au adresat cel mai important anunţ, cel mai important mesaj, mesaj universal, în faţa căruia mesajele conducătorilor pământeşti sunt umbre. Dumnezeu-Tatăl a proclamat: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit”. Pe Tabor, acest mesaj va fi reluat la Schimbarea la Faţă şi atunci Tatăl va adăuga: „Pe Acesta să-L ascultaţi!”. Acest mesaj ni-l transmite la Bobotează cerul, nu cerul neînsufleţit, ci Tatăl nostru Care e în ceruri: că Iisus Hristos este singurul nostru conducător.

Vă rog, iubitorilor de praznic, vă rog să vă răspundeţi – şi la spovedanie, cei care vă spovediţi la mine, să-mi răspundeţi şi mie, dar cu sinceritate, cu mâna pe inimă – la următoarea întrebare: Pe cine aveţi conducător al vieţii voastre personale? O, dacă L-am lăsa pe Hristos să conducă viaţa noastră personală! Şi vai, şi de trei ori vai şi a-tot-vai, dacă vom lăsa pe oricare altul să ne conducă viaţa. Ce-a zis Domnul? „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Cuvinte cu anevoie de crezut, cuvinte cu anevoie de primit de-a lungul secolelor şi mileniilor, dar, dacă Hristos ar fi devenit conducătorul personal al fiecăruia, conducătorul familiilor noastre, conducătorul societăţii noastre, conducătorul ţării noastre, conducătorul poporului nostru, conducătorul lumii întregi, o, binecuvântare! Lumea aceasta ştiţi în ce s-ar fi transformat? S-ar fi transformat în rai.

Acum avem alţi conducători, alţi dumnezei pământeşti, idoli pe care i-am mitizat, ca, după o vreme, şi aceştia să ne dezamăgească şi să ne părăsească, să ne abandoneze în cel mai mizerabil mod. Tocmai pentru asta, în loc de binecuvântare, avem ne-binecuvântare, am moştenit ne-binecuvântarea; lipsa binecuvântării înseamnă blestem, dezbinarea tuturor şi haos naţional şi mondial. O să spuneţi iarăşi: „Pesimist predicator şi mai ales la o aşa sărbătoare, sărbătoare luminoasă, sărbătoare a luminilor. Ce să facem, să deznădăjduim?” Nu, nu, nu. De mii de ori să păcătuieşti şi să cazi, să nu deznădăjduieşti; ridică-te din nou, pentru că există şi un alt botez prin care ne reunim cu Capul nostru, Hristos, prin care ne reaşezăm sub conducerea Domnului nostru.

Şi care este acest alt botez? E lacrima de spovedanie, e lacrima de pocăinţă, sunt lacrimile lui Petru, lacrimile femeii păcătoase, lacrimile a mii de oameni, care s-au împăcat cu Dumnezeu prin Spovedanie şi Pocăinţă. Multe sunt lacrimile în lume. Vă întreb: Există vreun om care să nu fi încercat plânsul? „Valea plângerii” se numeşte pământul. Există – am mai spus, opt feluri de lacrimi: şapte sunt deşarte, nefolositoare, păcătoase – pentru că, de exemplu, oricât ai plânge pentru un mort, acolo lângă el, şi să nu dormi trei zile şi trei nopţi şi să plângi lângă el, mortul n-o să învie, n-o să-l învii tu cu lacrimile tale. Dar există şi lacrimi preţioase, există lacrimi rare, există lacrimi care coboară cerul pe pământ, iar aceste lacrimi sunt lacrimile de pocăinţă.

O, păcătoşilor asemenea mie, daţi-mi, daţi-mi o astfel de lacrimă, una singură, daţi-mi o astfel de lacrimă! Această lacrimă pe care o verşi pentru păcatele tale are aceeaşi putere ca Iordanul. Această lacrimă se preface în Iordan, devine ocean în care se spală păcatele lumii, ale tuturor generaţiilor. Daţi-mi, daţi-mi o astfel de lacrimă preţioasă care va schimba faţa sufletului şi a lumii! Şi atunci ce staţi? N-auziţi pe Domnul?

„Fericiţi cei ce plâng…!”.

Există lacrimi aducătoare de bucurie!

Bucuraţi-vă întru acestea! Botezaţi-vă în baia lor! Pe Domnul lăudaţi-L pentru un aşa mare dar, pe Domnul lăudaţi-L şi preaînălţaţi-L nu numai acum, nu numai la această priveghere, nu numai la acest praznic, pe Domnul lăudaţi-L şi preaînălţaţi-L în toate zilele vieţii voastre, întru toţi vecii.


Sfânta Treime să vă păzească întru mulţi şi binecuvântaţi ani, dăruindu-vă un praznic luminos.

Amin.





