SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR-OMILIA IX-

Nimic nu laudă şi iubeşte atâta Dumnezeu ca sufletul blând, smerit şi recunoscător



OMILIA IX

din “Omilii la Epistola catre Romani”



[Să ne punem nădejdea în Dumnezeu]



„Şi nu s-a scris numai pentru el că i s-a socotit ca dreptate, ci se va socoti şi pentru noi, cei care credem în Cel ce a înviat din morţi pe Iisus Hristos, Domnul nostru, Care S-a dat pentru păcatele noastre şi a înviat pentru îndreptarea noastră” (Romani 4, 23-25).

După ce mai înainte a vorbit de lucrurile măreţe săvârşite de Avraam, după ce a arătat credinţa lui, dreptatea şi cinstea primită de la Dumnezeu, apoi ca să nu zică ascultătorii: „Dar ce are de-a face cu noi, că doar el singur a fost îndreptat”, Apostolul ne-a aşezat lângă Avraam, fiindcă aşa se arată puterea cuvintelor duhovniceşti. Pe cel intrat atunci în creştinism, care nu a făcut încă nimic, pe acesta, zic, nu l-a micşorat în vreun fel, sau mai bine zis nu l-a arătat cu nimic inferior iudeului credincios, şi nici chiar patriarhului, ba încă – ceea ce este şi mai minunat – îl arată ca având ceva mai mult. Atât de mare nobleţe ni s-a dat nouă [creştinilor], încât credinţa acestuia este însuşi tipul credinţei noastre.

Şi n-a zis: „că dacă i s-a socotit lui ca dreptate, de la sine urmează că şi nouă ni s-a socotit la fel”, ca să nu creeze un silogism, ci grăieşte cu puterea cuvintelor din legea divină, şi cu autoritatea întregii Scripturi. „Pentru ce – zice – s-a scris? Nu oare ca să cunoşti că şi noi ne îndreptăm aşa? Deci şi noi am crezut în acelaşi Dumnezeu şi pentru aceleaşi lucruri, deşi nu pentru aceleaşi persoane”. După ce, deci, spune de credinţa noastră, apoi vorbeşte şi de iubirea de oameni a lui Dumnezeu cea negrăită, pe care veşnic o pune în faţă, şi pune la mijloc crucea, ceea ce şi aici a arătat zicând: „Care S-a dat pentru păcatele noastre şi a înviat pentru îndreptarea noastră”.

Ia aminte cum el, punând cauza morţii, aceeaşi dovadă o arată şi pentru învierea Lui din morţi. „De ce S-a răstignit?” zice; „desigur că nu din cauza păcatelor Lui, şi dovada se desprinde din învierea Lui. Pentru că dacă ar fi fost păcătos, cum ar fi putut să învieze?! Dar dacă a înviat, e vizibil că nu a avut păcat; şi dacă n-a fost păcătos, pentru ce a fost răstignit? Pentru alţii; şi dacă a fost răstignit pentru alţii, desigur că a înviat”. Ca să nu zici: „Dar dacă suntem răspunzători pentru atâtea păcate, cum putem a ne îndrepta?” – iată că ni L-a pus în faţă pe Cel ce a şters păcatele, ca astfel şi din credinţa lui Avraam, prin care s-a îndreptat, şi din patima Mântuitorului, prin care ne-a izbăvit de păcate, să se adeverească deplin cuvântul lui. Spunând de moartea Domnului, spune în acelaşi timp şi de înviere, ca şi cum ar fi zis: „Doar nu a murit El ca să aibă la dispoziţia Sa pe cei vrednici de osândă, ci ca să facă bine, căci pentru aceasta a murit şi a înviat, ca să ne facă drepţi”.

„Deci fiind îndreptaţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos” (5, 1).

Dar ce vrea să zică prin cuvintele „avem pace”? Unii spun că ar fi vorba despre cei care ar fi dorit introducerea legii, însă mie mi se pare că el vorbeşte aici despre viaţa noastră. Fiindcă mai sus a spus multe despre credinţă, pe care a şi pus-o ca superioară îndreptării prin fapte, apoi ca să nu creadă cineva că cele spuse sunt motiv de lenevire, a zis: „pace avem”, adică nu mai păcătuim de acum, nu ne mai reîntoarcem la cele dinainte, căci dacă am face aşa, atunci avem să ne luptăm cu Dumnezeu, şi nu pace.

