.jpg)
.jpg)
VIAŢA SFÂNTULUI FOTIE CEL MARE,
PATRIARHUL CONSTANTINOPOLULUI
În această lună [februarie], în ziua a şasea, pomenirea celui între sfinţi Părintelui nostru Fotie cel Mare, patriarhul Constantinopolului, cel întocmai cu Apostolii şi Mărturisitorul
CONSTANTINOPOL
Sfântul Fotie face parte din cele mai vrednice chipuri ale Bisericii veacului al IX-lea; ba, mai mult, a însăşi istoriei universale. Marele întru sfinţi Fotie vede lumina zilei în cetatea Constantinopolului în preajma anilor 800-810 după Hristos, fiind născut din părinţi binecredincioşi.
SFANTA TEODORA IMPARATEASA :
Neamul şi educaţia:
Iubitoarea de Dumnezeu şi de fapte sfinte, maica sa Irina, căsătorită fiind cu Serghie, fratele împărătesei Teodora şi al patriarhului Tarasie, odrăsleşte un binecuvântat prunc, ce se va arăta un mare luminător al Bisericii.
Sf. Tarasie:
Tatăl lui fiind surghiunit din pricina cinstirii sfintelor icoane, moare în pribegie. Legăturile de rudenie mai sus pomenite vor prilejui sfântului şederea alături de cei mai înţelepţi dascăli din Constantinopol, unde va deprinde îndeosebi materia numită matematică, alături de Leon, arătându-se astfel locaş a toată ştiinţa şi înţelepciunea. Mai mult, încă de copil este înzestrat cu necurmata îndeletnicire a rugăciunii: “Grija mea din copilărie – avea să scrie mai târziu - era săvârşirea rugăciunii şi a cercetării de sine”. De altfel, chiar mărturia lui Nichita Paflagonul, care nu nutrea prea mare evlavie faţă de sfânt, aminteşte înălţimea instruirii sale: “împreună-alergau toate, adică îndemânarea fizică, învăţătura, bogăţia, prin care şi întreaga deprindere cărturărească se revărsa asupră-I”. Îndeosebi, râvna spre învăţătură, sădită încă din copilărie, îi pricinuieşte aplecarea către dumnezeiasca înţelepciune. Spre sfârşitul instruirii cărturăreşti, Fotie este cinstit cu vrednicia de protospătar, de căpetenie a străjilor împărăteşti, fiind totodată şi sfetnic de taină al împăratului. Nu zăboveşte defel în a-şi îmbogăţi cunoştinţele, adunând înţelepciune din filozoficele învăţături, pe care mai târziu le va aşterne în scrierile sale întocmai, cu osebită însufleţire, în scrierea numită “Dicţionar” (Lexicon).
Dascăl al Şcolii din Magnavra:
Magnavra
Ca dascăl al acestei şcoli cu vădit duh lumesc, potrivnic învăţăturilor bisericeşti din şcolile mănăstirilor vremii, precum cele din Mănăstirea Studion şi Aşezământul Bisericesc al Sfinţilor Apostoli, sfântul se îndeletniceşte cu tâlcuirea scrierilor elineşti şi ale Sfinţilor Părinţi.Astfel, ostenindu-se cu multă migală, sfântul întocmeşte lucrarea numită “Miriovivlos” sau “Biblioteca”.Pe lângă orele petrecute la Şcoala dinMagnavra, sfântul pune început unor prelegeri duhovniceşti, transformând propria locuinţă în facultate de filosofie. Fiind înconjurat de câţiva ucenici foarte dornici de învăţătură, sfântul se osteneşte călăuzindu-i în desluşirea teologiei, cea care”îndreptează toată mintea către evlavie”.
Trimiterea sa la Bagdad, cetatea agarenilor
Sf Chiril şi Metodie:
Datorită bogatei înţelepciuni, precum şi cumpătării de care dă dovadă, în anul 851 este trimis – împreună cu prea înţeleptul său ucenic Constantin, viitorul Sfânt Chiril, luminătorul slavilor – , “la asirieni”, adică în cetatea ce se cheamă Bagdad, pentru a susţine cu fidelitate curmarea prigoanelor la care sunt supuşi creştinii. Ajungând în cetatea Bagdadului, mai precis la Samarra, care în acea vreme era inima Califatului, cei doi sfinţi îi uimesc pe agareni prin duhovniceasca lor înţelepciune. Mai mult, neînfricoşându-se de vreo rea pătimire, sfinţii poartă de grijă vestirii în acel ţinut a Evangheliei lui Hristos, încredinţaţi fiind că doar astfel este cu putinţă ca cei doritori de vieţuire curată să-şi lase urâtele obiceiuri, călătorind pe calea mântuirii. Lesne se înţelege pricina pentru care agarenii, după cum adevereşte viaţa sfântului Chiril, vor încerca să-i otrăvească pe sfinţi, însă neizbândind – căci asupra sfinţilor odihneşte harul lui Dumnezeu, păzindu-i – , în cele din urmă se întorc sănătoşi în Constantinopol spre a-şi isprăvi duhovniceasca îndeletnicire.