SURSA: E-MAIL (http://acvila30.wordpress.com/2011/01/06)

Predica la Duminica dinaintea Botezului Domnului

" Toata valea se va umple si tot muntele si orice deal se va pleca"

(Luc. III, 5).



Cea mai buna pregatire pentru o sarbatoare bisericeasca este impacarea cu vrajmasii.



Nu este oare un lucru fara judecata, ca atunci, cand soseste o sarbatoare, sa se intrebuinteze asa de mare ingrijire, de a se scoate din lada mai dinainte haina cea mai frumoasa si a o tine gata cu cea mai mare acuratete, si a-si pune incaltaminte frumoasa, a aseza pe masa mancaruri scumpe, a aduce din toate partile tot felul de prisosinta, si a se impopotona si impodobi in tot chipul, dar a nesocoti cu totul sufletul, sufletul cel parasit, cel patat, cel salbaticit, cel flamand si necurat? Tu aduci aici in Biserica un trup impodobit, dar un suflet gol si uracios. Caci trupul il vede cel asemenea tie, robul cel asemenea tie, si de aceea putin intereseaza el, fie sub orice forma; dar pe sufletul tau il vede Dumnezeu, si desigur neingrijirea ta de dansul va fi aspru pedepsita.



Nu stiti voi, ca pe acest altar arde focul cel ceresc, adica Dumnezeu-omul este de fata? De aceea nu aduce cu tine aici paie, lemne, ogrinji si altele de asemenea, adica pacatele, pentru ca sufletul tau sa nu se aprinda de acel foc ceresc si sa se mistuiasca. Mai vartos adu cu tine pietre pretioase, aur si argint, adica fapte bune, pentru ca acestea aici inca mai mult sa se curate, si ca sa te poti intoarce de la altar cu castig mare si bogat. De este intru tine ceva pacatos, leapada si departeaza aceea din sufletul tau, inainte de a veni aici la altar. Daca cineva cu deosebire are un vrajmas, de care a fost greu jignit, sa lepede acum vrajmasia si sa domoleasca sufletul sau cel aprins de manie, care se framanta in clocotire, ca sa vina iarasi in linistea si pacea sa cea launtrica. Mai mult decat toate este aceasta de trebuinta, cand voiesti sa te apropii la Sfanta Cuminecatura. Caci prin Sfanta Cuminecatura vrei sa primesti la tine pe un imparat, iar cand un imparat voieste sa primeasca locuinta in sufletul tau, trebuie sa domneasca acolo mult repaus si liniste si o pace adanca.



Dar tu te impotrivesti si zici, ca ai fost prea jignit si de aceea nu poti sa-ti potolesti mania. Dar spune mie, voiesti oare sa te vatami pe tine insuti mai mult, decat toate. Orice ar face vrajmasul, nu poate sa te vatame asa de mult, pe cat te vatami tu insuti, cand nu voiesti a te impaca cu dansul, si asa nesocotesti porunca lui Dumnezeu. Vrajmasul te-a jignit; ei bine, dar spune mie, voiesti oare pentru aceea a jigni si tu pe Dumnezeu? A nu te impaca cu jignitorul, nu vrea sa zica a-l pedepsi pe acela, ci mai vartos vrea sa zica a jigni pe Dumnezeu, care a dat legea impacarii. Asadar nu te uita la acel asemenea tie rob, care te-a jignit, si nu socoti marimea jignirii, ci uita-te numai la Dumnezeu si la frica de Dumnezeu, si gandeste intru sineti, ca cu cat mai mare sila vei face sufletului tau, si cu cat sunt mai mari jignirile, care tu le ierti, cu atata mai mare va fi si rasplatirea ta la Dumnezeu, care cere acestea de la noi. Si precum tu acum, dupa ce a-i iertat, din partea ta primesti pe Dumnezeu in Sfanta Cina cu toata cinstea, tot asa si ei in ceea lume te va primi cu toata cinstea, si va rasplati ascultarea ta inmiit.



Multe dusmanii raman asa zicand vesnice, pentru ca nu s-au impacat de indata in ziua cea dintai. Pentru aceea nimeni sa nu urasca pe potrivnicul sau mai mult decat o zi, si sa se desfaca de mania sa inca inainte de sosirea noptii, adica ceea ce zice Apostolul: "Sa nu apuna soarele intru mania ta" (Efes. IV. 26), pentru ca nu in singuratatea noptii sa stranga si sa socoteasca toate la un loc, cate in manie s-au vorbit si s-au facut, ca nu cumva prin aceasta sfarsitul sa se faca inca mai rau si impacarea inca mai grea. Precum madularele trupului cele scrantite si miscate din pozitia lor cea dreapta, se intorc fara multa truda in locul ior cele de mai inainte, cand cineva indata le indreapta; iar daca ele raman in pozitia lor cea falsa un timp mai indelungat, cu foarte mare greutate se pot iarasi indrepta, si trebuie multa vreme pana ce ele iarasi se intaresc si se aseaza bine; tot asa se intampla cu noi si in privirea vrajmasiei.



