Sfantul Grigorie Teologul - vazator al tainelor dumnezeiesti

Sfantul Grigorie de Nazianz (329-389), unul dintre "parintii capadocieni", numit "teologul". S-a nascut intr-o familie aristocratica la Arianz, in partea de sud-vest a Capadociei, in vecinatatea cetatii Nazianz, unde familia sa avea proprietati, iar tatal sau era episcop. Mama sa, Nona, se trage dintr-o familie crestina. Tatal sau, Grigorie, apartinea sectei hypsis-tarienilor. Sub influenta sotiei sale Nona, el se increstineaza si devine episcop de Nazianz. Desi a fost un stalp al ortodoxiei, Grigorie, tatal Sf. Grigorie, iscaleste crezul de la Ariminium, din respect fata de imparatul Constantius, (360).



El a participat mai apoi si Ia hirotonia Sf. Vasile la Cezareea, si s-a opus incercarilor imparatului Valens (371) de a rasturna ortodoxia in favoarea arianismului. Scapa de pedeapsa cu exilul, impreuna cu Sf. Vasile, pentru opozitia sa. A slujit ca episcop timp de 45 de ani si a decedat in anul 374. Sf. Grigorie creste intr-un mediu crestin de inalta tinuta, educatia primara primind-o in sanul familiei, isi continua studiile la Cezareea Capadociei, unde urmeaza cursurile de retorica impreuna cu Sf. Vasile, de care il va lega o trainica prietenie. Continua apoi studiile la Alexandria, iar de acolo se indreapta spre Atena, unde ramane o perioada de 8-9 ani.



Despre sederea si studiile la Atena ne vorbeste el insusi in lucrarile sale autobiografice: Despre viata sa si apoi in Necrolog la moartea Sf. Vasile (381)



Paraseste Atena in jurul anului 357 si se intoarce acasa. Primeste taina Sf. Botez. Dupa acest important eveniment din viata sa, primeste invitatia Sf. Vasile de a-l vizita la manastirea pe care el o infiintase pe malul raului Iris in Pont. Aici ramane o perioada destul de lunga si probabil s-ar fi stabilit in acest loc, daca nu ar fi fost chemat de tatal sau sa revina acasa pentru a-i da ajutor in activitatea sa pastorala, in perioada sederii la Iris, el il ajuta pe Sf. Vasile la redactarea Filocaliei. Indrageste foarte mult viata monahala si dorea sa devina monah. Chemarea tatalui si a credinciosilor din Nazianz ii zadarniceste planul. Revenit acasa, este hirotonit preot de catre tatal sau, impotriva vointei sale, probabil la sarbatorile Craciunului din anul 361.



Ca gest de revolta fata de hirotonirea oarecum fortata, considerata de el "un act de tiranie", pleaca din orasul natal si se retrage din nou in Pont, la prietenul sau Vasile. De aici revine, este posibil la rugamintile tatalui sau, avand o noua intelegere a preotiei si a responsabilitatilor preotesti, dedicandu-se muncii de administrare a episcopiei, cat si grijii pastorale fata de credinciosi. Cu aceasta ocazie, el tine o cuvantare, Apologeticus de fuga, despre fuga sa, incercand sa explice plecarea subita de dupa hirotonie, afirmand ca nu era pregatit pentru o taina atat de mare ca preotia. Aceasta cuvantare (Orat.2) este in realitate un adevarat tratat despre preotie a carui influenta se face simtita in Cele sase carti despre preotie ale Sf. loan Hrisostom, iar prin traducerea in latina, in Regula Pastorala a lui Grigorie I. In 371, imparatul Valens imparte provincia Capadociei in doua: Capadocia Prima si Capadocia Secunda.