Înălţarea Sfântului Fotie în scaunul patriarhal al Constantinopolului
Mihail al III-lea:
În scurtă vreme sfântul ajunge iscusit până şi în socotelile cârmuirilor, timp în care întâiul dregător al împăratului, ucenicul său – Bardas, voieşte a-l izgoni pe Ignatie, patriarhul cetăţii, care se pune împotriva împărtăşirii acestui dregător la prăznuirea Dumnezeieştii Arătări, din pricina învederatei sale vieţi destrăbălate şi a nepocăinţei în care stăruia. Alungarea patriarhului Ignatie de către Bardas este prilejuită de înmormântarea unui oarecare Ghivona din Dhirrachio, despre care dregătorul credea că era fiul împărătesei Teodora de la un alt bărbat şi că, din această pricină, a fost ucis într-un mod barbar de oamenii împăratului Mihail al III-lea.
Ghivona este socotit vinovat de înaltă trădare şi chiar înmormântarea sa săvârşită de Patriarh, este privită drept duşmănie faţa de împărat. Din această pricină, Ignatie este silit în iulie 857 să părăsească tronul, fiind surghiunit în cele din urmă în ostrovul Terevinthos din Propontida.
În urma tiranicei izgoniri a patriarhului, Bardas voieşte să ridice în scaunul patriarhal un bărbat slăvit de norod pentru virtuţile sale. Spre a preîntâmpina oarecare ticluite urzeli, în această privinţă, gândul dregătorului zăboveşte atunci asupra sfinţitului Fotie, care cu adevărat era mult lăudat pentru vrednicia şi credincioşia sa, nu numai din pricina negrăitelor cunoştinţe lumeşti, ci şi a vieţuirii în sfinţenie, precum şi a îndrăzneţelor lupte în vederea apă rării Ortodoxiei, în vremea celei de a doua prigoane a cinstitorilor de icoane. Fotie se împotriveşte grabnic propunerilor unchiului său, dregătorul Bardas, amintind de multele tulburări şi griji ale scaunului patriarhal, cât şi de propria nevrednicie.
Moartea lui Bardas:
De aceea, cu lacrimi în ochi şi din toată inima, se roagă a fi ales altcineva în locul său, nevrând sub nici un chip să bea amarul pahar al necazurilor care îl aşteaptă. Cu toate acestea Bardas înţelege foarte bine că nu se află în această vreme în împărăţie cineva mai potrivit pentru aceasta. Aşa se face că întrebuinţează spre dobândirea nădejdii sale, toate chipurile şi mijloacele, mergând chiar până la întemniţarea sfinţitului Fotie, pentru ca acesta să nu poată fugi pe ascuns din Constantinopol. “Am suferit atâta silă – avea să scrie sfântul după hirotonie către papa Nicolae – că numai Dumnezeu, Cel ce vede toate cele ascunse, ştie. Şi o zic pentru că ne-au silit la aceasta, fără ca noi să vrem. S-au purtat faţă de noi ca şi cum am fi fost răufăcători. Ne-au întemniţat şi ne-au păzit mai mult timp înainte (de hirotonie) cu luare aminte, căci ne aleseseră pentru vrednicia aceasta, dar noi în nici un chip n-am încuviinţat. Ne-au hirotonit cu forţa, iar noi în astă vreme plângeam, ne tânguiam şi ne loveam pieptul pentru a scăpa de hirotonie”.
Epistolele de întronizare şi Sinodul din 861
Dupa hirotonia săvârşită de Grigorie Asvestul – episcopul Siracuzei şi de alţi doi episcopi “fără scaun” [adică hirotoniţi, dar încă nu întronizaţi – n.tr.], sfântul urcă în scaunul patriarhal pe 25 decembrie 857, hotărând să-şi îndeplinească sarcinile cuvenite rangului său, cu toată râvna inimii şi îndeosebi cu toate puterile lui. Imediat după întronizare, trimite obişnuitele solii către papa şi patriarhiile din Răsărit, pentru a-i înştiinţa de toate cele întâmplate. În această vreme, supuşii credincioşi patriarhului Ignatie cer papei aşezarea lui în cinstea de odinioară, neprimind cu nici un chip numirea Sfântului Fotie în scaunul patriarhal.
Papa Nicholas I :
Din acest motiv, iubitorul de slavă papă Nicolae, care “se făcuse pe sine împărat al lumii întregi”, află grabnic prilej spre a ajunge orânduitor al lucrurilor bisericeşti din acea vreme, dorire potrivită deşartelor sale năzuinţe cezaro-papiste. Pentru îndeplinirea acestor dorinţe, Nicolae dă de ştire împăratului Mihail al III-lea, şi chiar lui Fotie, într-un chip cu totul nepotrivit, strigând cu tărie că izgonirea lui Ignatie din scaunul patriarhal al cetăţii Constantinopolului s-a făcut fără îngăduinţa sa! Aşadar, din acest motiv el trimite la Constantinopol pe doi legaţi ai săi, Rodaldo Porto şi Zaharia Anagnis, care, după puţin timp, vor lua parte la Sinodul I-II (Al Doilea Întâi), ce se va ţine în marea Cetate a Bizanţului, în mai 861 după Hristos. În urma acestui sinod, numit drept Al Doilea Sobor întâi, întrunind 318 Părinţi, deopotrivă cu Primul Sinod ecumenic [de la Niceea – n.tr.], legaţii papei, cunoscători îndeaproape ai frământărilor bisericeşti din Răsarit, plecându-se adevărului, primesc pe sfinţitul Fotie ca patriarh canonic al Constantinopolului, semnând desăvârşit toate gramatele numirii lui.