Se face impacarea indata, ea se face usor, si se cere putina osteneala, pentru a se restatornici prietenia cea veche. Daca insa trece un timp mai indelungat, ura si mania ne orbesc cu totul; noua ni-i rusine a ne impaca, si avem trebuinta de altii, nu numai pentru ca sa ne invoiasca cu potrivnicul, dar si pentru ca, dupa ce impacarea s-a facut, sa tina impreuna un timp pe cei nou-impacati, pana ce se va restatornici increderea cea veche. Ce rusine este aceasta, o voi tacea cu totul; dar nu este oare foarte de osandit, ca noi sa avem nevoie de altii, ca sa ne poata iarasi impaca cu propriile noastre madulari, adica cu cei asemenea cu noi crestini?



Insa acest rau al neimpacarii nu provine numai de la intarzierea si amanarea impacarii, ci inca si de acolo, ca noi multe lucruri le socotim jignire, ceea ce in fapta nu este. Tot ce zice potrivnicul, noi le ascultam mai dinainte cu neincredere. Privirea, glasul, mersul, totul in el este banuit. Cum ne uitam la el, sufletul nostru se aprinde, si chiar cand nu-l vedem, totusi suntem fara chef; caci nu numai vederea jignitorului, ci si singura amintirea lui totdeauna ne face dureri. Inca si cand un al treilea numeste numai numele lui, indata noi incepem a ne tangui asupra lui, traim de-a pururea in tristete si in posomorare, prin aceea cu mult mai mult ne vatamam noi insine, decat vrajmasul, si hranim un razboi pururea in sufletul nostru.



Stiind noi toate acestea, iubitilor, sa avem cea mai mare grija, ca sa nu traim cu nimeni in dusmanie. Iar daca cu toate acestea se iveste vreo dusmanie, sa ne impacam in aceeasi zi. Daca dusmania trece la a doua, la a treia zi, poate apoi lesne sa ajunga la a patra, la a cincea zi; si se formeaza un intreg sir de zile de vrajmasie. Caci cu cat mai indelung amanam noi impacarea, cu atata ne vine ea mai grea. Dar poate tu vei zice: "mi-i rusine a ma apropia de jignitorul meu si a-i da mana." insa, vezi, aceasta nu este rusine, mai vartos tocmai aceasta iti aduce lauda, slava, cinste, folos si castig inmiit. Insusi vrajmasul tau te va lauda, si toti cei ce vor vedea aceasta te vor proslavi. Si chiar daca oamenii te-ar prihani, totusi Dumnezeu desigur te va incununa pentru aceasta. Iar daca tu vei astepta, pana ce mai intai jignitorul tau va veni la tine si te va ruga de iertare, atunci iertarea iti va aduce tie cu mult mai putin folos si binecuvantare. Atunci izbanda cea mai mare o ia de la tine acela, care iese inaintea ta, si atrage binecuvantarea la dansul. Dimpotriva, daca tu iesi inainte, tu nu esti cel biruit, mai vartos tu ai biruit mania, ai stapanit patima, ai aratat multa intelepciune, ai ascultat pe Dumnezeu, ti-ai facut tie insuti de acum viata mai placuta, te-ai slobozit de grija si de neliniste.



Si nu numai pentru Dumnezeu, ci si pentru oameni, este primejdios a avea cineva multi vrajmasi. Ce zic eu: multi? A avea numai un singur vrajmas este foarte primejdios, precum pe de alta parte este foarte folositor si avantajos, de a numara multi prieteni. Veniturile cele mari, zidurile, santurile si armele de tot felul nu ne apara cu atata siguranta, ca prietenia cea credincioasa. Ea este zidul cel adevarat, siguranta cea adevarata, bogatia cea adevarata. Ea ne face placuta viata cea de acum si ne intocmeste fericirea cea viitoare.



Sa cumpanim acestea, si sa nu uitam, ce folos mare aduce impacarea. Si sa intrebuintam toata osardia, ca sa ne impacam cu vrajmasii, ce ii avem acum, pe viitor sa ne ferim de toate vrajmasiile, sa intarim si sa imputernicim dragostea catre prietenii nostri. Dragostea este inceputul si sfarsitul tuturor faptelor celor bune. De aceea totdeauna sa fim cu dragoste, si asa sa mostenim imparatia cerului, prin harul si prin iubirea de oameni a Domnului nostru lisus Hristos, caruia se cuvine cinstea si slava in vecii vecilor!
Amin.