,,Dar cum – zici tu – este posibil să nu mai păcătuim? Cum mai înainte a fost cu putinţă?”. Dacă suntem răspunzători pentru atâtea păcate, dar ne-am izbăvit de toate prin Hristos, nu mai rămâne nici o îndoială că tot prin El vom putea sta în cele ce ne găsim. Nu este acelaşi lucru: a lua pacea care nu era, şi a păstra pacea care era deja dată, deoarece câştigarea unui lucru este mai dificil decât păstrarea lui.

Cu toate acestea acel lucru dificil a devenit uşor, a devenit realitate. Aşadar ceea ce este mai uşor, va fi pentru noi mai lesne de împlinit, adică să păstrăm până la sfârşit cele date nouă.

Aici mi se pare că lasă a se înţelege nu numai ceea ce este uşor, ci şi ceea ce este mai înţelept, fiindcă dacă ne-a izbăvit pe noi, cei ce eram duşmani şi ne luptam cu El, apoi e mai înţelept de a rămâne în starea de izbăvire, şi aceasta să I-o înapoiem drept plată, ca să nu pară că a împăcat cu Tatăl pe nişte îndărătnici şi nerecunoscători.

„Prin Care am avut şi apropiere, prin credinţă, la harul acesta, în care stăm, şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu” (5, 2).

Dacă El ne-a apropiat de har încă pe când eram departe, cu atât mai mult ne va ţine în acest har fiind aproape de El. Şi acum tu te gândeşti, cum Apostolul pretutindeni pune la un loc acestea două, adică şi cele venite de la Hristos, şi cele din partea noastră. Acelea ce au venit de la Hristos sunt numeroase, variate şi felurite, fiindcă a şi murit pentru noi, ne-a împăcat şi apropiat de Dumnezeu, şi ne-a dat chiar pe cele de negrăit, pe când noi nu am produs nimic altceva decât credinţa, pentru care şi zice: „prin credinţă”.

„La harul acesta”. Care har? Acela adică prin care ne-a fost dat nouă a-L cunoaşte pe Dumnezeu, a ne izbăvi de rătăcire, a înţelege adevărul şi a ne învrednici prin botez de toate bunurile. Pentru aceasta ne-a apropiat, ca să primim toate darurile. Nu ne-am împăcat cu El numai ca să primim iertarea păcatelor, ci şi pentru ca să ne bucurăm de mii de demnităţi. Şi nu s-a limitat numai la atât, ci ne-a făgăduit şi alte bunuri negrăite, care covârşesc mintea şi judecata omenească. De aceea le şi pune Apostolul pe amândouă, căci zice: „la harul”, arătând cele din prezent pe care le-am primit, iar apoi: „Şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu”, dând pe faţă toate cele viitoare.

Bine a spus: „întru care stăm”, fiindcă aşa este harul lui Dumnezeu; el nu are sfârşit, nici margini, ci înaintează veşnic tot mai mult, ceea ce la noi oamenii nu se poate. De pildă: cineva a luat puterea, slava şi stăpânirea, însă nu a stat în această situaţie pururi, ci numaidecât a căzut din ea, căci chiar de nu l-ar ucide omul, moartea îl va lua fără greş.

Nu tot aşa se petrece cu cele ale lui Dumnezeu, fiindcă nici omul, nici timpul, nici desfăşurarea împrejurărilor, nici diavolul şi nici moartea însăşi venind nu va putea ca să ni le răpească, ci tocmai când murim le stăpânim în mai mare deplinătate, iar cu trecerea timpului ne bucurăm mereu şi mereu de mai multe haruri. Dacă încă nu crezi în cele viitoare, crede cel puţin în cele prezente, şi prin cele pe care le-ai primit deja, crede şi în cele ce or să vină.

De aceea şi zice el: „şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu”, ca să afli ce fel de suflet se cuvine să aibă credinciosul.

Noi nu trebuie să fim instruiţi numai pentru cele date deja, ci e necesar a ne convinge şi despre cele viitoare, fiindcă cineva se laudă şi pentru cele ce sunt în perspectivă de a le căpăta. „Deci – zice – fiindcă credinţa celor viitoare este tot aşa de sigură şi lămurită ca şi a celor deja date nouă, apoi ne lăudăm şi în aceea deopotrivă”.