Caterisirea Sfântului Fotie de către papa Nicolae
şi răspunsul sfântului faţă de hotărârile sinodului din 867
Când trufaşului papă Nicolae îi sunt aduse la cunoştinţă toate cele petrecute la Sinodul din 861, el respinge hotărârile trimişilor săi, caterisindu-l pe Zaharia în 863, iar pe Rodaldo în 864. În acelaşi chip voieşte a face şi Sfinţitului Fotie, precum şi episcopului Grigorie al Siracuzei, neavând însă vreun drept sau vreo autoritate pentru aceasta. La un sinod, pe care-l adună în 863 în Lateran, numeşte ca neîntemeiată hotărârea celui de-al Doilea Întâi Sinod, “caterisindu-l” deopotrivă pe Sfânt, precum şi pe Grigorie Asvestul, cel care-l hirotonise pe Fotie. După îndeplinirea celor de mai sus, trimite la Constantinopol şi tuturor hotărârea sinodului său, la care iau parte doar episcopi latini, după care se iveşte un bun prilej pentru a trimite în anul 866 pe cardinalii şi paterii latini în Bulgaria, încercând a dobândi pentru latineştile eresuri roadele propăvăduirii ortodoxe, propovăduire cârmuită şi întreţinută dinainte de 864 de curtea Bizanţului. Amestecul papei dovedeşte atât Sfântului Fotie, cât şi întregului Răsărit, fără tăgadă şi pentru prima oară, grava cădere a fostei Biserici Apusene, întruchipată de papă. De aceea, Sfântul Fotie adună în 867, la Constantinopol, un sinod al episcopilor Bisericilor Ortodoxe, pentru a hotărî asupra smintitoarei măsluiri a Evangheliei, săvârşită de papistaşi şi răspândită cu osârdie nu numai în Apus, ci şi în Răsărit. La acest Sinod a fost dat anatemei, în primul rând, adaosul “Filioque” (şi de la Fiul), strecurat în Simbolul Credinţei, ca o a doua purcedere a Dumnezeirii Sfântului Duh, fiind totodată şi o nouă încununare a tuturor relelor Bisericii Apusene. Asemenea ereziei numită “Filioque”, este condamnată şi amestecarea catolicilor papistaşi în nou întemeiata – de către Bizanţ, Biserică a Bulgariei, fapt oprit cu asprime de sfintele canoane. În acelaşi chip s-au osândit toate răstălmăcirile crezului catolic, care erau cu totul străine de hotărârile Sinoadelor Ecumenice ale Bisericii. Peste toate acestea, latinii predicau în Bulgaria învăţături de credinţă noi, pricinuind schimbări în vieţuirea creştină: botezul “prin stropire”, defăimarea preoţilor căsătoriţi şi silirea acestora de a petrece în feciorie, scurtarea Postului Mare la o singură săptămână, mirungerea din nou a credincioşilor din Biserica Bulgară de către episcopii din Apus ş.a. După cercetarea amănunţită a celor amintite, Sinodul din 867 purcede la anatemizarea trufiei papale şi a poftei de stăpânire a papei Nicolae, pentru toate acţiunile sale potrivnice Sfintelor Canoane şi cu desăvârşire străine “Sfintelor Sinoade” şi “fericiţilor Sfinţi Părinţi”.
Nedreapta “caterisire” a sfântului de cătrelocţiitorii papei:
Surghiunirea.
Mihail al III-lea
Dar după pomenitul sinod, lucrurile iau o întorsătură neaşteptată în Bizanţ. La 25 septembrie în acelaşi an, împăratul Mihail al III-lea este ucis de cel ce până atunci fusese mai marele dregătorilor, Vasile I Macedoneanul, care rămânea astfel singurul stăpânitor. Pentru această vărsare de sânge, Sfântul Fotie îl mustră aspru pe Vasile I, certându-l – după cum aminteşte istoricul Zambelio – astfel: “Nevrednic eşti Dumnezeieştilor Taine, tu, care ţi-ai întinat mâinile cu sângele binefăcătorului tău”. Mustrarea are drept urmare alungarea Sfântului Fotie din scaunul patriarhal şi aducerea din nou a lui Ignatie de către Vasile I, care voia să-şi întărească tronul nu numai cu sprijinul noului patriarh, ci şi cu cel al Apusului. Ca şi cum toate acestea nu erau de ajuns, are loc în 869, la Constantinopol, un sinod mincinos, în fruntea căruia întâi-stătători erau trimişii papei Adrian al II-lea, care luaseră “din parte-le” hotărârea condamnării Sfântului Fotie. Sfântul fiind adus cu sila înaintea zisului sinod dinainte ticluit, tace cu desăvârşire, având în minte pilda Domnului în faţa Caiafei şi a lui Pilat. Întrebându-l de pricina tăcerii lui, sfântul răspunde: ”Dumnezeu aude şi glasul celui ce tace”, la care cei din sinod, având întîi-stătători pe trimişii papei, nu încetează a-l sili, întrebându-l de nenumărate ori: ”De ce nu răspunzi?”
