Fara Dumnezeu nu exista viata

Fara Dumnezeu nu exista viata, caci Dumnezeu este dragoste


Domnul asteapta neincetat de la noi sa ne unim intregi in dragoste cu Dansul, insa noi ne departam de El si vedem ca fara dragoste nu exista viata - adica, fara Dumnezeu nu exista viata, caci Dumnezeu este dragoste.



Insa nu este o dragoste dupa logica acestei lumi, o dragoste dupa cum o intelege lumea aceasta. Dragostea lumii acesteia este suferinta, inrobire, caci in dragostea noastra se amesteca duhurile din vazduhuri.



Aici exista putina dragoste, iar in cea mai mare parte este inrobire. Duhurile din vazduhuri cauta sa ne inrobeasca prin lucruri, prin persoane, incat inima noastra si intreaga noastra fiinta sa nu se lege de Izvorul vietii, de Dumnezeu, de dragostea cea adevarata. Caci duhurile stiu: daca inima noastra se uneste cu Dansul, nu se vor mai putea apropia de noi.



Cel ce se afla in plinatatea harului lui Dumnezeu, unit cu dragostea Domnului, acela este inconjurat de aceasta dragoste dumnezeiasca, de acel (har) dumnezeiesc, si duhurile din vazduhuri nu se pot apropia de el. Nu se pot atinge de noi, deoarece santem ingraditi cu puterea dumnezeiasca, cu harul lui Dumnezeu.



Dragostea este cea mai puternica arma



Dragostea este cea mai puternica arma care exista. Nu este putere sau arma mai mare decat aceasta, care sa poata lupta impotriva dragostei. In fata dragostei totul cade. Vedeti, ingerii nu se lasa robiti de lucruri asa cum facem noi, cei cazuti. Noi, cei cazuti, ca si duhurile cazute, ne robim de obiecte, bunuri si fapturi. Cetele ingeresti, insa, nu o fac.



Si cei ce se unesc cu Domnul din toata inima si intreaga lor fiinta nu se inrobesc de nimic aici pe pamant. Nimic nu ii poate robi. Inima lor nu poate fi incatusata. Ei se afla in deplinatatea, in plinatatea harului lui Dumnezeu, uniti cu Domnul - si atunci, cu Domnul, ii iubesc pe toti.



Minunat lucru! Atunci simtim ca toti ne sant dragi, fie ei buni sau rai. Pe toti ii iubim - singurul lucru neplacut este ca unii, prin gandurile lor, se impotrivesc iubirii, se fac potrivnici binelui. Aceasta ii tulbura si ii indeparteaza de noi.



Despre suferinta oamenilor si a lucrurilor cazute



Toata faptura zidita este desavarsita, toata faptura. Si duhurile care au cazut au fost plasmuite fapturi desavarsite. Ele au cazut de la desavarsirea mintii la joasa cugetare si, pentru ca s-au indepartat de Izvorul vietii, cauta mangaiere in viata mincinoasa. Nu mai au viata dreapta, ci o cauta in lucruri, in cele ce sant marginite. Acestea le sant mangaiere, acestea le sant hrana. Neincetat!



Dar, pentru ca s-au indepartat de dragoste, si stiu cum era pe cand se aflau sub calauzirea Duhului Sfant, in deplinatatea Harului, cauta sa o imite si, astfel, inseala oamenii, amagesc neamul omenesc, ii dau mangaiere mincinoasa, numai ca sa-i castige pe oameni.



Si oamenii se indeletnicesc cu atat de multe lucruri: filosofii, cugetari, realizari ale stiintei - iar toate acestea sant vremelnice, sant o mangaiere mult prea scurta. Si iarasi se naste in oameni depresia si singuratatea. Caci oamenii aici, pe pamant, se simt singuri si printre cei mai dragi ai lor - pentru ca santem cazuti. Plang copiii, dar plansul acesta este si al parintilor lor.