De aceea a şi numit acele bunuri „slava lui Dumnezeu”, fiindcă dacă ele Îl slăvesc pe Domnul a toate, apoi vor ieşi la iveală numaidecât, dacă nu pentru noi, în orice caz pentru El.

„Şi ce spun eu, zice, că bunurile viitoare sunt vrednice de laudă? Chiar şi relele de faţă sunt suficiente de a ne împodobi şi a ne mândri cu ele”. De aceea a adăugat imediat: „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare”(5, 3).

De aici poţi înţelege ce fel sunt bunurile viitoare, dacă chiar şi în cele ce par spre întristare noi ne lăudăm şi cugetăm lucruri mari. „Atât de mare este harul lui Dumnezeu încât, chiar în asemenea lucruri, noi nu găsim nimic neplăcut. În lucrurile pământeşti luptele sunt însoţite de osteneli, scârbe şi necazuri, şi premiile ca şi cununile ne aduc plăcere; aici însă [în luptele duhovniceşti] nu este aşa, căci şi strategiile noastre de apărare ne sunt plăcute, tot aşa ca şi premiile”. Fiindcă pe atunci ispitele erau mari, greutăţile şi necazurile erau în fiecare zi, pe când împărăţia cerurilor era în aşteptare, cu toate bunurile ei, de aceea cei mai slabi se moleşeau, fapt pentru care Apostolul le şi dă premiul chiar de aici, zicând că în necazuri trebuie a ne şi mândri, a ne şi lăuda. Şi nu zice „trebuie a vă lăuda”, ci „ne şi lăudăm”, atribuind sfatul de încurajare propriei lui persoane.

Apoi, fiindcă cele spuse s-ar fi părut poate străine şi curioase, adică cel ce se luptă cu foamea, cel ce se găseşte în lanţuri şi munci, cel batjocorit şi dispreţuit, trebuie a se lăuda găsindu-se în lanţuri şi în munci, cel batjocorit şi dispreţuit, trebuie a se lăuda găsindu-se în asemenea grele încercări, de aceea Apostolul le pune înainte un raţionament cu adevărat filosofic. „Ba mai mult”, zice, „aceste necazuri sunt vrednice de laudă nu numai pentru cele viitoare, ci chiar şi pentru cele prezente”. Într-adevăr, necazurile, prin ele însele, sunt un lucru bun. Şi de ce oare? Fiindcă pregătesc şi încurajează răbdarea. De aceea spunând: „că ne şi lăudăm întru suferinţe”, pune şi cauza, zicând: „ştiind că suferinţa aduce răbdare”. Vezi iar înţelepciunea lui Pavel, cum el întoarce vorba la cele contrare. Fiindcă scârbele şi necazurile îi făceau pe ei a deznădăjdui chiar de cele viitoare, şi-i descurajau cu totul, iată că Apostolul zice că trebuie a căpăta curaj şi a nu deznădăjdui de cele viitoare: „Bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează” (5, 3-5).

Aşadar necazurile nu numai că nu distrug credinţa, ci chiar o clădesc. Necazul are, desigur, chiar mai înainte de câştigarea celor viitoare, cel mai mare fruct câştigat prin sine, are, vreau să spun răbdarea, adică are puterea de a face încercat pe cel ispitit, însă în acelaşi timp contribuie cu ceva şi la câştigarea celor viitoare, căci el este care face a ne creşte credinţa. Nimic nu este care să pregătească pe cineva în a nădăjdui la cele bune, decât conştiinţa curată şi bună.

Nimeni din cei ce vieţuiesc drept nu se îndoieşte de cele viitoare, după cum sunt mulţi din aceia cu viaţă necumpătată, care, apăsaţi de o conştiinţă rea şi vicleană, nu vor să mai existe judecată şi nici răsplată!