Cezareea, unde fusese hirotonit Sf. Vasile ca episcop, a devenit capitala Capadociei Prima, iar Tyana, unde Antim se afla episcop, capitala a Capadociei Secunda. Antim isi extinde jurisdictia, preluand o serie de episcopii, incluse in jurisdictia Sf. Vasile, si pretinzand titlul de mitropolit. Pentru a contracara pretentiile acestuia, Sf. Vasile il hirotoneste pe Sf. Grigorie episcop de Sasima, un orasel lipsit de orice viata si importanta teologica si culturala. O descriere a acestei localitati o gasim in poemul De Vita sua al Sf. Grigorie: "Pe un drum mult circulat al Capadociei, in punctul unde se imparte in trei, se afla un loc de popas, unde nu exista nici apa, nici iarba si nici vreun semn de civilizatie. E un satuc inspaimantator si de nesuferit. Pretutindeni nu intalnesti decat praf, galagie, carute, urlete, gemete, functionari marunti, instrumente de tortura, lanturi. Populatia intreaga e formata din straini si calatori. Aceasta a fost biserica mea din Sasima" (Carm., XI, 439-446).



Din aceasta scurta descriere intelegem de ce Grigorie nu va pune niciodata piciorul in acest oras, ramanand in continuare la Nazianz, pentru a-si ajuta tatal. Dupa moartea tatalui sau in 374, el preia scaunul episcopal de Nazianz, insa nu pentru multa vreme, deoarece se retrage, dupa numai un an, la Seleucia in Isauria, dedicandu-se vietii contemplative. Linistea dupa care tanjea ii este insa intrerupta in 379, cand un grup de credinciosi ortodocsi il solicita sa vina la Constantinopol pentru a reorganiza Biserica de aici, persecutata si distrusa de o serie de imparati si arhiepiscopi arieni. Grigorie accepta aceasta invitatie si timp de doi ani se dedica trup si suflet organizarii Bisericii din Constantinopol, devenind o personalitate de prim rang a cetatii. Una din rudele sale apropiate ii daruieste o casa, pe care Grigorie o amenajeaza si o sfinteste, cu hramul Anastasia, invierea, in aceasta biserica, el va tine cele cinci omilii despre dumnezeirea Logosului. Aceste cinci Cuvantari teologice ii vor aduce mai tarziu numele de "Teologul", in anul 380, imparatul Teodosie isi face intrarea triumfala in Constantinopol.



Ortodocsii isi reprimesc vechile lor proprietati, iar Grigorie, pentru activitatea, meritele sale deosebite in lupta contra ereticilor, este instalat in scaunul patriarhal in biserica Sf. Apostoli, imparatul insusi conducand procesiunea. Sinodul II ecumenic, care s-a deschis in mai 381, confirma alegerea lui Grigorie ca episcop de Constantinopol si este instalat de Meletie al Antiohiei. Decesul neasteptat al lui Meletie, il aduce pe Grigorie in prim plan, fiind numit presedintele sinodului. Acest lucru a fost facut in virtutea canonului 3 al acestui sinod, care acorda scaunului de Constantinopol un primat de onoare, dar si pentru prestigiul de care el se bucura, ceea ce nu a fost pe placul episcopilor din Egipt si din Macedonia, care au protestat, considerand numirea lui ca fiind necanonica, motivand acest lucru prin faptul ca el era deja episcop de Sasima, si apoi, pentru ca nu s-a asteptat sosirea lor pentru a se face aceasta numire.



Protestul acestora a avut loc la instigatia papei Damasus, care ducea o politica duplicitara fata de Biserica de Rasarit. Pe de o parte, ii sprijinea pe alexandrini, in timp ce pe meletieni ii privea cu suspiciune. Dezgustat, Grigorie demisioneaza si, dupa ce tine o cuvantare in biserica din Constantinopol, paraseste capitala si revine la Nazianz, in Capadocia, in 381. Conduce catva timp treburile episcopiei din Nazianz si apoi il hirotoneste pe Eulalius ca episcop de Nazianz, iar el se retrage in orasul natal, Arianz. Aici isi petrece ultimii ani din viata in meditatie, studiind si scriind poezii. Se stinge din viata in anul 389/390.