Asemenea si duhurile cazute - si ele, cu alte cuvinte, se simt singure, desi sunt totdeauna unele cu altele, dar in tot felul de rele, asa cum gresesc si oamenii aici pe pamant. Duhurile viclene sant unite in cuget si fac orice, zi de zi, numai sa aibe mangaiere, dar mangaiere nu au.



Asa si oamenii, unii se duc, si sparg sticle si pahare, si se imbata, si se intorc acasa cu capetele sparte - si tot nimic. Nici o mangaiere nu afla. Atunci cauta pe alt fagas al vietii, si nicaieri nu afla alinare. Iar cei ce se unesc cu Domnul, stiti, cand se unesc asa cum o fac ingerii, acestia se afla vesnic in pace, in bucurie si liniste neintrerupta. In ei salasluiesc pacea si bucuria nestramutata.



Domnul si ingerii sant partasi la suferintele noastre



Sfintii Parinti spun ca ingerii sunt partasi la suferintele noastre si se intristeaza ca nu putem nicicum sa ne venim in fire, sa ne intoarcem si noi spre Domnul, sa ne linistim de aceste griji si nelinisti ale noastre, sa le incredintam Domnului pe toate, caci El se ingrijeste (de noi). De cand ne-a zidit, El se ingrijeste de noi, de ce va fi cu noi.



Dumnezeu nu este numai Dumnezeul lucrurilor mari, ci si al celor mai mici



Aici, pe pamant, fiecare isi are rostul sau. Daca noi, cei mici, stim aici ce trebuie sa facem, unde si cum trebuie puse lucrurile in randuiala, cu atat mai mult va sti Cel ce pe toate le cuprinde, intreg Cosmosul, Care se ingrijeste de el pana la lucrurile cele mai marunte.



Domnul spune: "Eu sunt Dumnezeul nu doar al lucrurilor celor mari, ci si al celor mai marunte, al celor mai mici decat atomul." El este Dumnezeu, El le-a faurit pe acestea. El stie cum sa le carmuiasca. Iar noi trebuie doar sa ne intelegem, sa fim uniti intr-un cuget cu Dansul. Caci El doreste ca faptura intelegatoare ce s-a indepartat de dragostea lui Dumnezeu, de Dansul, sa se intoarca, sa-si indrepte intelegerea. Dar este foarte greu sa ne intoarcem.



La sfarsit, dreptatea lui Dumnezeu va birui !



Asa cum spun Sfintii Parinti, "Duhurile au cazut din desavarsire, acum sunt pe pamant si vad ca vremea scurta este." A venit vremea sa se sfarseasca acea perioada de la Facerea Lumii pana la ziua infricosatei Judecati. Si duhurilor cazute le este foarte greu, caci stiu ca va fi Judecata, si ca aceasta va fi dreapta, si ca, apoi, vor fi pe deplin ingradite.



Ele au acum o oarecare libertate. Se misca printre oameni, savarsesc toate aceste (inselari), inrobesc oamenii si castiga multe suflete omenesti in tabara lor. Ele socotesc ca pana la urma vor castiga - dar la urma va birui dreptatea lui Dumnezeu! Asa cugeta si fiii si fiicele lumii acesteia, caci cu cat au mai multe arme si multime de oameni, duhurile viclene socotesc ca vor birui, pana la infricosata Judecata.



Sa ne osarduim a nu ne mania



Si cand stii ca nimic nu fiinteaza vesnic, pana la Ziua infricosatei Judecati, ci totul se schimba - sa ne osarduim atunci a nu ne mania, ci a ne invata in fiecare zi, asteptand pe Domnul, si El va pune apoi toate in randuiala. Va fi mai bine decat credem.



Fie desavarsire in bine, fie desavarsire in rau



Totul se afla pururea in schimbare, se preface neincetat. Nimic nu ramane in aceeasi stare, ci se schimba sau se desavarseste: in bine sau in rau. Nu vom putea invata sa fim smeriti, pana ce nu vom indura multe dureri in inima.