Sfântul le spune: “- Nici Iisus nu a scăpat de condamnare”.
În urma celor petrecute, îi rânduiesc sfântului o scurtă vreme de gândire, spre a cugeta mai adânc şi pentru a se apăra de învinuirile lor. După încheierea timpului sorocit, sfântul nu primeşte “libellul” pe care papiştii îl alcătuiesc împotriva lui, ci îi înfruntă, arătându-le că ei trebuie să caute pocăinţă, şi să dovedească cu fapta pocăinţa pentru învederatele eresuri. După cele zise, Sfântul Fotie este “caterisit” şi surghiunit în strâmtorile Bosforului, unde pătimeşte mâhniri din pricina depărtării de tovărăşeasca însoţire şi de lipsirea cărturăreştilor îndeletniciri:”Noi – scria el – trăim o viaţă mai amară decât moartea: suntem robiţi; lipsiţi de toţi, de rude, de slujitori, pe scurt, de toată mângâierea omenească. Dar încă şi de cărţi am fost lipsiţi – lucru nemaiauzit şi străin şi o pedeapsă nouă scornită împotriva noastră”.
Nedreapta purtare faţă de sfânt trebuia să se apropie de sfârşit. Odată cu trecerea anilor, în Bizanţ lucrurile prind a se schimba şi adevărul care în veac nu piere este iarăşi cinstit. Pricină a îndreptării este însuşi ţarul Boris al Bulgariei, numit din botez Mihail. Înţelegând viclenia apusenilor, Mihail (Boris), care nu mai nădăjduieşte a dobândi nimic de la latini, se întoarce spre Bizanţul, care – prin osârdia Sfinţitului Fotie, cândva îl încreştinase. Această venire în fire face să răsară pe buzele tuturor numele Sfântului Fotie, despre care toţi povesteau întotdeauna minunându-se. Din această pricină, împăratul Bizanţului, Vasile I, voieşte a-şi răscumpăra nedreptatea ce o săvârşise împotriva lui Fotie. Spre îndreptarea acelei nelegiuri, de care Vasile I se socoteşte foarte vinovat, îl alege pe sfânt – decât care nu se afla altul mai înţelept şi mai potrivit -, ca dascăl al nevârstnicilor lui prunci, dar şi pentru a-l avea aproape de el ca povăţuitor, nu numai în cele bisericeşti, dar şi în cele politice, ba mai mult, în socotelile conducerii imperiului.
Împăcarea sfântului cu patriarhul Ignatie:
Chiar atunci, când într-un oarecare fel cinstirea ce îi fusese ştirbită îi este îndreptată, sfântul voieşte să se împace cu de acum bătrânul Ignatie, care-şi trăieşte ultimile zile ale vieţii. Apropiindu-se de Ignatie, Sfântul Fotie cade întâiul, închinându-se bătrânului patriarh, care-i întoarce smerit închinarea, dându-şi sărutarea dragostei şi a păcii. Arătându-şi deopotrivă cinstire unul celuilalt, împăcarea pricinuieşte pacea şi dragostea pogorâte în inimi, statornicind totodată o neobosită împreună-lucrare între cei doi sfinţiţi patriarhi, despărţiţi cândva de samavolniciile lui Bardas şi ale împăraţilor, iar pe de altă parte de uneltirile trufaşilor papi. Sfântul îl cercetează pe patriarh nu numai o dată sau de două ori, fiindu-i cu adevărat sprijin în ultimii ani ai vieţii sale. Pentru aceasta, după dreptate este arătată această împăcare drept “mai aducătoare de lumină” decât toate faptele sale mari şi preaminunate, şi chiar decât prea înţeleptele sale scrieri.
Întoarcerea în scaunul patriarhal
După săvârşirea lui Ignatie, pe 23 octombrie 878, Sfântul Fotie se întoarce pentru a doua oară în scaunul patriarhal al Constantinopolului. Pentru cinstirea bisericească a Sfântului Fotie, se întruneşte la Constantinopol în noiembrie 879, un sinod de 383 de episcopi, sinod la care iau parte şi trimişii papei Ioan al VIII-lea, care mărturisesc împreună cu ceilalţi sinodali “că Dumnezeu sălăşluieşte în el”, adică în Fotie. Acest sinod desfiinţează hotărârile sinodului din 863, care fusese convocat de papa Nicolae, şi ale celui din 869, care, prin uneltirile papei Adrian, îl osândiră cu nedreptate pe sfânt. Acum, ierarhii şi poporul Bisericii îi redau cinstirea de odinioară, numindu-l pe Fotie după dreptate,”lucrător neînfruntat, împodobit cu toată lucrarea harului”. După aşezarea în cinste, sfântul lucrează în chip dreptmăritor la întărirea credincioşilor, pentru întoarcerea ereticilor, spre întocmirea bibliotecilor, orânduirea aşezămintelor ortodoxe şi, mai înainte de toate, spre întărirea propovăduirii cuvântului lui Hristos. Îndeosebi, grija sa se îndreaptă către cei tineri, adunându-i în preajma sa pe iubiţii săi ucenici. Se îngrijeşte să arate mai ales cu fapta poporului lui Dumnezeu curăţia şi dragostea sa. Deseori, îi îndeamnă pe credincioşi la ridicarea de biserici sau la întărirea celor în paragină.