Sfantul Ioan Gura de Aur



Calendar Ortodox

sursa:crestinortodox.ro

NASTEREA PREASFINTEI NASCATOARE DE DUMNEZEU SI PURUREA FECIOARA M A R I A

NAŞTEREA PRESFINTEI NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU

UNICA FIICĂ


Pe 8 septembrie, iubiţilor, avem sărbătoare şi praznic. Pe 9 septembrie avem din nou sărbătoare şi praznic. Sfânta noastră Biserică pe 8 septembrie sărbătoreşte şi prăznuieşte Naşterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Pe 9 septembrie sărbătoreşte pomenirea părinţilor Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a lui Ioachim şi a Anei. Ca să înţelegem şi să simţim măreţia acestor două sărbători, trebuie să ne aruncăm o privire în Lumea Antică, de dinainte ca evlavioşii părinţi Ioachim şi Ana să o nască pe Născătoarea de Dumnezeu.

***

Toţi ştim istoria lui Adam şi a Evei. Au fost primii oameni pe care i-a zidit Dumnezeu. I-a pus într-un loc cu totul minunat, care avea toate bunurile. Se numea rai. Adam şi Eva trăiau acolo fericiţi. Nici foame, nici sete, nici boală, nici moarte nu existau acolo. Răul, care în mii de forme bate astăzi lumea, nu exista. Din păcate, întâii-zidiţi nu au păzit porunca pe care le-a dat-o Dumnezeu. Porunca era: Să nu mâncaţi din rodul doar al unui copac. Era grea porunca asta? Nu. Pentru că alte mii de copaci fructiferi, plini de roade dulci, erau la dispoziţia lor. Dacă Dumnezeu le spunea că doar dintr-un copac aveau dreptul să mănânce roade şi din toţi ceilalţi nu, atunci o astfel de poruncă ar fi părut grea. Dar diavolul a invidiat fericirea celor întâi zidiţi şi a început să-L acuze şi să-L calomnieze pe Dumnezeu pentru această poruncă. A venit şi i-a spus Evei că nu respectarea poruncii, ci încălcarea poruncii îi va face fericiţi. Din păcate, Eva a dat atenţie cuvintelor diavolului, a fost biruită de ispită, a mâncat din fructul oprit şi l-a făcut şi pe bărbatul ei să mănânce şi el.

Întâii-zidiţi nu L-au ascultat pe Dumnezeu, ci pe diavol. Şi consecinţa? Din clipa în care au încălcat porunca lui Dumnezeu n-au mai avut nicio linişte. I-a cuprins teama. Păcătuiseră. Nu mai aveau loc în rai. Au fost izgoniţi de acolo. Uşa raiului se închise. Un înger cu o sabie de foc o păzea şi nimeni nu mai putea să deschidă şi să intre.

Dar cu toată nenorocirea pe care a suferit-o neamul omenesc din cauza neascultării celor întâi-zidiţi, omenirea avea o nădejde, că într-o zi, toate răutăţile, toate nenorocirile se vor sfârşi şi va începe o nouă perioadă de viaţă fericită pentru lumea întreagă. Şi nădejdea aceasta nu a fost mincinoasă. A dat-o Dumnezeu. Da, însuşi Dumnezeu, Care i-a izgonit din rai pe Adam şi pe Eva, a spus diavolului, care ca un şarpe pătrunse în rai şi-i rătăci pe cei întâi-zidiţi, acestui întâi-lucrător al răului şi al nenorocirii: Duşmănie va fi între tine şi femeie, între sămânţa ta şi urmaşii ei. Dar un urmaş îndepărtat al Evei, pe care tu ai înşelat-o, va ridica război împotriva ta cu putere. Te va învinge, îţi va sparge capul, iar tu îi vei răni călcâiul, adică îi vei pricinui o mică şi neînsemnată rană (Facere 3, 15). Aceste cuvinte sunt prima profeţie care s-a dat omenirii. Această profeţie a fost o rază de mângâiere. Dumnezeu va învinge, iar nu diavolul.

Şi lumea aştepta să se împlinească această profeţie. Aştepta să vină Cel Puternic, Cel care avea să-l învingă pe diavol şi să dăruiască biruinţă împotriva păcatului şi a patimilor. Îl aştepta pe Mesia. Mesia, adică Hristos, avea să se nască din femeie. Dar ce fel avea să fie femeia aceasta? Fecioară, zice Proorocul Isaia (Isaia 7, 14). O fecioară va naşte pe Mântuitorul lumii. Un lucru nemaiauzit!