„Dar ce”, zici tu, „oare bunurile acelea stau în speranţe?”. Desigur că în speranţe, însă nu în speranţe omeneşti, care de multe ori se spulberă, şi îl ruşinează pe cel ce speră, deoarece a murit deja cel ce făgăduise, sau că fiind viu şi-a schimbat părerea, însă ale noastre nu sunt aşa, căci speranţa noastră este sigură şi nemişcată. Cel ce a făgăduit acele bunuri fiinţează în veci, şi noi, care ne vom bucura de acele bunuri, chiar de murim, vom învia iarăşi, şi nimic nu este care să ne ruşineze în toate, ca şi cum am fi robii unor speranţe deşarte.

Deci scăpându-i prin aceste cuvinte de orice îndoială, nu a rămas cu vorba numai la cele de aici, ci iarăşi vine la cele viitoare – cunoscând el bine pe cei slabi, care umblă după cele prezente şi nu se mulţumesc cu ele -, pe care le adevereşte din cele date deja.

Ca să nu zică cineva: „Dar dacă nu voieşte Dumnezeu să ni le dea? Cum că El poate, fiinţează şi stă, cu toţii ştim; dar de unde ştim dacă va voi?”, iată că Apostolul răspunde că aceasta o putem şti din cele deja petrecute cu noi, adică din dragostea pe care ne-a arătat-o.

„Care dragoste – zici – şi ce a făcut cu noi?”. Dându-mi Duhul Sfânt. De aceea spunând: „iar dragostea nu se ruşinează”, aduce şi dovada la acestea, zicând: „că dragostea lui Dumnezeu…” – şi ţineţi seama că nu zice „s-a dat”, ci „s-a vărsat în inimile noastre”, ceea ce arată belşugul acestui dar. Darul cel mai mare, pe acela ni l-a dat. Nu ne-a dat cerul, şi pământul, şi marea, ci ceea ce este mai cinstit decât toate acestea, ceea ce din oameni ne-a făcut îngeri, fii ai lui Dumnezeu şi fraţi ai lui Hristos. Şi ce este aceasta? „Duhul cel Sfânt”, zice. Dacă nu voia El ca după necazuri şi osteneli să ne dăruiască cununi mari şi neveştejite, nu ne-ar fi dat atâtea bunuri mai înainte de osteneli.

Acum, însă, dragostea cea fierbinte de aici se vede, că nu ne-a cinstit doar începutul şi ne-a dăruit câte puţin, ci fără veste şi deodată a vărsat asupra noastră izvorul bunătăţilor, şi aceasta mai înainte de lupte. Încât chiar de nu ai fi cel mai vrednic, totuşi să nu te deznădăjduieşti, căci ai drept cel mai mare apărător al tău dragostea Celui ce te judecă!

De aceea şi Apostolul, vezi bine, spunând că „nădejdea nu ruşinează”, nu o atribuie pe aceasta meritelor sau izbânzilor noastre, ci atribuie totul dragostei lui Dumnezeu, care niciodată nu se trece.

După ce spune de darul Duhului, se întoarce iarăşi la cruce, zicând: „Căci Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioşi. Căci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăşte cineva să moară. Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi” (5, 6-8).

Ceea ce spune aici, aşa este; că dacă cineva pentru un bărbat virtuos nu ar prefera îndată să moară, apoi înţelegi dragostea Stăpânului, când El nu pentru cei virtuoşi, ci pentru cei păcătoşi şi pentru duşmani a primit moartea, ceea ce şi spune, zicând:

„Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi. Cu atât mai vârtos, deci, acum, fiind îndreptaţi prin sângele Lui, ne vom izbăvi prin El de mânie. Căci dacă, pe când eram vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcaţi fiind, ne vom mântui prin viaţa Lui” (5, 8-10).