Din nou izgonit din scaunul patriarhal
Adormirea sa:
În 29 august 886, în Bizanţ, lucrurile prind iarăşi a se schimba. Împăratul Vasile I moare şi se ridică la cârmuirea împărăţiei fiul său, Leon al VI-lea cel Înţelept. Însă acest împărat, care în tinereţe fusese ucenic al sfântului, din păcate s-a arătat cu totul nemulţumitor faţă de dascălul său, chiar dacă prin a sa lucrare, a primit în istorie numirea de “înţelept”. Uitând de dragostea ce-i arătase sfântul, noul împărat coboară degrab din scaunul patriarhal pe Fotie, nevoind a fi mustrat de el pentru vieţuirea în desfrânări, aşezând pentru aceasta în scaun pe nevârstnicul său frate, Ştefan [care avea doar şaisprezece ani – n.tr.]. De parcă n-ar fi fost de ajuns cele făcute, noul împărat îl întemniţează pe Sfântul Fotie în mănăstirea Armenilor, fiind socotit în chip mincinos părtaş la o tainică înţelegere împotriva împăratului. În această mănăstire vieţuieşte surghiunit, îndeletnicindu-se îndeosebi cu deprinderea necontenitei rugăciuni şi alcătuind cărţi. După izgonire, timp de patru ani, sfântul întocmeşte una din cele mai înalte lucrări: ”Despre mistagogia Duhului Sfânt”. Afară de această lucrare, sfântul mai alcătuieşte şi un mare număr de epistole în care dezleagă cu măiestrie multele nelinişti ce preocupau pe cărturarii şi teologii vremii. Aşadar, sfântul vieţuieşte în pace până pe 6 februarie 897/898, după care îşi încredinţează sufletul lui Dumnezeu, lăsând în urma sa duhovniceştile sale învăţături şi slăvitele sale pătimiri cele întru apărarea Ortodoxiei de potrivnicile uneltiri ale papistaşilor hulitori ai dreptei credinţe.
Din această pricină, după dreptate dobândeşte peste veacuri şi numele de mare apărător al Sfintei Ortodoxii.
[Astăzi, un fragment din moaştele Sfântului Fotie cel Mare se găsesc în mănăstirea Dionisiu din Sfântul Munte Athos – n.tr.]
(traducere din elină: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”)
***
PREDICĂ LA DUMINICA A XVII-A DUPĂ RUSALII – 2011: LA POMENIREA SFÂNTULUI FOTIE, PATRIARHUL CONSTANTINOPOLULUI – “ORTODOXIA – COMOARA NOASTRĂ!”
Omilie a Mitropolitului Augustin Kantiotis la pomenirea
Sfântului Fotie, Patriarhul Constantinopolului(6 februarie)
Altarul Sfântului Fotie, Oraşul “Sfântul Augustin”, Florida, SUA:
ORTODOXIA, COMOARA NOASTRĂ!
Sfântului Fotie îi vom dedica această omilie a noastră.
***
Sfântul Fotie s-a născut în veacul al IX – lea d.Hr. în Constantinopol din părinţi bogaţi şi slăviţi. Rudele lor aveau poziţii înalte în stat şi în Biserică. Un unchi al tatălui său fusese patriarh şi se sfinţise: Sfântul Tarasie. Tatăl lui Fotie a fost un înalt funcţionar la palatul imperial.
De mic, Fotie a arătat vocaţie pentru studiu. Studia zi şi noapte. A fost educat ca nici un alt tânăr din vremea sa. Împăratul preţuia harismele lui şi l-a luat în slujba sa, unde foarte curând a ocupat o poziţie importantă. Serviciile imperiale i-au încredinţat cele mai dificile misiuni. Toţi se minunau de marea înţelepciune şi de capacităţile lui Fotie. Dar Fotie nu era făcut pentru afacerile politice. Dumnezeu îi rânduise ca într-o bună zi să devină unul din cei mai mari Părinţi şi Dascăli ai Bisericii. Fotie, suflet smerit, niciodată nu şi-a închipuit că avea să urce în marile funcţii bisericeşti. Nu vâna măreţii şi slave. Dorea să rămână laic şi astfel să-şi ofere serviciile Bisericii. Pentru că şi un laic poate – fără rasă şi camilafcă – să slujească lui Dumnezeu şi să devină sfânt şi martir. Câţi mireni credincioşi nu au folosit Biserica mai mult decât preoţii şi episcopii, care din indiferenţă şi necredinţă au îngropat în pământ, au netrebnicit nepreţuiţii talanţi ai preoţiei! Sfântul Fotie era laic sau mirean. Mirean care era iubit şi preţuit de tot poporul; mirean credincios şi dedicat Bisericii; mirean, dar înflăcărat predicator al Evangheliei. Dar n-a rămas pentru totdeauna mirean. Împotriva voinţei lui, iubirea poporului şi preţuirea mai marilor l-au răpit şi l-au făcut patriarh. În câteva zile a devenit monah, ipodiacon, diacon, preot, iar în ziua de Crăciun în 857 a fost hirotonit episcop şi a luat asupra sa slujirea patriarhală.