Si, pana ce nu invatam sa fim smeriti, vom indura multe dureri in inima. Dumnezeu sta deoparte, ingaduie sa primim durerea sub coasta stanga, sa vedem ce miasma avem acolo, sa spunem: "M-a muscat chiar de inima, oh, si nu-l pot ierta!" Cum sa nu-l poti ierta, cand si tu esti la fel ca el, cand si tu ai maniat pe multi in acelasi fel? Invata acum sa fii linistit! Nu ne vom putea deprinde sa fim smeriti pana ce nu vom indura multe dureri in inima.



Sfintii Parinti spun: "Daca nu ne vom osteni sa ne smerim, Domnul nu va inceta sa ne smereasca El insusi." Domnul nu va inceta sa ne smereasca prin cineva de langa noi.



Cineva ne va mania, ne va impinge la o stare de manie, pana ce vom ajunge sa ramanem linistiti cand va vrea oaresicine sa ne manie. Atunci vom fi incercati. Si ne va ataca, dar noi vom ramane linistiti. Va navali din toate partile, iar noi vom privi in liniste, ne vom pazi pacea launtrica - nu avem intentia sa ne dam pacea launtrica atat de ieftin.



Iata, atunci sufletul ajunge smerit si bland, si trece prin lumea aceasta cu o deplina intelegere a vietii. Iar oamenii socotesc dupa aceea si spun: "Stiu, omule, cum erai tu inainte, indaratnic, iar acum ai devenit parca nesimtitor, totul iti este la fel." Nu, aceasta nu este nepasare, ci biruinta asupra raului!



Domnul ne da putere sa biruim raul cu pace



Domnul ne da putere sa biruim raul cu pace. Cata vreme suntem aici, in trup, se cuvine sa biruim toate acestea prin puterea lui Dumnezeu. Aceasta si vrea Domnul de la noi, sa respingem raul prin intelegere si sa ne intoarcem cu toata inima si cu toata fiinta noastra catre El, catre Domnul.



Dispozitia pe care o avem fata de semeni este dispozitia pe care o avem si fata de Dumnezeu.



Interesele si planurile noastre ne incurca mult in viata. Interesul, si planul unu, apoi doi, si trei, si patru, si cinci. Socotim ca nu vom izbuti nimic daca nu planificam, daca nu socotim, daca nu facem ceva. Trebuie sa ne ostenim sa lucram dupa constiinta, dar nu in graba, caci din graba ne rastoarna vrajmasul. In graba aceasta nu ne mai ingrijim daca nu cumva vatamam vreo persoana sau vreun interes al semenilor nostri, daca nu impiedicam pe cineva - fiindca nu avem grija acestui lucru, preocupati fiind de planurile noastre.



Si uite asa gresim fata de aproapele nostru de-a lungul vietii. Iar cand gresim fata de aproapele, nu gresim de fapt fata de o fiinta omeneasca, ci gresim personal fata de Dumnezeu. Caci Dumnezeu locuieste tainic in fiecare suflet, si pretutindenea odihneste. Iar felul in care ne purtam cu aproapele este felul in care ne purtam cu Dumnezeu.



Sa ne fie limpede ca nu suntem pe calea cea buna, daca ne purtam cu dragoste fata de cei ce au dragoste pentru noi, iar celor care ne urasc le intoarcem cu aceeasi masura. Aceasta nu este calea cea buna, caci se cuvine sa fim fii ai luminii, fii ai dragostei, fii ai lui Dumnezeu, copiii Domnului. Da, sa fim copiii Sai, sa avem caracterul Sau - caracter Dumnezeiesc, caracterul pacii, al dragostei si al bunatatii.



A nu te impotrivi celui viclean inseamna a-ti pazi pacea launtrica



Stim cum a fost Domnul cata vreme a fost in trup - a fost cu grija fata de toti, fata de fiecare, fata de cei ce il prigoneau. El este Dumnezeu Atotputernic - un singur gand si cuvant al Sau, si totul cade, totul se naruieste.



Dar El ne-a aratat calea, cum se cuvine sa invatam a ne feri de rau. Domnul insusi spune: "Sa nu stati impotriva celui viclean." Spune sa nu ne impotrivim celui viclean, si a nu ne impotrivi inseamna a ne pazi pacea launtrica.