S-ar spune că cele afirmate aici sunt o tautologie, însă, pentru cel ce priveşte cu atenţie, nu este aşa. Gândeşte-te bine! El voieşte să-i convingă pentru cele viitoare. Mai întâi le aţâţă mintea cu hotărârea dreptului patriarh, spunând că şi el s-a convins de ceea ce Dumnezeu a făgăduit, şi bineînţeles că fiind Atotputernic va şi săvârşi. Apoi îi provoacă spunându-le de harul pe care l-au primit; mai departe din necazurile ce le îndură, şi care sunt suficiente a ne duce la credinţă, şi la urmă acelaşi lucru îl arată şi prin moartea Stăpânului, ca şi prin răutatea noastră de dinainte. Şi s-ar părea, după cum am zis, că cele vorbite sunt unul şi acelaşi lucru, însă se găseşte aici şi al doilea şi al treilea, ba încă şi mai multe lucruri concentrate în aceste fraze. Mai întâi faptul că El a murit; al doilea că a murit pentru cei necredincioşi; al treilea că ne-a împăcat cu Dumnezeu; al patrulea că ne-a mântuit; al cincilea că ne-a îndreptat, că ne-a făcut nemuritori, fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai împărăţiei celei veşnice. „Nu numai de la moartea Lui – zice – trebuie a stărui noi în această credinţă, ci de la harul ce ni s-a dat prin moartea Lui. Deşi numai faptul că a murit pentru noi, fiind atât de căzuţi, a fost cea mai mare dovadă de dragoste a Lui, dar încă Îl vedem şi după moarte dăruindu-ne astfel de bunuri? Desigur că cele petrecute cu noi pune în umbră orice hiperbolă ai spune, şi aceasta duce la credinţă chiar şi pe cel mai indiferent. Nimeni altul nu ne poate mântui pe noi decât Acela Care ne-a iubit atât de mult, păcătoşi fiind, încât S-a dat chiar pe Sine drept jertfă”.

Ai văzut câtă înţelepciune şi ce construcţie minunată are pasajul acesta faţă de speranţa în cele viitoare? Mai înainte de aceasta, două greutăţi se aflau în calea mântuirii noastre; întâi că eram păcătoşi, şi al doilea că trebuia să ne mântuim prin moartea Stăpânului, ceea ce înainte de a se întâmpla ni se păreau îndoielnice, şi pentru ca să se petreacă era nevoie de o dragoste foarte mare.

Acum însă, când toate acestea s-au petrecut, nu mai încape îndoială că toate celelalte sunt cu mult mai uşoare. Acum noi am devenit prietenii Lui, şi deci nu are nevoie şi nici nu voieşte moartea noastră. Cel ce a cruţat pe duşmani într-atât încât n-a cruţat nici pe Fiul Său, oare acum, când am devenit prietenii Lui, nu se va alipi de noi? Pentru aceasta era nevoie să dea pe Fiul Său? Cineva nu poate scăpa pe un altul, fie că nu voieşte, fie că nu poate, chiar de ar voi. Însă nimic din acestea nu se pot atribui lui Dumnezeu. Cum că voieşte, aceasta a dovedit-o prin aceea că a dat pe Fiul Său, iar cum că poate face ceea ce voieşte, aceasta a demonstrat-o prin faptul că ne-a îndreptat fiind păcătoşi.

Aşadar, care poate fi piedica pusă nouă înaintea câştigării bunurilor viitoare? Nici una. Apoi ca nu cumva auzind de păcătoşi, de duşmani, de slabi şi necredincioşi, să roşeşti sau să te ruşinezi, ascultă ce mai spune el:

„Şi nu numai atât, ci ne şi lăudăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin care am primit împăcarea” (5, 11).

Dar ce vrea să zică această expresie: „şi nu numai atât”? Ce vrea să spună el? „Nu numai că ne-a mântuit – zice -, ci chiar ne şi lăudăm pentru acest fapt, de care ar crede cineva că noi ar trebui să ne ascundem de ruşine. Căci a ne mântui pe noi care trăim în atâtea răutăţi, a fi iubiţi atât de mult de cel ce ne-a mântuit, aceasta este cea mai mare minune. Şi nu ne-a mântuit nici prin îngeri şi nici prin arhangheli, ci prin Fiul Său cel Unul Născut. Încât faptul că ne-a mântuit, şi că chiar astfel fiind ne-a mântuit, şi că a făcut aceasta prin Fiul Său cel Unul Născut, şi nu numai prin Fiul Său, ci şi prin sângele Lui, faptul acesta, zic, ne împleteşte mii de cununi de laudă”.

Nici un cuvânt nu este mai vrednic de slava lui Dumnezeu decât a spune că am fost iubiţi de Dumnezeu, şi că şi noi iubim pe Cel ce ne iubeşte. Aceasta este cea care-i face pe îngeri mai străluciţi, aceasta şi pe domnii şi pe începătorii le arată mai luminate, aceasta este superioară împărăţiei cerurilor. De aceea şi Pavel o punea înaintea împărăţiei cerurilor, de aceea fericea puterile cele netrupeşti, că Îl iubesc pe Dumnezeu şi se supun întru totul Lui. De aceea şi profetul se minuna, zicând: „Binecuvântaţi pe Domnul toţi îngerii Lui cei tari la virtute, care faceţi cuvântul Lui şi auziţi glasul cuvintelor Lui” (Psalmii lui David 102, 20). De aici şi Isaia lăuda pe serafimi, arătând marea lor virtute, fiindcă stau lângă acea slavă, ceea ce este semnul celor mai iubiţi.

Să imităm şi noi, iubiţilor, puterile cele de sus şi să ne silim nu numai de a sta alături de tronul celui Preaînalt, ci să şi avem în noi pe Cel ce stă pe acel tron. El ne-a iubit pe noi chiar când Îl uram, şi încă rămâne în această iubire, căci: „ca să fiţi fiii Tatălui vostru celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 45). Deci şi tu iubeşti pe cel ce te iubeşte, căci iubeşte cu adevărat. „Şi cum atunci, zici tu, el care ne iubeşte ne-a ameninţat cu gheena, cu osânda şi pedeapsa”? Tocmai de aceea, fiindcă te iubeşte. Căci scoţându-ţi din rădăcină răutatea ta, şi stăpânindu-te cu frică, ca şi cu un frâu, totul face şi toate le lucrează ca să nu păşeşti pe calea răului, şi atât prin cele plăcute, cât şi prin cele neplăcute, te împiedică de a da năvală la cele de jos; voieşte, cu un cuvânt, a te ridica la El, izbăvindu-te de răutate, care este mai grozavă decât gheena.



Dar dacă râzi de cele spuse aici, şi dacă voieşti mai bine a-ţi trăi toate zilele întru răutăţi, decât a fi pedepsit o singură zi, nu e nimic de mirare, fiindcă şi copiii cei mici, când văd pe doctor venind, dau să se ascundă şi prind a boci, preferând mai degrabă să piară cu puroiul în trup decât să sufere o durere trecătoare, ca apoi să se bucure de sănătate. Cei cu mintea limpede, însă, ştiu că a sta bolnav cineva timp îndelungat este cu mult mai grozav decât a i se tăia cuiva organul cel bolnav şi plin de puroi, precum şi a se găsi cineva în rele e cu mult mai rău decât a fi pedepsit. Unul are putinţa de a se vindeca şi a se însănătoşi, pe când celălalt se va pierde şi va rămâne în boală. Cum că sănătatea este mai bună decât boala, nu mai încape nici o vorbă, fiindcă şi tâlharii nu sunt vrednici de jelit atunci când le sunt sparte coastele de către doctor, ci atunci când ei sparg zidurile caselor şi ucid.

Dacă sufletul este mai bun decât trupul, după cum şi este, apoi când el se pierde, este mai drept de a ofta şi a plânge, şi dacă el nu simte, atunci încă mai mult trebuie jelit. Şi pe cei îndrăgostiţi peste măsură trebuie a-i jeli mai mult decât pe cei bolnavi de friguri, şi pe beţivi mai mult decât pe cei chinuiţi de duhuri necurate. „Şi dacă acestea, zici tu, sunt mai grozave, atunci de ce le preferăm mai mult decât pe cele bune”? Pentru că multora dintre oameni, după cum zice şi proverbul, le plac mai mult cele rele, şi pe acestea le preferă, iar pe cele bune le trec cu vederea, precum se poate vedea petrecându-se cu femeile, cu bucatele, cu plăcerile necumpătate, cu casele, câmpiile, robii, şi în fine toate cele omeneşti.

Ce este mai plăcut? Cu femeile a avea relaţii trupeşti, sau cu copiii? Cu femeile sau cu catârcele? Şi totuşi vom găsi mulţi care, trecând pe lângă femeie, se împreunează cu dobitoacele sau batjocoresc trupuri nevinovate de copii. Deşi cele după fire sunt mai plăcute decât cele împotriva ei, totuşi se găsesc mulţi care umblă după cele nebuneşti şi provocatoare de greţuri, şi care poartă cu ele pedeapsa şi osânda cea veşnică, şi pe acestea le adaugă în viaţa lor ca plăcute!

„Li se par mai plăcute”, zici tu. Dar tocmai de aceea sunt mişei, fiindcă cred plăcute pe acelea care nu sunt. Astfel că şi pedeapsa păcatului însuşi ei o fac mai rea, altfel nu se poate. Dacă răul s-ar găsi înnăscut în om, Dumnezeu nu ar mai adăuga rele peste rele, căci nici nu voieşte de a fi omul mai rău, şi fiindcă nu El, Care a făcut totul ca să stingă răutatea, ar putea să o sporească. Aşadar răul nu este de a fi pedepsit cel păcătos, ci de a nu fi pedepsit când păcătuieşte, după cum nu poate fi rău de a vindeca pe cel bolnav, ci de a-l părăsi nevindecat. Nici un rău nu este atât de mare ca pofta cea smintită; şi când zic smintită, înţeleg şi dezmierdarea şi slava deşartă, şi stăpânirea, şi în fine toate câte sunt peste trebuinţa firească a omului. Şi într-adevăr, un om de felul acesta, cu o viaţă moleşită şi desfrânată, s-ar părea la prima vedere că este cel mai fericit dintre muritori, însă el este mai nefericit decât toţi, fiindcă a introdus în sufletul său nişte stăpâni răi şi tirani, care îl muncesc neîncetat şi-l duc la ruşinoasă şi sigură pierzanie.

De aceea Dumnezeu a făcut viaţa noastră anevoioasă, ca să ne scape de acea sclavie şi să ne îndrepte spre o libertate curată. De aceea ne-a ameninţat şi cu osânda, şi a dispus ca răstimpul vieţii noastre să fie întovărăşit de dureri şi de osteneli, strângând şi pecetluind bine uşurătatea minţii noastre. Astfel şi iudeii, când erau legaţi cu lutul şi cu cărămizile, erau blânzi şi supuşi, şi chemau pe Dumnezeu necontenit în ajutorul lor, iar după ce au câştigat libertatea, veşnic cârteau şi întărâtau pe Stăpân, şi singuri şi-au provocat o mulţime de rele. „Dar -zici tu – ce ai putea spune de cei ce de multe ori din cauza necazurilor se abat de la rele?”. Că abaterea aceea nu se desprinde din necazuri, ci din slăbiciunea lor. Dacă cineva are un stomac bolnav în aşa grad, că n-ar putea primi doctoria cea amară ce l-ar putea lecui, fiindcă l-ar putea îmbolnăvi şi mai tare, atunci noi nu învinovăţim doctoria, ci boala stomacului. Tot aşa şi aici învinovăţim uşurătatea judecăţii unor asemenea oameni.

Cel ce se abate la rele din cauza necazurilor, cu atât mai mult va cădea în ele din cauza liniştii pe care ar avea-o, fiindcă dacă el fiind legat – căci aşa este necazul – şi cade, cu atât mai mult va cădea fiind dezlegat; dacă strâmtorat din toate părţile şi încă se abate, apoi cu atât mai mult când nu este legat cu nimic şi slobod.

„Şi cum aş putea – zici – să nu mă dau la rele necăjit fiind?”. Dacă vei înţelege că chiar de ai voi sau n-ai voi, totuşi necazul îl vei suferi. Dacă tu îl înduri cu mulţumire, vei câştiga mult, iar de vei fi scârbit şi zăpăcit, blestemând soarta, nenorocirea nu o vei putea alunga sau împuţina, ba chiar o vei face mai mare tu însuţi.

Acestea cugetându-le, iubiţilor, să binevoim şi să facem totdeauna ceea ce se cade. Cineva, de pildă, îşi va fi pierdut fiul, sau îşi va fi pierdut averea toată; ei bine, dacă tu vei înţelege, că a scăpa pe fiul tău cel unul născut din tine nu se poate, însă e posibil de a te folosi cu ceva din această suferinţă nenorocită, dacă vei îndura nenorocirea cu bărbăţie, şi dacă în loc de cuvinte de blasfemie tu vei înălţa slavă Stăpânului, atunci relele căzute pe tine de la sine îţi vor deveni ca nişte prilejuri de izbândă a propriei tale voinţe.

Ai văzut pe fiul tău răpit de moarte de tânăr? Zi şi tu ca dreptul Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat” (Iov 1, 21). Ţi-ai văzut averea risipită? Spune: „Gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol mă voi întoarce în pământ!”. Ai văzut pe cei răi progresând, iar pe cei buni petrecând zile amare şi suferind mii de rele, şi nu pricepi care este cauza acestor contradicţii? Spune ca psalmistul: „ca un dobitoc eram înaintea Ta. Dar eu sunt pururi cu tine” (Psalmii lui David 72, 22).

Dacă ai căuta cauza unor asemenea contradicţii, gândeşte-te bine că va veni ziua aceea când fiecare va da seamă, şi când El va judeca lumea, şi orice nedumerire îţi va dispărea, fiindcă atunci va lua fiecare după vrednicie, după cum au luat Lazăr şi bogatul din Evanghelie. Adu-ţi aminte de apostoli, fiindcă şi aceia, deşi bătuţi, alungaţi şi suferind mii de rele, totuşi se bucurau că s-au învrednicit a fi necinstiţi pentru numele lui Hristos. Deci şi tu dacă te îmbolnăveşti sau eşti strâmtorat, suferă cu bărbăţie şi mulţumeşte lui Dumnezeu, fiindcă numai aşa vei primi plata acelora. Şi cum fiind bolnav sau strâmtorat vei putea mulţumi lui Dumnezeu, dacă tu Îl iubeşti cu adevărat. Cei trei tineri, deşi se găseau aruncaţi în cuptorul cel cu foc, sau şi alţii care prin închisori sufereau mii de rele, totuşi nu încetau a mulţumi lui Dumnezeu; apoi cu atât mai mult vor putea face aceasta cei ce sunt bolnavi sau în strâmtorări.

Nu este nimic pe care dragostea adevărată să nu-l poată birui; şi când mai ales e la mijloc dragostea de Dumnezeu, apoi cel ce are o asemenea dragoste este mai presus de orice.



Nici focul, nici sabia, nici sărăcia, nici boala, nici moartea, nici nimic altceva de acest fel nu i se va părea greu unui asemenea om, ci râzând de orice, el va zbura la cer, şi nu va fi cu nimic mai prejos decât cei ce se găsesc acolo, şi numai spre o unică frumuseţe va avea el privirea aţintită: spre slava lui Dumnezeu.



Deci nici cele dureroase ale vieţii acesteia nu vor putea înjosi viaţa lui, după cum nici cele bune şi plăcute nu-l vor putea mândri şi îngâmfa.

Deci, iubiţilor, să avem o asemenea dragoste. Nimic nu poate fi deopotrivă cu această dragoste.



Să avem, zic, asemenea dragoste atât în interesul celor prezente, cât şi al celor viitoare. Dacă aş putea zice astfel, o asemenea dragoste, prin însăşi firea ei, ar trebui să o avem cu întâietate faţă de toate, fiindcă numai aşa putem să scăpăm de torturile vieţii prezente şi ale celei viitoare, şi să ne bucurăm de împărăţia cerurilor. Însă nici izbăvirea de gheenă, nici câştigarea împărăţiei cerurilor nu ar putea fi ceva mai mult decât o asemenea dragoste de care vorbesc eu, adică decât dragostea pentru Hristos, fiindcă a iubi pe Hristos, şi în acelaşi timp a fi iubit de El, este mai presus de orice.

Dacă chiar şi între noi, oamenii, dragostea este resimţită ca fiind mai presus de orice altă plăcere, dar când acestea amândouă se petrec cu Dumnezeu, când Îl iubim şi când ne iubeşte, care minte omenească ar putea oare să ne reprezinte deplin şi întocmai fericirea unui astfel de suflet binecuvântat? Desigur că nici o minte, ci singură experienţa directă a acestei supreme fericiri.

Deci pentru ca prin experienţă să putem noi cunoaşte această mulţumire duhovnicească, acea viaţă fericită şi tezaurul nenumăratelor bunătăţi dumnezeieşti, să lăsăm totul la o parte şi să câştigăm o asemenea dragoste, atât pentru mulţumirea noastră sufletească, cât şi pentru slava lui Dumnezeu, Cel iubit de către noi, Căruia, împreună cu Unul Născut Fiul Său şi cu Prea Sfântul Său Duh, se cuvine slava şi stăpânirea acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.



SURSA:RAZBOI INTRU CUVANT