Mostenirea sa literara este deosebit de vasta, fara insa a fi si prolifica. De la el nu avem nici un comentariu biblic si nici un tratat dogmatic concis. Cu toate acestea, elementele scripturistice si cele dogmatice se afla in miezul scrierilor sale. Opera sa a fost redactata in proza sau in versuri si cuprinde: Cuvantari, Poeme si Scrisori.



I. Cuvantarile sau discursurile sale, in numar de 45, se impart dupa continut in: Cuvantari dogmatice; Cuvantari la sarbatori mari; Necrologuri; Panegirice sau Haghiografice si Cuvantari ocazionale. Cuvantarile il dezvaluie ca orator desavarsit, profund cunoscator al principiilor retoricii, pe care si le-a insusit la Atena de la Himerius, Prohaeresius si sofistul Polemon. Ele apartin perioadei de varf a activitatii sale, intre anii 379-381, cand, in calitate de episcop al Constantinopolului, a putut atrage atentia intregii lumi asupra adevarului credintei ortodoxe. Impactul cuvantarilor Sf. Grigorie a fost deosebit de mare. Ele au inceput a fi studiate in scolile de retorica si traduse in diverse limbi: latina, siriaca, armeana, slavona, georgiana, araba si etiopiana, in latina, Rufin de Aquileia traduce noua cuvantari in 399/400. Totodata, ritmul poetic al prozei lui Grigorie a patruns mai apoi si in imnografia bisericeasca, a. Cuvantarile dogmatice cele mai importante sunt cinci la numar, autorul insusi numindu-le: Cuvinte teologice. Ele au fost tinute in anul 380, la Constantinopol, in capela invierii, fiind indreptate impotriva eunomienilor si a macedonienilor.



Acestor Cuvantari, Sf. Grigorie le datoreaza numele de "Teologul". Desi tonul acestor cuvantari este polemic, in esenta ele nu insumeaza doar o expunere clasica a credintei niceene, dar si o precizare punctuala a doctrinei trinitare. Fiecare dintre cele cinci cuvantari teologice dezvolta teme independente, desi nu fara legatura intre ele. Prima cuvantare poate fi considerata ca o introducere si elaborare de principii fundamentale pentru adevarata teologie. Cine poate sa teologhiseasca, modul in care trebuie expusa teologia, ce atitudine trebuie sa avem fata de adversarii nostri eretici si, bineinteles, care subiecte pot fi abordate cu folos si care trebuie privite cu deosebita circumspectie, intrucat cunoasterea lor nu apartine lumii de aici, ci celei de dincolo.



Profesorul de teologie, spune el, trebuie mai intai sa practice virtutea. A doua cuvantare se ocupa cu theologia, in sensul strict al cuvantului, dezvoltand temele cheie ale acesteia: existenta, natura si atributele lui Dumnezeu, in masura in care ele pot fi cunoscute si definite, caci Dumnezeu nu poate fi cunoscut pe cale rationala (impotriva lui Eunomiu). Despre Dumnezeu se poate cunoaste cu certitudine ca El exista, dar ce este El in Sine insusi, depaseste posibilitatea noastra de cunoastere.



De aceea, in timp ce II vede pe Dumnezeu, teologul nu poate exprima natura Lui in cuvinte si nici sa o inteleaga. Chiar inteligentele superioare ale ingerilor nu il pot cunoaste pe Dumnezeu in Sine. Existenta lui Dumnezeu poate fi dovedita cel mai bine prin intermediul lumii create. De aici putem sti ca exista o cauza creatoare si pronietoare, asa cum sunetul unui instrument da marturie despre existenta celui care l-a facut si a celui care canta. Ca Dumnezeu exista, putem sti, dar ce este El, care este natura Lui, unde este si unde a fost inainte de intemeierea lumii, acest lucru depaseste posibilitatea noastra de cunoastere. Infinitul nu poate fi definit, ii putem da doar atribute negative, fiindca natura esentei divine este dincolo de intelegerea umana.