Impotrivirea este ceva rau, ea vrea sa intoarca ceva cu aceeasi masura si, atunci, se porneste razboi - hrana pentru duhurile cele cazute din vazduhuri. Iar cand ataca si nu intampina impotrivire, atunci armele lor cad de indata si sant biruiti.



De aceea, sa ne ostenim, cu orice pret, cu ajutorul lui Dumnezeu si sa Il rugam neincetat: "Doamne, pazeste-mi pacea launtrica, invata-ma sa fiu un suflet linistit, pasnic, bun - asa cum sunt ingerii si sfintii Tai."



De aceea trebuie neincetat sa fim si cu gandurile la Dumnezeu. Celor pe care ii iubim in viata aceasta, rudelor noastre, celor apropiati noua le daruim toata atentia si viata noastra, gandurile si simtirile, totul.



Iar Domnul tocmai aceasta vrea de la noi - sa avem luare-aminte fata de Dansul, caci El este Parintele nostru. Cu dreptate ne cere sa ii inapoiem ceea ce ne-a dat, pentru binele nostru, ca sa fim partasi la bucuria dumnezeiasca, la pacea si viata dumnezeiasca, sa nu fim straini si sa nu ne chinuim singuri.



Pentru aceasta, sa invatam a ne ruga neincetat Domnului, sa Il cautam in rugaciune neincetata. Sfintii Parinti se rugau: "Doamne, izbaveste-ma de uitare!" Sfintii Parinti spun: "De indata ce ne trezim, grija noastra sa fie la Dumnezeu, cugetele noastre sa se uneasca cu Domnul." Si asa, pe parcursul zilei, necurmat, neincetat, sa ne amintim de Domnul. Sfintii Parinti se rugau: "Doamne, izbaveste-ma de uitare!"



Sfintii Parinti se rugau neincetat pentru acesta, pentru izbavirea de uitare. Caci ne pierdem in obiecte, in lucruri, in munca.. uitam ca Domnul este pretutindenea, ca este de fata, uitam ca lucrarea pe care o facem este si lucrarea Sa.



Credem ca oamenii sant cei ce ne-au dat sa savarsim sarcina aceasta, si parca o lucram cu voie - iar daca o savarsim prin vointa, atunci se naste in noi cartire si impotrivire. Asa curge viata noastra de zi cu zi, in impotrivire, asa imbatranim, santem deja in varsta, iar viata noastra a trecut in necontenita impotrivire. Daca nu trecem cu timpul peste aceasta impotrivire launtrica, nu putem intra in imparatia Cerurilor



Trebuie acum sa deprindem viata cea cereasca - si acesta nu e lucru usor, caci am trait pana acum o viata marginita, a impotrivirii. Iata, de pilda, un familist - care are aici familie, casa, stie sa isi faca munca, dar adesea face vreo munca fara voia sa, pentru ca, sa zicem, tatal lui i-a spus ca cutare treaba trebuie facuta asa si asa, iar el o face impotriva vointei sale, si lucrul nu iese cum trebuie.



Asadar, daca lucram astfel, in launtrul nostru se face impotrivire; daca nu ne lepadam cu timpul de aceasta impotrivire launtrica, nu putem sa intram in imparatia Cerurilor, in rand cu ingerii, printre sfinti. Caci ne-am deprins sa ne impotrivim intotdeauna la ceva, caci intotdeauna ceva nu este dupa voia noastra.



Nu ne-am deprins cu ascultarea. Nu am invatat sa ne supunem voii lui Dumnezeu, ci dorim sa fie voia noastra. Ei, pai, fiule, voia ta nu trebuie s-o faci! Pe cei ce isi fac voia proprie nu-i vor primi nici cerul, nici pamantul.