Au trecut multe secole, lumea aştepta. Mii şi milioane de femei s-au născut. Multe din ele s-au învrednicit să nască prunci aleşi, care au devenit bărbaţi renumiţi, care s-au evidenţiat în meşteşuguri, în ştiinţe, în bogăţie, în putere, în lupte şi în războaie. Dar nicio femeie nu a fost găsită vrednică să-L nască pe Hristos. Femeia, care avea să-L nască pe Hristos, trebuia să fie curată, să fie cu desăvârşire şi pe de-a-ntregul o femeie deosebită. Să le întreacă pe toate în virtute, în curăţie, în bunătate. Să strălucească ca soarele, să fie albă ca zăpada. Să răspândească bunămireasmă ca şi crinul. Să fie mai curată decât strălucirile soarelui, mai înaltă decât proorocii şi patriarhii şi chiar decât înşişi îngerii şi arhanghelii. Preasfânta a fost minunea lui Dumnezeu. Unica femeie din lume a fost Fecioara. Din neîntinatele ei sângiuri a luat trup Fiul lui Dumnezeu.

Ce limbă va putea să laude în cântări după vrednicie pe Preasfânta? Sfânta noastră Biserică în cinstea Presfintei Născătoare de Dumnezeu a consfinţit multe sărbători. Iar una din acestea este Naşterea, adică ziua în care s-a născut Preasfânta. Luaţi aminte. Pe toţi sfinţii îi prăznuim în ziua în care au închis ochii în această lume deşartă. S-au născut păcătoşi şi au murit sfinţi. În timp ce Maicii Domnului nu doar Sfânta Adormire îi sărbătorim, ci şi Naşterea. Şi astfel, mărturisim că chiar dintru început Preasfânta a fost Cea Curată şi Neprihănită, Vasul străfulgetor al Harului lui Dumnezeu, în care s-a sălăşluit Dumnezeiescul Mărgăritar, Hristos. Din ziua naşterii Preasfintei a început să cadă pe pământ ploaia de aur, dumnezeiescul har. Sărbătoarea Naşterii ei este începutul mântuirii lumii.

***

Dar Biserica nu cinsteşte doar pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Cinsteşte după cuviinţă şi pe părinţii ei, pe Ioachim şi pe Ana. A hotărât ca în ziua următoare sărbătorii Naşterii să se sărbătorească şi să se prăznuiască pomenirea părinţilor ei:
SFINTII IOACHIM SI ANA,

Ioachim şi Ana! Au fost una din cele mai alese şi iubite perechi din Lumea Antică. Însă un vierme le mânca inima şi nu-i lăsa să se bucure de bucuria lui Dumnezeu. Nu aveau niciun copil. Erau sterpi. Era o epocă în care se socotea blestem, dacă cineva nu avea copii. În schimb, acum, în epoca satanică în care trăim, lumea se fereşte de copii mulţi ca de un blestem şi foloseşte toate mijloacele necinstite şi criminale, ca să nu-i aducă pe lume. Însă în acea epocă pruncul îl socoteau ca dar al lui Dumnezeu. Şi Ioachim şi Ana se considerau pe ei nenorociţi, pentru că nu aveau niciun copil. Ani la rând se rugaseră lui Dumnezeu să le dea un copil. Şi Dumnezeu a auzit rugăciunea lor. S-a întâmplat minunea. În pântecele Anei, care era stearpă, în cele dinlăuntru ale ei de marmură, a răsărit floarea. S-a născut copila. Acesteia i-au dat dulcele nume de Maria. Astfel, unei mici minuni, naşterea unei copile din mamă stearpă, îi urmează cealaltă, minunea neasemuit mai mare, Naşterea lui Hristos din Fecioară.

***

Aşadar, să cântăm cu veselie şi noi: „Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare, bucurie a vestit la toată lumea; că din tine a răsărit Soarele Dreptăţii, Hristos, Dumnezeul nostru, şi dezlegând blestemul a dat binecuvântare şi stricând moartea ne-a dăruit nouă viaţă veşnică”.

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: „Myripnoa anthi”, Atena, 2007)

 

Rugăciune pentru bolnav:
Sfinte Ierarhe mărturisitor, învăţătorule al adevărului şi doctore fără de arginţi, Sfinte Luca, ţie plecăm genunchii sufletului şi ai trupului şi, căzând la cinstitele şi tămăduitoarele tale moaşte, pe tine te rugăm, precum fiii pe tatăl lor: auzi-ne pe noi, păcătoşii, cinstite părinte, şi du rugăciunea noastră la milostivul şi iubitorul de oameni Dumnezeu, ca unul care stai înaintea Lui dimpreună cu toţi sfinţii. Credem că ne iubeşti cu aceeaşi dragoste cu care i-ai iubit pe fraţii tăi, când vieţuiai în această lume.