Cauza inabilitatii noastre de a-L cunoaste pe Dumnezeu rezida in unirea sufletului cu trupul, acesta din urma impiedicand sufletul sa se ridice peste lucrurile sensibile, in profunda lui milostivire fata de slabiciunea noastra, Dumnezeu se numeste pe Sine in Sfanta Scriptura, cu nume din lumea sensibila. Teologul poate folosi aceste numiri ca trepte spre cunoasterea adevarata a lui Dumnezeu.



Cuvantarea a treia intra in tema propriu-zisa a teologiei si trateaza despre deofiintimea celor trei Persoane divine, in special despre dumnezeirea Logosului si deofiintimea Logosului cu Tatal, iar a patra, respinge obiectiile aduse de arieni dumnezeirii Fiului, facand uz de texte scripturistice. In cele din urma, cuvantarea a cincea afirma dumnezeirea Sf. Duh impotriva ereticilor macedonieni. Sf. Duh este a treia Persoana a Sf. Treimi, existand, nu prin nastere, ci prin purcedere. In acelasi context al teologhisirii, trebuie evaluate si cuvantarile 20 si 32, care se ridica impotriva maniei de a se angaja in dispute teologice a constantinopolitanilor. Cuvantarea 20 defineste mai detaliat invatatura trinitara.



Cuvantarile 4 si 5 reprezinta un atac virulent la adresa imparatului Iulian Apostatul, pe care Sf. Grigorie l-a cunoscut in timpul studiilor la Atena. Se pare ca au fost scrise dupa moartea lui Iulian (363), insa nu au fost niciodata tinute in public. Ele argumenteaza superioritatea crestinismului fata de paganism si critica in mod necrutator faptele lui Iulian Apostatul. Intransigenta si asprimea, predominante in aceste cuvantari, reduc va loarea lor istorica (Quasten).



Cuvantarile panegirice si haghiografice, spre deosebire de cele dogmatice, sunt, din punct de vedere artistic, creatii de larga respiratie, in care acuratetea credintei ortodoxe este alaturata suflului retoric clasic, in esenta, multe dintre aceste cuvantari au un caracter liturgic, fiind tinute cu ocazia unor sarbatori imparatesti (Craciun, Boboteaza, Pasti, Rusalii etc.) sau la sarbatorirea unor sfinti (Macabei, Sf. Ciprian de Cartagina, Sf. Atanasie etc.). La acestea se adauga cuvantarile funebre sau cuvantarile necrologuri (la moartea tatalui sau, a fratelui sau Caesarius, a surorii sale Gorgonia, sau a prietenului sau Sf. Vasile cel Mare), importante documente istorice si biografice. De altfel, Grigorie este cel care a creat acest gen literar in literatura patristica, modelele sale fiind laudele -encomia din literatura pagana (Coman). d.



Cuvantarile ocazionate de diferite evenimente din viata sa, sunt surse documentare, continand informatii despre autor, despre momentele care le-au cauzat si, ceea este deosebit de important, ne introduc in atmosfera, in starea de spirit si tensiunea duhovniceasca care le-au invaluit. Este vorba aici de Cuvant de aparare pentru fuga sa din Pont sau Despre fuga (Apoiogeticus de fuga)", Cuvantarile 9, 10 si 11 legate de alegerea si numirea sa ca episcop, in 371; Cuvantarea 36 tinuta cu ocazia numirii sale ca episcop de Constantinopol; Cuvantarea 42 rostita in fata celor 150 de episcopi adunati la sinodul II ecumenic si a credinciosilor sai, dupa demisia sa din functia de episcop de Constantinopol in 381.