Fotie patriarhul. S-a aprins atunci invidia celor care nu puteau să privească slava lui. Aceştia luptau împotriva lui şi îl bârfeau pretutindeni. Spuneau că este un lucru nemaiauzit ca un mirean să devină patriarh în câteva zile şi altele. Dar un sinod mare care a avut loc şi la care au participat şi reprezentanţii papei, a examinat învinuirile duşmanilor săi şi i-a dat dreptate. Fotie a rămas în tron. Învăţa şi catehiza poporul şi se îngrijea să răspândească Ortodoxia şi la alte popoare, care trăiau în idololatrie şi în rătăcire. Şi astfel de popoare au fost cele slave: sârbii, bulgarii, croaţii şi ruşii. Propovăduirea a avut succes în Bulgaria. Acolo au propovăduit doi mari misionari, Chiril şi Metodiu, pe care i-a trimis Sfântul Fotie. Regele bulgarilor Boris s-a botezat primul şi a primit un nou nume, numele de Mihail. Au trecut o mie de ani de când a avut loc minunea aceasta, un popor întreg din idolatru să devină ortodox.
Dar satana a invidiat această slavă a Bisericii. A venit alt împărat şi l-a izgonit cu forţa din tron pe Fotie şi l-a trimis în exil. Un sinod nelegiuit l-a condamnat. Mult a suferit în exil. Dar s-a întors din nou în tron. Poporul, când l-a văzut din nou pe Fotie în tron, s-a bucurat, iar Fotie cu un nou avânt şi cu un nou entuziasm a început iarăşi să propovăduiască Ortodoxia. Şi pentru că în Bulgaria intraseră oamenii papei pentru a atrage poporul de la Ortodoxie şi a-l face să se închine papei, Sfântul Fotie a luat măsuri: i-a invitat pe catolici să plece din Bulgaria şi să lase poporul în pace. Dar ei nu plecau şi continuau să semene în sufletul poporului zâzaniile, adică învăţăturile lor eretice. Atunci, Fotie a convocat un mare sinod, a condamnat învăţăturile eretice şi l-a afurisit pe papa.
De atunci a început schisma Bisericilor. Papa s-a despărţit de Ortodoxie şi continuă până astăzi să rămână despărţit. Şi cu toate că au trecut de atunci aproape 1100 de ani [acum sunt mai mulţi], papa nu şi-a recunoscut greşelile, ci rămâne nepocăit şi încearcă prin diferite acţiuni perfide să îi atragă pe ortodocşi de partea sa. Şi din nefericire există ortodocşi, clerici şi laici, episcopi şi chiar patriarhi, care nu vor să înţeleagă că Ortodoxia este în pericol din partea acţiunilor satanice ale papei.
Dar să revenim la Fotie. Duşmanii lui şi după această biruinţă împotriva papei nu s-au liniştit. L-au coborât pentru a doua oară din tron şi l-au trimis în exil. Patru ani a trăit în exil. Studia şi se ruga. În cele din urmă, pe 6 februarie 891 a murit.
***
Ce-am spus? „A murit?” Nu! Fotie nu a murit. Trăieşte împreună cu toţi martirii şi mărturisitorii şi aşteaptă a doua venire a Domnului ca să ia cununa. Dar Sfântul Fotie trăieşte şi în Biserica Ortodoxă. Pentru că tot ceea ce Sfântul Fotie a propovăduit şi noi astăzi propovăduim şi învăţăm. Şi precum Sfântul Fotie l-a condamnat pe papa ca eretic, aşa şi noi îl condamnăm pe papa nu doar pentru învăţăturile lui eretice mai vechi, ci şi pentru cele mai noi şi rămânem credincioşi Ortodoxiei. Ortodoxia, aceasta este nepreţuita noastră comoară.
Ortodoxia – comoara noastră, iubiţilor! Dar precum ne învaţă Evanghelia, această comoară nu trebuie să o ascundem, precum slujitorul cel viclean a ascuns talantul său în pământ. Nu! Să lucrăm. Să cultivăm talantul. Să ducem în lume această monedă autentică, care se numeşte Ortodoxia. Este bogăţie şi comoară. Este păcat să o ascundem şi să o îngropăm. Imitatori ai Sfântului Fotie, să propovăduim Ortodoxia la Răsărit şi la Apus şi să fim gata pentru păzirea şi răspândirea ei să suferim orice osteneală, necaz şi jertfă. Astfel, fiecare din noi se va învrednici să audă din gura lui Hristos: „Bine, slugă bună şi credincioasă! Peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune. Intră întru bucuria Domnului tău” (Matei 25, 21)
Cartea :
“Ne vorbeşte Părintele Augustin, Mitropolitul de 103 ani”
(Vol. I)“SĂ ZICEM TOŢI DIN TOT SUFLETUL ŞI DIN TOT CUGETUL NOSTRU…” ÎMPREUNĂ CU SFÂNTUL FOTIE SĂ ZICEM: NU PAPEI!
februarie 6, 2011 Acvila Lasă un comentariu Mergi la comentarii.