Meşteşugul doctorilor stăpânind, în multe rânduri cu ajutorul harului suferinţele celor bolnavi ai vindecat, iar după cinstita ta adormire, Stăpânul tuturor a arătat moaştele tale izvor de tămăduire: că felurite neputinţe se vindecă şi putere se dăruieşte celor ce cu evlavie le sărută şi cer dumnezeiasca ta mijlocire.
Pentru aceasta ne rugăm ţie cu căldură, care ai primit harul tămăduirilor: pe fraţii noştri (N) cei bolnavi şi cumplit înfivoraţi de suferinţă cercetează-i şi vindecă-i de neputinţele care îi stăpânesc.
Cu totul cinstite şi preasfinte părinte Luca, nădejdea celor bolnavi, care zac în patul durerii, nu uita pe fraţii noştri (N) şi dăruieşte-le vindecare, iar nouă tuturor cele spre bucurie, ca şi noi dimpreună cu tine să slăvim pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, o Dumnezeire şi o Împărăţie, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfinte Ierarhe Luca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Iubiţilor, sfinţenia este o floare a cerului, care nu răsare doar într-un anume loc sau doar într-o anume epocă. Este o floare, care răsare în Răsărit şi în Apus, la Miazănoapte şi la Miazăzi, şi în orice epocă, în toate timpurile. Sfinţi pot să devină şi cei mai sălbatici oameni, chiar şi canibalii. Oriunde cade sămânţa Evangheliei şi găseşte o inimă care primeşte cuvântul lui Dumnezeu, acolo sămânţa cea cerească răsare, înfloreşte şi rodeşte. În felul acesta, avem sfinţi din toate locurile şi din toate timpurile.

1. Epistola părintelui Paisie Aghioritul către Patriarhul Ecumenic Atenagor
( Această epistolă a fost trimisă în anul 1969, de fericitul Stareţ Paisie conducatorului duhovnicesc al Uniunii Ortodoxe a Grecilor de Pretutindeni (P.O.E) și al Ziarului Oρθόδοξος Τύπος (Modelul Ortodox) Arhimandritul Haralambos și a fost republicată în Oρθόδοξος Τύπος (O.T) , Nr. 1680/09.03.2007. )
Sfântul Munte, 23 Ianuarie 1969
Prea Cuvioase Părinte Haralambie,
Văzând marea furtună care a fost stârnită în Biserica noastră din pricina diferitelor mişcări filounioniste şi a legăturilor Patriar­hului [Atenagora] cu Papa, am fost cuprins şi eu de durere ca cel ce sunt şi eu fiu al ei şi am considerat că este bine ca, în afară de rugăciunile pe care le fac, să trimit şi eu o bucăţică de aţă – ca un monah sărac ce mă aflu – pentru a fi de folos, fie şi pentru a face o mică cusătură la veşmântul rupt în bucăţele al Maicii noastre. Cred că veţi face dragoste şi o veţi folosi, publicându-o în ziarul Sfinţiei Voastre. Vă mulţumesc.
Mai întâi, aş vrea să cer iertare de la toţi pentru că îndrăznesc să scriu ceva, deşi nu sunt nici sfânt, nici teolog. Cred că vor înţe­lege toţi că cele scrise de mine nu sunt altceva decât o durere pro­fundă a mea pentru, din păcate, poziţia şi iubirea lumească a Pa­triarhului nostru Atenagora. Precum se vede, el a iubit o altă fe­meie, una modernă, care se numeşte Biserica papistaşă, deoarece Bise­rica noastră Ortodoxă nu-i face nici un fel de impresie, fiindcă este foarte cuviincioasă.
Această dragoste, care s-a făcut auzită din Cetate [Constantinopol], a găsit ecou în rândul multora dintre fiii lui spi­rituali, care şi ei o trăiesc în cetăţi (oraşe)2. De altfel, acesta este duhul vre­mii noastre: familia să-şi piardă menirea ei sfântă din pricina unor astfel de iubiri, ce au drept scop dezbinarea, iar nu unirea…
Mânat cam de o astfel de dragoste lumească, şi Patriarhul nostru ajunge până la Roma. În vreme ce s-ar cuveni ca mai întâi să arate dragoste faţă de noi, copiii lui, şi faţă de Mama noastră Bi­serica, el, din păcate, şi-a trimis dragostea foarte departe. Rezul­tatul a fost că a odihnit pe fiii săi cei lumeşti, care iubesc lumea şi au această dragoste lumească, dar ne-a scandalizat profund pe noi, pe fiii Ortodoxiei, mari şi mici, care au frică de Dumnezeu.
Cu durere în suflet mărturisesc că, dintre toţi filounioniştii pe care i-am cunoscut, nu am văzut pe nici unul să aibă nu miez, dar nici măcar coajă duhovnicească. Cu toate acestea, ştiu să vorbească despre dragoste şi unire, deşi ei înşişi nu sunt uniţi cu Dumnezeu, fiindcă nu L-au iubit.
Aş vrea să-i rog cu căldură pe toţi fraţii noştri filounionişti: deoarece tema unirii Bisericilor este un lucru duhovnicesc, şi pen­tru asta avem trebuinţă de dragoste duhovnicească, să o lăsăm în seama celor care L-au iubit mult pe Dumnezeu şi sunt teologi pre­cum Părinţii Bisericii, iar nu funcţionari, în seama celor care s-au dăruit şi se dăruiesc în întregime pe ei înşişi slujirii Bisericii (în locul lumânării mari)3, pe care i-a aprins focul dragostei lui Dumnezeu şi nu bricheta paraclisierului.
Să nu uităm că nu există doar legi fizice, ci şi duhovniceşti. Prin urmare, viitoarea urgie a lui Dumnezeu nu poate fi înfruntată de o asociaţie de păcătoşi – căci atunci îndoită pedeapsă vom primi – ci de pocăinţă şi de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.
De asemenea, să nu uităm că Biserica Ortodoxă nu are nici o lipsă. Singurul ei neajuns este lipsa ierarhilor şi păstorilor serioşi cu principii patristice. Cei aleşi sunt puţini, dar aceasta nu trebuie să ne neliniştească, căci Biserica este a lui Hristos şi El o conduce. Nu este biserică care se zideşte din piatră, nisip şi var de către cre­dincioşi şi se distruge de focul barbarilor, ci este Însuşi Hristos. Şi „cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi” (Matei 21, 44). Atunci când va trebui, Domnul va ridica sfinţi, precum Marcu Eugenicul şi Grigorie Palama, ca să adune pe toţi fraţii noştri care au fost scandalizaţi, să mărturisească Credinţa Ortodoxă, să întărească Tradiţia şi astfel să pricinuiască bucurie mare Maicii noastre.
În vremurile noastre vedem că mulţi fii credincioşi ai Bisericii noastre, monahi şi mireni, din păcate, s-au desprins de Ea, din pricina filounioniştilor. Cred că nu este deloc bine să ne despărţim de Biserică de fiecare dată când Patriarhul greşeşte, ci fiecare are datoria şi obligaţia de a protesta şi de a lupta după puterile sale în sânul Bisericii. A întrerupe pomenirea Patriarhului, a te desprinde şi a crea propria Biserică, şi a continua să vorbeşti de rău pe patri­arh cred că este un lucru iraţional.
Dacă pentru o abatere sau alta a patriarhilor ne despărţim şi facem propriile noastre biserici – să ne ferească Dumnezeu! – îi vom întrece chiar şi pe protestanţi. Uşor se desparte cineva, însă greu se întoarce. Din nefericire, avem multe „biserici” în vremea noastră. Ele au fost create fie de grupuri mari, fie chiar şi de către o persoană. Deoarece s-a întâmplat ca în chilia lor să existe biserică (mă refer la cele ce se petrec în Sfântul Munte), unii au crezut că pot să facă şi propria lor Biserică independentă4. Dacă filounioniştii dau prima lovitură Bisericii, aceştia menţionaţi mai sus dau a doua lovitură.

Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne lumineze pe toţi, şi pe Patri­arhul nostru PF Atenegora, pentru ca mai întâi să se facă unirea acestor „biserici”, să se restabilească liniştea în rândul tuturor or­todocşilor scandalizaţi, pacea şi dragostea duhovnicească între Bi­sericile Ortodoxe Răsăritene, şi după aceea să se ia în atenţie şi unirea cu celelalte confesiuni, dacă şi întrucât doresc cu sinceritate să îmbrăţişeze învăţătura ortodoxă.
Aş vrea să mai spun că există şi o a treia grupare în Biserica noastră. Sunt acei fraţi care rămân fii credincioşi ai Ei, dar care nu au o înţelegere duhovnicească între ei. Sunt preocupaţi cu a face critică unul altuia, iar nu pentru binele luptei în general. Se urmăresc unul pe altul (mai mult decât pe propriul sine) spre a vedea ce va spune sau ce va scrie celălalt, ca pe urmă să-l lovească fără milă. În timp ce, dacă el însuşi ar fi spus sau ar fi scris acelaşi lucru, l-ar fi susţinut cu multe mărturii din Sfânta Scriptură sau de la Sfinţii Pă­rinţi. Răul care se face este mare, deoarece, pe de o parte îl nedrep­tăţeşte pe aproapele său, iar pe de alta îl şi doboară înaintea ochi­lor celorlalţi credincioşi. De multe ori împrăştie şi necredinţa în su­fletele celor slabi, fiindcă îi sminteşte. Din nefericire, mulţi dintre noi avem pretenţii nesăbuite de la ceilalţi. Vrem ca toţi să aibă acelaşi caracter duhovnicesc ca şi noi. Când cineva nu se potriveşte cu caracterul nostru, adică fie este puţin mai indulgent, fie puţin mai tăios, îndată tragem concluzia că nu este om duhovnicesc. Toţi sunt de trebuinţă Bisericii. Toţi Părinţii, atât cei cu un caracter blând, cât şi cei severi, i-au oferit slujirile lor. Aşa cum pentru tru­pul omului sunt absolut necesare şi cele dulci şi cele acre, chiar şi păpădia cea amară (fiecare are propriile sale substanţe hrănitoare şi vitamine), tot astfel este şi pentru Trupul Bisericii. Toţi sunt ab­solut necesari. Unul completează caracterul celuilalt şi toţi suntem datori să suportăm nu numai caracterul celuilalt, ci şi slăbiciunile pe care le are ca om.
Din nou cer iertare la toţi că am îndrăznit să scriu. Eu sunt un monah simplu şi lucrarea mea este să încerc, pe cât este cu putinţă, să mă dezbrac de omul cele vechi şi să ajut pe ceilalţi şi Biserica prin rugăciune. Dar fiindcă au ajuns până la sihăstria mea veşti triste despre Sfânta noastră Ortodoxie, m-a durut mult şi am con­siderat că este bine să scriu cele pe care le-am simţit.
Să ne rugăm cu toţii ca Dumnezeu să pogoare harul Său şi fie­care să ajute în felul său spre slava Bisericii noastre.
Cu mult respect fața de toți,
Un monah eremit
(Monahul Paisie)