De aceea sa-i multumim, sa-l laudam pe Dumnezeu pentru toate - si pentru situatia in care ne-a pus. El stie ce si cum, iar apoi va scoate ceva deosebit de frumos din noi, cand ne vom smeri. Se cade sa stim ca aici pe pamant facem lucrarea Sa, fara a tine socoteala de cine ne incredinteaza sarcina. El conduce aceasta lucrare a noastra, El este Cel ce ne-o da, si fie ca santem credinciosi sau necredinciosi, fie ca vrem sau nu vrem, se cuvine sa implinim planul lui Dumnezeu.



Vai mie, mult v-am impovarat cu vorbele mele - dar-astfel sa ne invatam sa fim buni!



Cuvantul parintelui - lucru sfant pentru copii



Duhurile din vazduhuri se amesteca si in cugetul copiilor, strica totul, pretutindeni. Copilul trebuie crescut, trebuie invatat in ascultare mai cu seama pana la cinci ani, caci pana atunci i se formeaza caracterul.



Trasaturile de caracter dobandite pana atunci ii raman apoi toata viata. in acest timp, parintii ar trebui sa isi invete copiii sa fie pe deplin ascultatori.



De fapt, cuvantul parintesc sa fie pentru ei, pentru copii, un lucru sfant. Cand parintele spune ceva, asa sa fie: Amin! Dar, vedeti, parintii nu au deprins asta, si din copilarie (duhurile viclene) ne invata sa ne impotrivim si sa nu ascultam: "Spune bunicii sau bunicului: Nu vreau! invata-te de mic sa nu asculti!" Si, iata, cu acestea crestem noi!



Duhurile rele lucreaza uneori si asupra dobitoacelor, ca sa ii nelinisteasca pe oameni



Duhurile din vazduhuri lucreaza uneori si asupra lumii animalelor, cand vor sa tulbure pacea vreunui suflet, daca este linistit si cu pace - omul pazeste turma, si aceasta dintr-odata aceasta se zbuciuma atat de tare si se porneste incoace si incolo, incat nu poate omul sa le adune si atunci se manie.



Vedeti, dar, ca duhurile din vazduhuri au inraurire si asupra lumii animalelor, cu atat mai mult asupra unei fiinte intelegatoare. Omul primeste astfel de ganduri si socoteste ca sunt ale lui. Asa este si cu copiii mici.



Daca vrei sa inveti, trebuie mai intai ca tu insuti sa te smeresti



Parintii spun: "Asa trebuie sa fie, se cuvine sa stai aici," iar copilul nu vrea, copilul nu poate sa stea cuminte pentru ca este in crestere si este in permanenta miscare, neincetat. Iar cand copilul greseste cu ceva, mama si tatal lui de obicei il bat.



Dar bataia nu este un mijloc prin care copilul sa fie invatat a fi ascultator. Poate, uneori, este nevoie si de ea, dar sa fie intotdeauna din iubire si copilul sa simta dragoste, sa simta ca nu esti manios, caci, daca vrei vreodata sa povatuiesti pe cineva cu manie sau vrei sa indrepti pe cineva cu manie, nu vei izbuti nimic. Te vei vatama si tu, si el.



Daca vrei sa aduci pe cineva la calea cea dreapta, sa il conduci, sa il povatuiesti, iar daca el nu vrea sa primeasca de indata sfatul tau, trebuie mai intai ca tu insuti sa te smeresti si, cu dragoste desavarsita fata de el, sa ii arati care este parerea ta - iar el o va primi atunci, caci este de la inima la inima.



Cand vrei, cu orice pret, ca lucrurile sa fie asa cum crezi tu, atunci nu iese nimic. Nu trebuie asa! Asa nu merge, de aceea creste si se dezvolta (in copil) intotdeauna impotrivirea. Si atunci, cand copilul nu vrea sa asculte, nu trebuie sa-l bati, ci ii trebuie un motiv (ca sa te asculte).



Un plans bun este mai de folos pentru smerenie decat treizeci de tablete



In Elixirul, revista de medicina, citeam cum un psihiatru spunea: "Pentru toti cei ce sunt bolnavi nervos, care sufera cu nervii, un plans bun este mai de folos pentru calmarea nervilor decat treizeci de tablete."