Omilie a mitropolitului Augustin Kantiotis la pomenirea
Sfântului Fotie, Patriarhul Constantinopolului
6 februarie
SFÂNTUL FOTIE: ”NU” papei
Luna trecută (pe 19 ianuarie) l-am prăznuit pe Sfântul Marcu, episcopul Efesului, Evghenicul, care a spus “nu” papei. Astăzi se aude din nou un “nu” papei. L-a spus un alt sfânt, mare dascăl şi părinte al Bisericii, Sfinţitul Fotie. Despre el vom spune câteva cuvinte.
***
Marele Fotie s-a născut în capitala Imperiului Bizantin, în Cetate (Constantinopol), în jurul anului 810. A trăit şi a activat în veacul al IX – lea – au trecut deci de atunci mai bine de o mie de ani. A fost educat într-un mediu familial bun. Familia joacă un rol important. Dacă deschidem Vieţile Sfinţilor, vom vedea că toţi aceştia pe care îi sărbătorim (Vasilie, Grigorie, Gură de Aur, Fotie…), toţi au ieşit din case creştine. Atunci, în casele acelea se făcea rugăciune, priveghere; casa se transforma în biserică. Din astfel de case sfinţite au ieşti Părinţii. Atunci din case ieşeau îngeri; astăzi ies demoni. De unde să iasă acum părinţi şi dascăli? O mare răspundere aveţi voi, părinţii, care – am spus-o de mii de ori şi voi muri cu această durere – pe copiii voştri îi faceţi învăţători, profesori, generali, avocaţi; dar niciunul afierosit pentru preot, cleric, misionar! Şi dacă englezii, francezii, italienii au trimis jos, în Africa, în acele părţi sălbatice, pe cei mai buni copii ai lor, noi nimic.
Aşadar, Sfântul Fotie a ieşit dintr-o casă creştină: tatăl evlavios, mama evlavioasă. Erau nobili şi după lume. Ce înseamnă nobil? Nu că aveau bogăţii şi funcţii. Cea mai mare nobleţe este virtutea. Aşadar, erau oameni virtuoşi şi evlavioşi. Şi cum spuneau şi strămoşii noştri, “tot aurul de pe pământ şi de sub pământ nu valorează cât virtutea” (Platon, Nόμ. 5,728 A). Cât valorează virtutea nu valorează tot aurul din lume. Dintr-o astfel de casă a ieşit Fotie. Mama lui, Irina, şi tatăl lui, Serghie, au fost martiri în perioada iconoclasmului.
Fotie a arătat de mic că va deveni mare. Era un copil-minune, nu era doar deştept; era un geniu. Genii se numesc cei care pot să pătrundă adânc în lucruri şi să rezolve cele mai dificile probleme. Precum Olimpul este cel mai înalt munte, tot aşa genii sunt marile înălţimi ale cugetării. O dată la o sută, două de ani se naşte un geniu. Mari bărbaţi, staturi înalte, precum erau de pildă Homer, Platon, Aristotel, sau – în epoca noastră – Einstein.
Sfântul Fotie nu era doar un geniu; era şi sârguitor. Nu semăna cu acea slugă leneşă din pilda talanţilor, care a luat talantul şi l-a ascuns în pământ. Marele Fotie a cultivat talantul său. Noaptea nu dormea decât puţine ore. Studia. Ce studia? Pe scriitorii antici, iar, mai mult, pe Părinţii Bisericii: Ioan Gură de Aur, Vasilie, Grigorie Teologul… Dar mai înainte de toate o carte o ştia pe de rost: Sfânta Evanghelie, Sfânta Scriptură. Geniul şi osârdia lui s-au împletit în aşa fel, încât el s-a dovedit unul din cei mai mari bărbaţi ai umanităţii. A studiat gramatica, poezia, retorica, filozofia, chiar şi medicina şi orice altă ştiinţă. Preda în Constantinopol trecând drept un profesor înţelept.
Foarte devreme a fost luat la palatul împăratului şi a ocupat mari funcţii la Curtea lui Teofil; a ajuns protospătar (şeful gărzii imperiale), protoasicrit (secretar general al statului) şi senator (parlamentar).
Deodată, la vârsta de 47 de ani, a devenit patriarh al Constantinopolului, într-o perioadă dificilă a Imperiului Bizantin. Şi-a dorit? Nu şi-a dorit. El iubea cărţile, îi plăcea în cabinetul de studiu. L-au luat de acolo – laic fiind – să-l hirotonească. Când a văzut că se insistă, nu a dormit toată noaptea. Plângea şi spunea: Prefer să mor decât să se întâmple aşa ceva. Nu pentru că dispreţuia demnitatea preoţească, ci pentru că ştia cât de dificil este să ridice cineva această răspundere, mai ales în astfel de timpuri. La urmă însă s-a supus. A fost hirotonit într-o săptămână: monah în prima zi, apoi citeţ, ipodiacon, diacon, preot şi mai pe urmă episcop şi patriarh în ziua Naşterii Domnului, în anul 857. Nu s-a mândrit. Şi-a păzit cugetul în cumpătare. Era smerit. Spune Viaţa lui că atunci când auzea că cineva a păcătuit, curgeau lacrimi din ochii lui; credea că a păcătuit el însuşi şi se tânguia şi-l ruga pe Dumnezeu să-l ierte.