Smerenie şi mândrie!
Adevăr şi minciună!
Împlinire şi nefericire!
Un om care crede că valoarea lui vine din lucruri sau din anumite poziţii sociale este un om care face eforturi uriaşe să ignore golul sufletesc pe care-l trăieşte, neîmplinirea care îi inunda întreaga fiinţă şi pe care încearcă să o acopere cu tot felul de surogate. E ca sacul peticit şi învechit, pe care-l lipeşti într-un loc şi plesneşte într-un alt loc şi tot aşa…


Răsplata smereniei este harul, apropierea de Dumnezeu, mântuirea! Omul smerit este chip luminat de Dumnezeu cu har şi pace, inspiră dragoste, respect, linişte Mândria pune în mişcare toate puterile sufleteşti până la epuizare şi înecarea în patimi! Mândria însăşi este hrana tuturor patimilor şi ucigătoarea sufletului. Omul mândru este un om sluţit de minciună, un om urât, dizgraţios, un om care nu se va pute mântui pentru că mândria împiedică lucrarea harului mântuitor.

Merită să fim mândr?!

Crucea Mantuirii

"Privind la Crucea Mîntuitorului, gîndeşte-te că pe ea a fost răstignită, pentru mîntuirea noastră, Iubirea însăşi şi mai cugetă la fericirea cea mare pentru care am fost mîntuiţi de Domnul şi la chinurile de care ne-a izbăvit, din ghearele cărei fiare ne-a scos şi Cărui Părinte ne-a încredinţat ! Ce iubire nemăsurată ! Ce răscumpărare nemăsurată ! Răscumparare de ameninţarea chinurilor veşnice ! Nemăsurată şi negrăită fericirea cea fără de sfărşit."

(Sf.Ioan de Cronştadt)

Inima mea strigă cu putere: Nu pot să tac! (Sf. Luca)

Inima mea strigă cu putere: Nu pot să tac! (Sf. Luca al Crimeei)
Viaţa Sfântului Ierarh Luca este o dovadă vie, izbitoare, a modului în care urmarea conştiinţei aduce după sine minunatul acoperământ al harului dumnezeiesc, care te păzeşte, întăreşte şi izbăveşte din toate năvălirile ispitelor şi primejdiilor. Mulţi ne întrebăm ce vom face în vremuri de prigoană, cum vom avea alături de noi ajutorul dumnezeiesc când necazul cel mare va veni. Viaţa Sf. Luca, doctorul fără de arginţi şi ierarhul mărturisitor, stă ca un răspuns strigat către noi: ascultaţi de conştiinţă, şi veţi avea harul lui Dumnezeu asupra voastră.

HRISTOS CU PACE IN MIJLOCUL NOSTRU!

HRISTOS IN MIJLOCUL NOSTRU !

Mantuitorul insa ne vrea lipsiti de griji lumesti. In acest sens, nevoilor noastre le raspunde pronia dumnezeiasca. Pentru aceasta ne si spune: "cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui, si toate acestea vi se vor adauga. Nu purtati deci grija zilei de maine, caci ziua de maine se va ingriji de ale sale.” (Matei 6, 33-34)
Purtarea de grija a lui Dumnezeu nu ne indeamna insa la nesimtire si nelucrare. Dar, de noi tine sa ne stabilim cu intelepciune prioritatile. Chiar daca ni se pare dificil sa lasam fiecarei zile, cele ale sale, nu trebuie sa uitam ca grija zilei de astazi ramane cautarea lui Dumnezeu si a Imparatiei Sale.
 
"Poarta grija de suflet,
de lucrul cel nemuritor"