II. Opera poetica, elaborata in timpul retragerii sale la Arianz, a angajat un efort sustinut si o daruire remarcabila din partea Sf. Grigorie, ea fiind deosebit de extinsa si variata in continut, peste 400 de poeme insumand aproximativ 16.000 de versuri, in poemul In suos versus autorul prezinta motivele principale care l-au determinat sa adopte poezia ca mijloc de exprimare a credintei crestine si a propriilor sale sentimente: sa dovedeasca in primul rand ca, in ceea ce priveste continutul si menirea ei, cultura crestina nu este cu nimic mai prejos de cea clasica pagana; sa faca mai usor accesibila credinta crestina celor tineri, prezentandu-le dogmele prin dulceata artei poetice, sau sa ii combata pe eretici, in special pe apolinaristi, care faceau uz de poezie in propaganda lor.



Poemele sale autobiografice: De vita sua, poem considerat a fi cea mai mare realizare autobiografica din intreaga literatura greaca (Quasten); Querela de suis ca lamitatibus; De animae suae calamitatibus lugubre sau Carmen lugubre pro sua anima, dezvaluie, cu deosebita tarie si nedisimulat, zbuciumul launtric al unui suflet cu adevarat crestin, incat ele pot fi comparate cu Confesiunile Fer. Augustin (Quasten).



Dupa continutul ei, opera poetica a lui Grigorie este impartita in poeme teologice si poeme istoricei. La randul lor, acestea se subinpart astfel: cele teologice, in poeme dogmatice si poeme morale, iar cele istorice, in total 206 poeme, in poeme personale si poeme despre altii. La acestea se adauga o serie de epigrame si epitafe. Poemele dogmatice, 38 la numar, trateaza despre Sf. Treime, despre lucrarea creatoare a lui Dumnezeu, Providenta divina, Caderea omului, intruparea Mantuitorului, genealogia, minunile si parabolele Mantuitorului si despre cartile canonice ale Sf Scripturi.



Parerile privind valoarea operei poetice a Sf. Grigorie nu sunt unanime in ceea ce priveste originalitatea si noutatea ei. Keydell subliniaza precumpanitor caracterul ei original, in timp ce Werhahn se straduieste din rasputeri sa dovedeasca faptul ca Grigorie a folosit din abundenta izvoare filosofice platoniciene, stoice si literare pagane. Versul sau are radacini adanci in traditia clasica, insa produsul final pe care Sf. Grigorie l-a lasat mostenire poarta amprenta de neconfundat a unui spirit creator crestin.



III. Corespondenta Sf. Grigorie este, la randul ei, deosebit de bogata si variata. S-au pastrat 245 de scrisori, scrise aproximativ in aceeasi perioada cu opera sa poetica, adica, in perioada de retragere la Arianz. Interesant de stiut faptul ca Sf. Grigorie este primul autor grec care a publicat o colectie de scrisori (Quasten). El face acest lucru la cererea lui Nicobulus, nepotul surorii sale Gorgonia. Pentru Sf. Grigorie corespondenta era un lucru serios, un mijloc important de comunicare. De aceea, nu trebuie sa ne mire faptul ca la el intalnim chiar o teorie a epistologrqfiei, in sensul ca Sf. Grigorie fixeaza caracteristicile principale ale unei scrisori bune: concizia, claritatea, gratia si simplitatea (Ep. 51 si 54). Temele abordate, in scrisorile sale, sunt variate: dogmatice, morale, ocazionale. Desi corespondenta sa nu s-a ridicat la nivelul importantei si popularitatii corespondentei Sf. Vasile cel Mare, cercul destinatarilor fiind restrans la prieteni si rubedenii, trebuie subliniat rolul major pe care o are pentru teologie. Este suficient sa amintim aici scrisorile adresate preotului Cledoniu (101 si 102) sau cea catre Nectarie (202), toate indreptate impotriva apolinarismului.



Sinodul de la Efes (431) a preluat un paragraf din scrisoarea 101, iar cel de la Calcedon (451), intreaga scrisoare. Sf. Grigorie ii mai este atribuita si o tragedie, Hristos suferind, care insa apartine unui autor bizantin inca neprecizat din sec. XI sau XII. Testamentul Sf. Grigorie, redactat in 381 la Constantinopol, prin care lasa toata averea sa pe seama Bisericii din Nazianz, ramane o marturie clara a iubirii pe care el a avut-o fata de Hristos si Biserica Sa si fata de cei napastuiti. O analiza atenta a teologiei Sf. Grigorie va releva dependenta gandirii sale de cea a Sf. Vasile cel Mare. Acest lucru nu il face insa un simplu imitator. Dimpotriva, deslusim in gandirea sa teologica un marcant progres in manuirea terminologiei teologice, in exprimarea si adancirea formulelor dogmatice, ceea ce ne face sa credem ca Sf. Grigorie a vazut teologia ca pe o stiinta adevarata, in repetate randuri, el prezinta in lucrarile sale, in mod explicit, natura teologiei, iar in cele cinci Cuvantari teologice si mai apoi in cuvantarile inrudite, 20 si 32, avem adevarate "discursuri despre metoda", o elaborare metodologica in adevaratul sens al cuvantului.



Filosofarea despre Dumnezeu, sustine Sf. Grigorie, nu apartine tuturor, "ci celor ce s-au straduit si au fost invatati in contemplatie si, inainte de aceasta, celor ce au fost curatiti in suflet si in trup, sau cel putin se curatesc intr-o anumita masura" (Cuv. 1,3), iar ea se face intre anumite limite, incepand cu cele ce ne sunt apropiate si in masura in care ascultatorul este deprins sa le inteleaga si are puterea de a face aceasta. Pe Dumnezeu trebuie sa-L pomenim mai des decat respiram, potrivit cuvantului: "sa se cugete ziua si noaptea" (Psalmul l, 2) si "sa se binecuvinteze Domnul in toata vremea" (Psalmul 33, 1), insa totusi cu precautie si nu oriunde si oricand, intrucat "orice lucru isi are vremea lui" (Ecclesiast 3, 1).



Cat priveste cunoasterea lui Dumnezeu, Sf. Grigorie se inscrie pe linia marilor capadocieni. Legea naturii si privirea noastra asupra lumii ne dezvaluie ca Dumnezeu exista si ca este cauza facatoare si sustinatoare a intregii creatii (Cuv. 2, 6). Privirea, indreptandu-se spre cele vazute si armonios stabilite si tot- odata in miscare si miscate si purtate in chip nemiscat, deduce din cele vazute si astfel randuite pe Autorul lor. Nimeni insa nu stie ce este Dumnezeu in natura si in fiinta sa. Acestea vor fi cunoscute cand mintea si ratiunea se vor uni cu ceea ce le este inrudit, iar chipul se va urca spre arhetipul spre care tanjeste (Cuv. 2, 17). La inceputul teologiei trebuie sa il punem pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh; intaiul sa ne fie binevoitor, al Doilea sa ne ajute, iar al Treilea sa ne inspire sau, mai bine zis, sa ne arate din unica dumnezeire luminarea cea una, distincta in chip unitar, unita in chip distinct.



Prin aceasta, Sf. Grigorie pune invatatura despre Sf. Treime ca piatra de temelie a credintei in Dumnezeu. De altfel, el ni se dezvaluie ca un adevarat teolog al Sf. Treimi, intrucat el este cel care a stabilit definitiv si cel dintai, raporturile dintre persoanele Sf. Treimi si specificul fiecareia: Tatal, Fiul si Duhul Sfant au in comun fiinta, necrearea si dumnezeirea; Fiul si Sf. Duh au in comun faptul ca sunt din Tatal, iar ca atribute specifice: Tatal poseda nenasterea, Fiul nasterea, iar Duhul Sfant purcederea. Hristologia Sf. Grigorie este deosebit de avansata, castigand recunoastere din partea Sinoadelor de la Efes (431) si de la Calcedon (451). El sustine unitatea persoanei in Hristos. In Hristos sunt doua naturi, Dumnezeu si Om, intrucat in El exista un suflet si un trup. Prin intrupare, Hristos nu a devenit doi, ci unul din doi. Unirea celor doua firi in El a avut loc nu dupa har, ci dupa esenta. De aceea, Fecioara Maria este Nascatoare de Dumnezeu.



Aceeasi acuratete si conciziune in exprimare le intalnim si in ceea ce priveste pnevmatologia. Sf. Grigorie este cel dintai care exprima fara ezitare dumnezeirea Duhului Sfant, inca in anul 372, el afirma clar, intr-o predica publica, ca Sf. Duh este "Dumnezeu" si ca acest adevar nu trebuie tinut ascuns: "Cat timp vom tine ascunsa lumina sub obroc si vom retine altora cunoasterea deplina a dumnezeirii (Duhului Sfant)", se intreba el (Cuv. 12, 6). Cuvantarea a cincea, dedicata Sf. Duh, articuleaza structura de baza a invataturii despre Duhul Sfant, pornind de la afirmarea consubstantialitatii Acestuia cu Tatal si cu Fiul. "Dumnezeirea e neimpartita ... e ca o unica lumina in trei sori ce se penetreaza reciproc, fara sa se contopeasca. Cand privim la dumnezeire, la cauza prima, la principiul unic (la monarhie), apare in cugetarea noastra unitatea ei.



Iar cand privim la Cei in care este dumnezeirea, la Cei care ies din cauza prima in mod netemporal, fiind din ea si din aceeasi slava, cei inchinati sunt Trei" (Cuv. 5,14X Soteriologia Sf. Grigorie se centreaza in jurul ideii de satisfactie, in sensul ca Hristos s-a facut pentru noi pacatul insusi si blestemul insusi, intr-atat s-a smerit Pacatul este cel care realizeaza deosebirile dintre oameni.



Desi, la inceput, oamenii au fost liberi si egali, pacatul a efectuat diferentierile sociale: "Priveste la egalitatea de la inceput, nu la impartirea de mai de pe urma; ia seama, nu la legea celui mai puternic, ci la aceea a Creatorului. Da ajutor firii, dupa putere, cinsteste vechea libertate, rusineaza-te de tine insuti, acopera cu neamul tau necinstea..." (Cuv. 14,26). Sf. Grigorie ramane in istoria literaturii si a gandirii crestine ca scriitor si ganditor de prim rang, fiind considerat nu numai "Teologul, ci si un adevarat "Demostene crestin" al vremii sale. Opera sa a avut un impact deosebit asupra teologiei rasaritene; lucrarile sale fiind traduse in repetate randuri in diverse limbi orientale (siriaca, armeana, coptica, etc.). Cu timpul, la operele sale au fost redactate scholii, cele mai importante fiind scholi-ile lui Ilie din Creta (sec. X).



Chiar daca el nu a scris o summa sau un tratat complet de teologie cu intentia de a epuiza tematica teologiei, cuvantarile sale si rnai ales cele cinci Cuvantari teologice, elaboreaza pe deplin scheletul vital al invataturii ortodoxe clasice despre Dumnezeu si despre Sf. Treime. Cat de importante au fost opera si gandirea sa o dovedeste faptul ca, in momentele de mare rascruce si framantare din istoria crestinismului, marii cautatori ai vremii au incercat sa-l readuca in prim plan ca stalp al credintei.



Astfel, in perioada Renasterii, Aldus Manutius face o selectie din opera sa poetica si o publica in vol. 3 din Poetae Christiani Veteres (Venetia, 1504), iar in timpul Reformei, eruditii protestanti de la Basel realizeaza publicarea unei prime editii complete: J. Billius, Opera omnia, Paris, 1609-1611. Nici benedictinii nu se lasa mai prejos, in sec. XVIII, ei publica intreaga opera (Paris, 1778-1840), care va fi retiparita in Migne. Totodata, el a avut o serie de admiratori printre marile personalitati ale Apusului: Erasmus, Melanchton, Edward Gibbon si J. H. Newman.



Prof. Dr. Remus Rus

sursa:crestinortodx