Vedeti, un plans bun! Un plans bun, stiti! Asadar, este atat (de folositor) si pentru omul in varsta. Plansul este mai cu seama un mijloc bun de linistire a copilului: acesta plange in hohote si apoi se calmeaza.



Copilul se cade sa fie educat pentru a fi inzestrat pentru viata



Prin anii 1936-1937 eram in Belgrad, la o familie. El era de origine Germana, iar ea asemenea - sau Slovena. Aveau un copil mic, un an si jumatate - doi, nu avea mai mult, nu mergea inca pe picioare. Ea l-a pus in pat, pe burta, stiti, si el plangea, plangea, plangea. Iar eu ii spun mamei: "De ce nu il luati, sa il linistiti putin? A, nu, nu, spune ea, sa se invete in brate, si apoi sa nu mai pot face nimic! isi va dezvolta bine plamanii, daca plange, spune ea, si abia atunci se va linisti." Si asa s-a intamplat. Copilul a plans, a plans si numai dupa aceea s-a linistit, apoi s-a jucat, apoi iar a plans, iar mama lui nu a facut nimic.



O alta mama, al carei copil ar fi plans, l-ar fi luat imediat in brate - si asa ar fi rasfatat copilul. Imi amintesc de mine insumi. Am fost foarte bolnavicios de mic, nedezvoltat, si nu stiau ce sa faca cu mine, si ma tineau neincetat in brate, si ma mangaiau neincetat. Nu puteam sa mananc nimic prajit, pana la doisprezece - treisprezece ani. Tot ce mancam era numai de post si nu stiau ce sa faca.



Bunica mea, cand era nervoasa, ma dojenea, iar eu nici atunci nu puteam sa mananc. Iar mama imi zicea: "Fiule, daca vrei asta, iti da mama." Si asta nu mi-a placut. Atentia prea mare nu place copiilor. Copiii trebuie sa stie ca parintii au dragoste fata de ei, dar sa nu le-o arate prea mult, ci sa-i invete sa fie copii ascultatori, pentru ca mai tarziu sa fie inzestrati pentru viata, sa traiasca in lumea aceasta pentru imparatia Cerurilor si sa se faca fii ai luminii.



Ascultarea zideste, iar voia de sine nimiceste



Ascultarea zideste, iar voia de sine nimiceste. Copilul trebuie sa fie ascultator, pentru el cuvantul parintelui sa aiba pretul unui lucru sfant. Il va urma mai tarziu toata viata cuvantul parintelui si intotdeauna il va cinsti pe cel mai batran - si nu numai pe acesta, ci si pe cel mai tanar. Va fi intotdeauna atent cu fiecare. Dar, din pacate, prea putine sant familiile educate asa.



Despre darul lacrimilor



Sunt mai multe feluri de lacrimi. Unul plange de ciuda, iar altul plange pentru ca l-a intristat cineva. Un altul plange pentru ca i-a pierdut pe cei mai dragi si mai iubiti ai lui. Asadar, felurite sant lacrimile.



Exista lacrimi de pocainta, care vin din mustrarea de constiinta pentru pacatele facute, si cand omul isi vine in fire, incepe sa planga. Atunci lucreaza harul lui Dumnezeu: sufletul isi vine in fire pentru a se putea spala, prin lacrimi.



Da, da! Si cand vin lacrimile acestea, sant lacrimi de pocainta, sant daruri ale harului de la Domnul, pe care El le da sufletului. Cand omul isi vine in fire, incepe treptat sa se slobozeasca de grijile lumii acesteia si de iubirea de sine, de toate grijile sale, si se incredinteaza in mainile lui Dumnezeu - si acolo se smereste sufletul sau, si de atunci petrece neincetat in umilinta.



Numai un asemenea suflet poate fi neincetat, neintrerupt, in smerenie, care este lipsita de grija lumii acesteia. Pentru rugaciune este nevoie de o viata fara de griji in chip desavarsit, caci cea mai mica grija, spun Sfintii Parinti, tulbura rugaciunea.



Asa cum un spin cauta sa strice vederea omului, asa si cea mai mica grija tulbura concentrarea si pacea rugaciunii. Iar cand omul se uneste cu Domnul, cand este in intregime unit cu El, atunci sufletul lui se smereste si petrece in umilinta. Iar sufletul care petrece in smerenie este pregatit sa inceapa in orice clipa a plange pentru oricine.



De indata ce priveste si vede ca lumea dobitoacelor, lumea plantelor, oamenii - totul sufera, de indata lacrimile se pornesc sa curga. in orice clipa, un astfel de suflet este gata a incepe sa planga pentru noi toti.



Acesta inseamna ca in sufletul acela salasluieste harul lui Dumnezeu si ca acelea sunt lacrimi ale harului, pe care le daruieste Domnul. Sant lacrimi mantuitoare. Ele duc sufletul la smerenie, la desavarsire, la desavarsirea vietii Crestine.



Insa daca avem griji, lacrimile acestea nu pot fi dobandite. Dupa cum stiti, Domnul ne-a spus sa ne pazim bine ca sa nu ne impovaram pe noi insine cu mancare si bautura si cu grijile lumii acesteia.



Mantuitoare sunt numai lacrimile smerite izvorate din inima blanda



Lacrimile curg atunci cand gandurile se aduna in launtrul nostru, cand stam la rugaciune si cand santem cu luare-aminte la ea, sau cand inima este atinsa de unele cuvinte - de pilda la Sfanta Liturghie, sau cand gandurile noastre sant legate de cuvinte ce se gasesc in rugaciunile Sfintei Liturghii, ale Vecerniei sau Utreniei, sau cand ne rugam in singuratate. Sfintii Parinti spun:



Fiecare, cand se roaga lui Dumnezeu, va gasi pe undeva un cuvant care ii va misca inima, undeva in Psaltire sau in vreuna din cartile de invatatura - un cuvant care ii va atinge inima sau o rugaciune din care vor izvora lacrimi.



Cand toate puterile intelegatoare ni se aduna in launtru, pricepem, cu deplina intelegere si cunoscandu-ne slabiciunile, ca am pacatuit impotriva dreptatii, impotriva adevarului si iubirii. Simtim atunci ca vrem sa se reverse ploaie asupra noastra si sa ne spele de toate aceste necuratii.



Acest simtamant inseamna lacrimi. Da, atunci incep lacrimile sa curga! De aceea Sfintii Parinti spun ca, de indata ce un cuvant atinge inima, trebuie sa pastram mult acest cuvant, cat mai mult cu putinta si nu trebuie sa purtam de grija la nimic altceva. Nu santem toti cu atat de mare luare-aminte la Sfanta Liturghie, incat sa plangem.



Cel ce s-a lepadat in mai mare masura de griji, cel ce are umilinta, poate plange in orice clipa, oriunde si oricand. Si acest lucru nu e de mirare, caci se afla in starea de unire a gandurilor (in minte). Aceasta stare este smerenie, si sufletul lui este bland, de aceea este gata totdeauna sa planga - iar eu, care nu sant asa, trebuie sa mi se dea peste nas ca sa pot plange.



Sa plang pentru ca ma doare nasul, sau din pricina iubirii de sine, pentru ca cineva a umilit persoana mea, pentru ca mi-a tras o palma. Vedeti din ce pricini pot eu plange, dar sa stiti ca nu mi-e de nici un folos! Insa lacrimile care sant din smerenie si care izvorasc din inima blanda, acestea sant cele mantuitoare.



Daca plangem de ciuda, nu avem nici un folos; daca plangem pentru ca cineva ne-a defaimat, nu avem nici un castig. Astfel de lacrimi ne sant chiar pagubitoare.



Despre razboiul gandurilor cu semenii



Gandurile tale sant impovarate pentru ca ai primit gandurile semenilor tai. Roaga-te, dar, lui Dumnezeu sa te despovareze: "Doamne, ia de la mine povara asta!" Acestea sunt gandurile lor, este urzeala lor - iar tu, omule, ai avut cu totul alt gand. Ei, insa, au avut un altul, astfel incat s-au napustit asupra ta (cu gandurile), si te-au prins de indata in planul lor de atac - si suferi, vezi.



Dar daca ai rupe legatura cu aceasta navala a lor, ai avea pace. Atunci ar putea vorbi si s'ar putea napusti asupra ta - si tu vei ramane linistit. Dupa aceea, se vor dezumfla ca o basica. La inceput, se vor umfla precum un mare balon, iar apoi, cand nici un gand (rau) nu va veni de la tine, cand vei raspandi numai ganduri linistite, pline de dragoste - atata timp cat impartasesti numai bine, se vor dezumfla si nu vor mai avea putere, si nu te vor mai lovi, nu vor mai fi primejdie pentru tine.



Dar daca le intorci cu aceeasi masura, atunci sa te tii, asta-i razboi! Si tu esti la fel ca ei, te lupti cu aceleasi arme impotriva aproapelui, asa cum lupta si ei impotriva ta, asa-i? Le intorci cu aceeasi masura - este un razboi (al gandurilor).



Toti cei care sant in razboi nu au pace, nici liniste. Pe campul de lupta nu exista pace, cauti doar sa vezi de unde se va ivi vrajmasul ca sa te ucida; trebuie sa fii neincetat cu luare-aminte, sa privesti neincetat ca sa poti vedea de unde vine neprietenul.



Despre linistea duhovniceasca



Anevoie lucru este sa fii linistit, in imprastiere nu poate fi rugaciune curata. Noi santem mereu nelinistiti; din toate partile, neintrerupt (ne coplesesc ispite). Iar monahul imprastiat nu ajunge niciodata sa se roage curat lui Dumnezeu cu mintea.



Porneste astazi inainte, pentru Domnul !



Duhurile din vazduhuri vor sa ne impiedice (pe calea mantuirii), iar noi, molaii, stiti, ne intoarcem intr-o parte si spunem: "Asteapta putin, n-am terminat cu asta, trebuie numai sa mai termin ailalta, si atunci ne intoarcem in alta parte: Da, numai acest plan (sa-l infaptuiesc) - si apoi ma voi pocai. Dupa aceasta, Doamne, voi merge drept si nu ma voi abate niciodata, nici la dreapta, nici la stanga."



Dar duhurile din vazduhuri aceasta o si doresc, de la inceput: sa amanam (pocainta) de astazi pe maine, de maine pe poimaine, si tot asa, pana la sfarsitul vietii. Iar Sfintii Parinti spun: "Porneste astazi inainte, pentru Domnul!"



Omul trebuie sa se osteneasca sa aiba un duh plin de bucurie



Se zice ca trebuie sa pastram cu orice pret pacea launtrica si sa avem intotdeauna duh plin de bucurie. Intotdeauna! Cu orice pret sa fim pururea bucurosi, pururea voiosi. Dar, iata, si Sfantul Ioan din Kronstadt spune:



Noi santem precum vremea, vin furtuni, vanturi, fulgere, iar apoi straluceste soarele, si ne este bine. Asa si noi. Apoi iarasi vine furtuna, si iarasi soarele, si tot asa.



Si mai spune: pentru ca avem si trup, noi si trupul acesta materialnic santem inrauriti de conditiile atmosferice. Cand conditiile sunt bune si cand presiunea atmosferica nu este mare, atunci este vreme buna, iar noi santem veseli si bine dispusi. Iar cand vremea este mohorata, si noi suntem abatuti.



Asa este! De aceea, trebuie sa ne pastrama cumpatarea (duhovnicesca). Chiar si atunci cand este vreme mohorata sa fim linistiti cu duhul.



Omul trebuie sa se osteneasca sa fie intotdeauna, cu orice pret, intr-o stare sufleteasca buna, sa fie neincetat cu duhul plin de bucurie, pentru ca duhurile din vazduhuri vor sa fim necontenit tristi.


Staretul Tadei de la Manastirea Vitovnita

sursa:Crestinortodox