Aşa era Sfântul Fotie, plin de iubire şi de compasiune pentru turma lui. Dar faţă de vrăjmaşii credinţei era leu. S-a luptat împotriva multor erezii şi desigur a iconomahilor. Îi mustra pe bogaţii care erau răpitori şi nedrepţi. S-a pus rău însă cu împăraţii şi autocratorii. Şi aceasta i-a adus prigoană. Avea duşmani. Cine au fost cei care l-au mâncat? Preoţii, episcopii şi călugării. Nu suportau limba lui. Toţi aceştia s-au aliat împotriva lui. Au reuşit şi au atras pe împăraţi de partea lor şi de două ori Sfântul Fotie a fost trimis în exil. Prima oară în 867, sub Vasile Macedoneanul, în Mănăstirea Acoperământului pe ţărmurile tracice ale Bosforului. Şi nu i-au permis să ia cu el pe nimeni. Ceea ce l-a durut cel mai mult a fost faptul că nu l-au lăsat să-şi ia cu el nici cărţile care erau mereu tovarăşii lui. L-au caterisit în 869. În 878 a revenit pentru a doua oară în tronul patriarhal, însă iarăşi l-au detronat în 886, sub Leon cel Înţelept, şi l-au exilat într-o mică insulă lângă Calcedon, în mănăstirea Ieriei. Acolo, în exil, şi-a închis ochii pe 6 februarie 891.
Marele Fotie a spus “nu” papei, care voia să supună întreaga lume stăpânirii lui. Dacă suntem astăzi ortodocşi, o datorăm Sfântului Fotie. Catolicii nu vor să audă de numele lui; pentru noi, ortodocşii, este apărător al credinţei, precum Marele Atanasie, precum Marcu Evghenicul şi atâţia alţi părinţi.
Sfântul Fotie, iubiţii mei, ne-a lăsat ceva preţios, Ortodoxia. Aceasta este cea mai mare comoară a noastră. Nu o înţelegem, nu o simţim. Un sfânt ascet din zilele noastre a rostit o profeţie: dacă vom continua să trăim cum trăim, va veni ziua în care unii vor fi franci (catolici), alţii protestanţi, unii masoni, alţii marxişti şi atei, unii în diferite alte erezii şi religii… Din nefericire, cei mai mulţi sunt indiferenţi. Dacă se înmulţesc iehoviştii (hiliaştii); pe cine interesează? Îţi spun: De asta să se îngrijească preoţii şi episcopii…
Nu este aşa. Eşti creştin ortodox? Trebuie să te lupţi pentru credinţa ta şi să te rogi lui Dumnezeu. Suntem datori. Cât s-au nevoit Părinţii pentru credinţa noastră! Să ne facem şi noi astăzi imitatorii lor. Când va apărea la casa voastră vreun eretic şi va bate în uşă, imediat să informaţi Mitropolia. Ereticii şi cei de alte religii câştigă acum privilegii; iar noi, ortodocşii, vom deveni elini de mâna a doua. Aceştia Îl hulesc pe Hristos, pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, toate cele sfinte şi nu-i împiedică nimeni. Dacă le spui ceva şi îi sperii, imediat te denunţă că i-ai atacat. Patria noastră s-a transformat într-o vie fără gard.
Unde este acum Marele Fotie, unde este Marcu Evghenicul, unde sunt Vasilie şi Gură de Aur, unde sunt mucenicii şi mărturisitorii!
Noi, cei puţini, câţi am mai rămas şi mai credem, să ne trezim şi să luptăm pentru credinţa noastră. Mai bine să se stingă soarele decât Ortodoxia. Unul din cei de demult zicea: Dumnezeul meu, îţi mulţumesc că nu m-ai făcut copac, că nu m-ai făcut animal patruped, ci m-ai făcut om. Şi un altul spunea: Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că m-ai făcut elin.
Fie ca Dumnezeu, pentru mijlocirile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale Sfântului Marcu Evghenicul şi ale Sfântului Fotie, să ne miluiască şi să ne mântuiască!Amin!
Comentarii:
Graiul Ortodox februarie 5, 2011 la 11:13 pm
#1 Răspunde Citat 53) O nouă lovitură împotriva credinţei creştine şi a rădăcinilor creştine [ale Europei] din partea Uniunii Europene(AU ELIMINAT SĂRBĂTORILE CREŞTINE DIN CALENDARUL UNIUNII EUROPENE)
http://graiulortodox.wordpress.com/2011/02/05/53-o-noua-lovitura-impotriva-credintei-crestine-si-a-radacinilor-crestine-ale-europei-din-partea-uniunii-europeneau-eliminat-sarbatorile-crestine-din-calendarul-uniunii-europene/comment-page-1/#comment-195
sursa:http://acvila30.wordpress.com/2011/02/05/omilie-a-mitropolitului-augustin-kantiotis-la-pomenirea-sfantului-fotie-patriarhul-constantinopolului-6-februarie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu