Sfantul Mucenic Caliopie:(7April)

In luna april, ziua a şaptea, pomenim pe Sfântului Mucenic Caliopie:
(pt sfintele lui patimiri si rugaciuni,Doamne,miluieste-ne pe noi toti!)


Acest sfânt mucenic a fost pe vremea împăratului Maximian, fiu al Teocliei, învăţat în credinţa lui Hristos, şi era din Perga Pamfiliei, crescut lângă maică-sa cu dreapta credinţă şi nevoindu-se cu dumnezeieştile Scripturi. Fiind pornită prigoană asupra creştinilor, întărindu-se pe sine, şi luând învăţături şi sfătuire de la maicăsa, ca să moară pentru mărturisirea lui Hristos, s-a dus însuşi, nechemat, la guvernatorul Maxim în cetatea lui Pompie, şi propovăduind înaintea lui numele lui Hristos, a fost legat cu coatele mâinilor îndărăt şi bătut cu plumb, întins pe o roată şi ars dedesubt cu foc. Dar arătându-se îngerul Domnului, a oprit roata şi focul s-a răcit şi s-a arătat îngerul cu groază, pentru cei ce-l priveau. Iar pe sfântul l-au luat şi l-au băgat în temniţă cu carnea sfărâmată, unde intrând maică-sa, îi ştergea sângele de pe răni. Şi, împărţindu-şi ea toată averea la săraci, şi iertându-şi robii şi roabele, care erau până la cinci sute şi cincizeci cu toţii, s-a alăturat fiului ei şi cântau împreună. Iar la miezul nopţii, s-a făcut lumină în temniţă, şi a venit glas de sus, care fericea îndrăznirea şi mărturisirea mucenicului, care mai vârtos se înălţa spre lupte. Deci rămânând întru acestea neclintit, a fost osândit să fie răstignit; şi a devenit părtaş la patimile Stăpânului, nu numai cu chipul morţii, ci şi cu vremea în care se întâmplau acestea, fiindcă era în sfânta Joia cea mare, înaintea Învierii lui Hristos, Dumnezeului nostru. Răstignindu-l cu capul în jos, că şi maică-sa poftise aceasta, dând încă şi cinci galbeni de aur chinuitorilor pentru aceasta; a doua zi, în Vinerea cea mare, la trei ceasuri, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu. Iar după ce l-au pogorât de pe cruce, a căzut maică-sa peste dânsul şi, leşinând, şi-a dat şi ea sufletul, şi a fost îngropată cu sfântul mucenic şi fiul ei la un loc.


sursa:http://acvila30.wordpress.com/2011/04/07

VIATA SI PRACTICA ORTODOXA -"INALTAREA CUGETULUI,INCALZIREA INIMII"

Părintele Serafim (Rose)



"Înăltarea cugetului, încălzirea inimii"
 Părintele Serafim (Rose)



Nota editorului:

Textul următor a fost transcris de pe o casetă, ce cuprindea o discuţie înregistrată la Mănăstirea Sfântului Ghermăn, din Platina, California, în 1977. De vreme ce cuvântarea Părintelui Serafim a fost mai mult una „ad-hoc” şi cu o tentă informativă, această transcriere este, desigur, mult mai „colocviala” şi mai puţin „finisata” decât scrierile sale alcătuite cu îngrijire. Această cuvântare se mai deosebeşte de majoritatea scrierilor sale prin faptul că este adresată unui grup anume de oameni: ţinerii convertiţi americani ce doreau să îşi închine vieţile slujirii lui Dumnezeu, unii dintre ei că misionari ortodocşi.



Temă cuvântării Părintelui Serafim este mesajul esenţial reiterat de-a lungul ultimei părţi a vieţii sale: anume, că credinţa creştinilor ortodocşi trebuie să fie trăitoare, caldă şi din adâncul inimii, şi nu rece, dură şi exterioară. Părintele a realizat importantă acestei idei de-a lungul numeroşilor şi trudnicilor ani petrecuţi că misionar, ce i-au dăruit o conştientizare pătrunzătoare a trebuinţelor creştinilor ortodocşi contemporani şi a primejdiilor cu care se confruntă aceştia.
***
1. CREDINŢA ŞI RAŢIUNEA



Scrierile filosofului rus Ivan Kireievski cuprind câteva idei fundamentale ce ne sunt foarte potrivite astăzi. Dispută obişnuită dintre credinţa şi raţiune, scria el, nu este una corectă. Raţiunea este ceva ce trebuie înălţat la un nivel superior, şi acest lucru încearcă să-l dăruiască Biserica Ortodoxă. Raţiunea în sine nu oferă nimic altceva decât o înţelegere a acestui tărâm bi-dimensional, material, care îi preocupa pe majoritatea criticilor şi cărturarilor din Apus. Se găseşte, totuşi, ceva dincolo de acesta. Potrivit gândirii apusene, dacă mergi „dincolo” de acestea, trebuie de obicei să negi raţiunea şi să „sari în intuneric”. În Ortodoxie nu este aşa, căci însăşi pricină este atât de expusă Adevărului, încât începe să se înalţe asupra sa.



Vom examină ce legătură are acest lucru cu creştinii ortodocşi, şi îndeosebi cu convertitii de cuget misionar.



2. FERVOAREA MISONARĂ



Există multe discuţii în lumea ortodoxă despre necesităţile de a-i converti pe oamenii din Apus, de a avea mai multe slujbe în limba engleză, de a depăşi etnicismul din Biserică. Această fervoare misionară pozitivă este un semn foarte bun (desigur, cu excepţia cazului în care există comentarii negative). De fapt, precum spunea adesea arhimandritul Constantin (din Jordanville), cea mai potrivită vreme pentru activitatea misonara este chiar acum, căci cu cât devine America mai puţin creştină, cu atât sporeşte misiunea ortodoxă. Fervoarea noastră misionară pozitivă trebuie, totuşi, să fie călăuzită de conştientizarea vremurilor în care trăim, căci astfel vom şti cum să mântuim sufletele noastre şi pe ale altora.



Este firesc că cei ce sunt în Biserica lui Hristos, realizând ce înseamnă a fi ortodox, să nu se mulţumească a ţine această cunostiinta doar pentru ei. Ştiind că Ortodoxia este Adevărul pentru toţi oamenii, ei o doresc şi celorlalţi: prietenilor şi rudelor lor, şi oricui îşi ţine inima deschisă către ea. Totuşi, precum putem observa, Biserica Ortodoxă este încolţită puternic de prigoană comunistă, dintr-o parte, şi de secularizare, dintr-alta. Situaţia este, desigur, mult mai rea în Apus, care este guvernat de secularism (duhul deşertăciunii lumeşti, n.t.). Sub comunism, se poate suferi pentru Hristos şi dobândi, astfel, ceva bun din această; pe când, sub influenţa secularismului, creştinismul ortodox îşi pierde savoarea şi cei credincioşi ajung întocmai cu ceilalţi din lume. În cazul din urmă, numeroşi protestanţi îi fac de ruşine pe mulţi dintre ortodocşi, deoarece au fervoare şi dragoste pentru Hristos, fără măcar să cunoască ce este Biserica Lui.



Totuşi, aceste cazuri nu ar trebui să influenţeze în nici un fel fervoarea noastră misionară. (Acelaşi lucru poate fi spus şi referitor la situaţia cu care se confruntă mulţi convertiţi de limba engleză, de a fi nevoiţi să participe la slujbe ţinute într-o limbă străină). Trebuie să ne aducem aminte că Hristos nu aşteaptă de la noi fervoare misionară, ci o viaţă schimbată şi o inimă fierbinte. Fervoarea misionară este pe cel de-al doilea plan, la suprafaţa. Vedem nenumărate exemple de oameni cu o mare fervoare misionară, care nu au dat prioritate planului lăuntric, al schimbării sinelui, încălzindu-şi inimile şi înălţându-şi cugetele la un nivel superior, aşa cum spune Kireievski. Aceşti oameni ajung „arsi” şi neroditori, iar unii chiar părăsesc Biserica.





3. STABILIREA PRIORITĂŢILOR



Dar cum începe cineva să-şi rânduiască lucrurile după priorităţi? Putem învăţa din problemele ortodoxiei contemporane, care ne înfăţişează roadele stabilirii unor priorităţi greşite.



Frăţia noastră (Sf. Gherman al Alaskăi, n.t.) se afla în legătură cu mulţi oameni din Grecia, şi primim de la ei scrisori scrise din inimă. Ne spun lucruri importante despre situaţia actuală din Grecia, unde, din anii 1920, exista o schismă între Biserica de calendar nou, care umbla căile lumii, şi Biserica de calendar vechi, care doreşte să fie credincioasă Sfinţilor Părinţi. În ultimul timp, Biserică de calendar vechi a primit nişte convertiţi influenţi, ce au un duh misionar plin de râvnă, asemănător celui al tinerilor noştri americani, ce vor să facă cunoscută Ortodoxia compatriotilor lor.



Către ce poate duce această fervoare? În Grecia, râvna pentru canoane şi pentru Sfinţii Părinţi a produs unele rezultate neplăcute, negative. Grupuri după grupuri au început să se separe unele de celelalte, deoarece se socotesc unii pe alţii insuficient de râvnitori. Fiecare îi acuza pe ceilalţi că nu pun accent pe lucrurile corecte, că nu au o relaţie potrivită cu celelalte Biserici Ortodoxe etc.



Cunoaştem un caz tragic, cel al unui teolog grec foarte bun, care şi-a părăsit jurisdicţia deoarece, în altarul uneia dintre bisericile acesteia, se găsea o icoană a Sfintei Treimi înfăţişându-l pe Dumnezeu Tatăl că cel Vechi de Zile. „Necanonic!”, a spus el, „Canoanele sunt împotrivă!” Faptă să arată că nu a dat prioritate unui lucru anume. Este un fapt ciudat, nu numai pentru că acest om era foarte învăţat, ci şi fiindcă trăia într-o ţară care este ortodoxă de aproape două mii de ani. Ce şansa avem noi în America, care este aproape păgâna şi neluminată de Ortodoxie, dacă oameni sporiţi din Grecia sunt astfel?



4. PĂRERI OMENEŞTI



Avem un prieten în Muntele Athos care urmăreşte de mulţi ani situaţia din mănăstirile greceşti. Se duce în locuri unde, de pildă, cineva a devenit un "gheronda" faimos, cu numeroşi ucenici. Observându-i pe aceşti "stareţi", el a ajuns la concluzia că adesea oamenii de acolo îşi închipuie şi zămislesc fantezii, că şi oricare alţii. Au anumite păreri despre cineva, pe care le răspândesc pretutindeni, în jurul acestuia, transformându-l dintr-odată într-un „batran sfant”, cu o mulţime care se strânge împrejurul lui. În realitate, nu exista nici o pricină pentru acest fapt a€“ sunt multe persoane sfinte cărora nimeni nu le da vreo atenţie. La Muntele Athos, se poate vedea acest lucru în cazul unui Bătrân numit Teodosie, un om foarte sfânt, care a scris un jurnal despre cum s-a rugat cu Rugăciunea lui Iisus, la un nivel foarte sporit. Nimeni nu ştie nimic despre el, în timp ce toată lumea a auzit de alţii, deoarece li s-a „facut reclama” şi toţi îi dau crezare.



Printre noi, convertitii apuseni la Ortodoxie, tendinţa această a€“ de a asculta o părere pe care cineva a răspândit-o şi de a-i da crezare a€“ este foarte puternică. Totuşi, nu această este ceea ce ar trebui să facem. Ar trebui să ne folosim mintea, încercând să ne înălţam inimile la un nivel la care să putem simţi mai profund Ortodoxia. Este imperios necesar, în aceste vremuri, să avem un discernământ pătrunzător.



5. PĂRINŢI RECENŢI



Cursele menţionate până acum, care în Grecia au dus la schisme între oameni ce au fost ortodocşi întreagă lor viaţă, sunt pricinuite de lipsă acelui lucru despre care scria Kireievski şi pe care încerca să-l încurajeze. Acel cleric pe care îl cunoaştem, din Sfântul Munte, după ce a analizat tot felul de facţiuni, lupte, „stareti sfinti” ş.a.m.d. din rândul grecilor, spune că acestora le lipseşte un lucru fundamental: ei nu au avut, în secolul al 19-lea, nişte episcopi precum Ignatie Briancianinov sau Teofan Zăvorâtul [1].



Aceste două figuri sunt mărturii vii ale lucrului despre care scria Kireievski. Ei sunt Părinţi Ortodocşi de dată recentă, din Rusia, care au păşit pe deplin în duhul Sfinţilor Părinţi. Au vorbit oamenilor în limbajul vremurilor lor, o perioadă foarte apropiată secolului nostru al 20-lea. Toate ispitele vremurilor noastre le-au fost cunoscute, mai ales episcopului Ignatie, care i-a citit pe toţi scriitorii apuseni, a fost el însuşi inginer şi a cunoscut toate teoriile moderne ale matematicii şi ale calculelor. Cunoscând situaţia actuală şi întreagă înţelepciune a Apusului, ei au înfăţişat acestor timpuri predania ortodoxă şi au răspuns la tot felul de argumente. Episcopul Ignatie, de pildă, a scris un volum asupra iadului şi a stării sufletului după moarte, tâlcuind învăţătura ortodoxă într-un mod care să fie pe înţelesul omului apusean [2]. Aceşti părinţi, că şi alţii care le-au citit scrierile şi i-au urmat, ne-au înmânat Ortodoxia într-un chip foarte accesibil.



6. ÎNŢELEPCIUNEA EXTERIOARĂ



Dacă duhul autentic al Ortodoxiei nu ne este transmis astfel, apare ispita de a urma „intelepciunea exterioara”, înţelepciunea acestei lumi. Atunci, venind către Ortodoxie, vom alerga după lucruri exterioare: icoane bune, slujbe minunate după Tipic, biserici frumoase, după felul corect de a cânta, de a face danii... Toate aceste lucruri sunt minunate şi bune, dar nu ne putem apropia de ele fără să stabilim că fiindu-ne prioritar a avea o inimă caldă, creştină şi a purta lupta lăuntrică prin care să dobândim smerenia. Dacă neglijăm aceste priorităţi esenţiale, atunci toate aceste lucruri minunate pot fi aşezate într-un muzeu al antichităţilor ortodoxe, aşa cum istoriseşte filosoful Vladimir Solovieva€“ şi acest lucru va fi pe placul Antihristului.



Antihristul trebuie înţeles ca fiind un fenomen spiritual. De ce va vrea toată lumea să i se închine? Este vădit, din pricină faptului că în lăuntrul sau se găseşte ceva care răspune la ceva din lăuntrul nostru a€“ acel ceva fiind lipsa lui Hristos din noi. Dacă îi ne vom închina (Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva!), va fi deoarece vom simţi o atracţie către un anumit lucru exterior, care s-ar putea înfăţişa că fiind chiar creştin, de vreme ce „Antihrist” înseamnă cel ce este „in locul lui Hristos” sau arată precum Hristos. Astfel, ne vom pierde cu desăvârşire mântuirea, urmându-i celui ce este în locul lui Hristos, şi care ne va duce în rătăcire. Desigur că Antihristul poate veni doar după ce întreaga lume a auzit de Hristos; prin urmare, alegerea din urmă va fi făcută între Hristos şi Impostor - şi aproape întreagă lume îi va urma Fiarei.



Cum să ne împiedicăm de la a săvârşi această, de la a urma „intelepciunii exterioare”? Trebuie menţionat că putem fi prinşi de ea, chiar dacă am ajuns cuprinşi de idei înalte. Este la modă acum să se înveţe despre Rugăciunea lui Iisus, să se citească Filocalia, să se facă o „intoarcere la Parinti”. Aceste lucruri nu ne vor mântui că€sunt exterioare. Ele ne pot fi de folos dacă sunt întrebuinţate potrivit, dar dacă devin o patimă, dacă devin cel dintâi lucru după care umblaţi, atunci ajung să fie exterioare, ducându-ne nu către Hristos, ci către Antihrist.



Dacă eşti foarte preocupat să ai icoane canonice şi începi să spui: „In biserică voastră există o icoană într-un stil greşit!”, trebuie să te controlezi şi să fii mai grijuliu, deoarece pui accentul pe ceva exterior. De fapt, dacă ar există vreo biserică care să aibă doar icoane în stilul „incuviintat”, această ar putea fi privită, pe drept cuvânt, cu suspiciune. Există un caz (unul din multe) al unei biserici ce avea icoane ruseşti vechi, originale,€“ unele bune şi altele mai degrabă de prost gust, pictate într-un stil relativ nou € şi o persoană zeloasă le-a dat jos şi a aşezat în locul lor noi icoane de hârtie, „traditionale”. Şi care a fost rezultatul? Cei de acolo şi-au pierdut legătura cu tradiţia, cu oamenii care le-au dăruit Ortodoxia - atunci când au înlocuit icoanele originale, înaintea cărora credincioşii s-au rugat vreme de secole.



O icoană este, înainte de toate, ceva înaintea căreia să te rogi. Lucrul acesta l-a afirmat odată arhiepiscopul Ioan (Maximovici) [proslăvit că Sfânt de Biserică Rusă de peste graniţe a€“ n. ed.], cel ce a fost preşedintele unei societăţi din Sân Francisco, închinată restaurării icoanelor vechi. Unul din membri, care era plin de râvnă pentru vechiul stil al icoanelor, a dorit că arhiepiscopul să dea un ukaz în eparhie pentru a fi îngăduite doar aceste icoane, sau măcar să exprime o hotărâre, cum că această era poziţia încuviinţată oficial. Într-un fel, intenţia acestui om părea bună. Însă arhiepiscopul Ioan i-a spus: „Ma pot rugă şi înaintea uneia, mă pot rugă şi înaintea celeilalte”. Lucrul important este să ne rugăm, nu să ne mândrim că avem icoane canonice.



Până acum, am citat exemple contemporane ale „intelepciunii exterioare” în Ortodoxie, dar se găsesc ilustrări folositoare ale acesteia şi în trecut. Una dintre acestea se află în sfaturile duhovniceşti ale avvei Dorotei, un Părinte al pustiei din Gaza veacului al 6-lea. „Cunosc un om”, scrie Dorotei, „care a ajuns într-o stare ticăloasă. Dintru început, dacă vreunul din fraţii săi îi grăia ceva, obişnuia a-i răspunde: „Cine-i el? Doar nu-i [Sfântul] Zosima ori vreunul dintr-ai sai”. Apoi începea a-i înjosi, grăind: „Dar cine-i Macarie [cel Mare], totuşi? Niciunul nu este bun spre ceva, poată fără de Vasilie [cel Mare] sau Grigorie [Teologul]”. Iar apoi, la puţină vreme, a început să-i defaime şi pe aceştia, glăsuind: „Cine-i Vasilie? Cine-i Grigorie? Nimeni nu e vrednic, fără numai [Apostolii] Petru şi Pavel”. Şi spusu-i-am: „Cu adevărat, frate, curând îi vei dispreţui şi pe acestia”. Şi, credeţi-mă, în puţină vreme a început a grăi: „Cine-i Pavel? Cine-i Petru? Nu-i nimeni, fără numai Treimea cea Sfântă!” Iar astfel, întru sfârşit, ridicatu-s-a împrotivă lui Dumnezeu a€“ şi acolo s-a oprit!” [4]



Acest călugăr a sfârşit astfel deoarece începuse cu iubire de sine în lăuntrul inimii sale şi nu a vrut cu adevărat să se schimbe; vroia să urmeze un anumit lucru exterior. Vedem aceeaşi atitudine în zilele noastre, ce da glas unora că acestea: „Toata lumea îl ştie pe Sfântul Simeon Noul Teolog. O, da! Îl vom urmă. Sfântul Grigorie Palama. Da! Da, e cel mai bun! Da! Şi toţi Părinţii isihasti... Isihasm! şi Rugăciunea lui Iisus”, şi alte subiecte sporite a toate acestea sunt doar la suprafaţă.



7. A FI LEGAT CU TRECUTUL



Astfel de consideraţii ar trebui să ne facă să-i preţuim şi mai mult pe Părinţii veacurilor recente (însă fără a-i transforma şi pe ei într-o modă!), care ne-au transmis Ortodoxia şi ne învăţa cum să ne apropiem cu cumpătare de Părinţii vremurilor mai timpurii. Trebuie să privim la noi înşine: dacă vedem că avem râvnă pentru Ortodoxie şi încă nu suntem „legati” de linia care duce înapoi la Ignatie Briancianinov şi Teofan Zăvorâtul, suntem în primejdie să nu fim legaţi deloc de Părinţi [5]. Ar trebui să existe o linie neîntreruptă.



Mai putem încă găsi preoţi „obisnuiti” de parohie, unii dintre ei din Lumea Veche, care nu s-ar gândi nicicând să facă schisme şi facţiuni, sau să excomunice (afurisească) pe cineva din pricină stricteţii, care sunt îndelung-răbdători, care adesea nu spun nimic şi sunt, prin urmare, criticaţi sau trecuţi cu vederea. Aceste critici sunt superficiale: trebuie să căutăm mai profund că să găsim ceva anume în aceşti păstori şi în Biserică, ceva ce nu este prea vădit din afară a€“ chiar această „legatura” cu trecutul.



Nu veţi găsi mulţi oameni care să vă tâlcuiască în amănunt aceasta. Trebuie, oriunde aţi fi, să încercaţi să primiţi acele lucruri care nu pot fi transmise întotdeauna prin vorbe. Aceste lucruri sunt înseşi caracteristicile ce provin dintr-o inimă caldă şi iubitoare: îndelungă-răbdare, îngăduinţă, râvnă (dar nu una care să devină critică faţă de ceilalţi).



De îndată ce începi să afirmi că „Acesti oameni nu fac lucrurile aşa cum trebuie”, trebuie să te opreşti şi să-ţi dai un avertisment lăuntric. Chiar dacă e adevărat aşa cum se întâmplă adesea, într-o anumită măsură această atitudine critică este un lucru extrem de negativ care nu te va duce nicăieri. În cele din urmă, te-ar putea aşeza în afară întregii Biserici. Aşadar, trebuie să îţi aduci aminte să nu judeci sau să te crezi atât de înţelept încât să „stii mai bine”. Din contra, încearcă să înveţi, poate fără cuvinte, de la unii dintre oamenii pe care îi critici.



Râvna şi entuziasmul nostru trebuiesc temperate de înţelepciunea care ne vine prin Ignatie Briancianinov şi Teofan Zăvorâtul, poate chiar şi prin cel mai simplu preot de parohie, pe căi pe care trebuie să fim îndeajuns de subtili şi rafinaţi pentru a le discerne, chiar dacă nu ni se spune despre ele.



8. DEPĂŞIREA ÎMPIETRIRII INIMII



Ceea ce spune Kireievski este foarte important: trebuie să ne dezvoltăm în lăuntrul nostru o filosofie ortodoxă de viaţă. Totul se găseşte la Sfinţii Părinţi, dar trebuie să avem motivaţia potrivită pentru a ne îndrepta către ei. Poţi deschide Sfinţii Părinţi şi avea aceeaşi problemă pe care o ai cu Scripturile: ai nevoie de cineva care să ţi le tâlcuiască, deoarece ai găsit ceva neclar, sau nu deţii întregul context, sau nu ştii cum să înţelegi ce-a spus un Părinte, contrar a ceea ce a spus altul, şi crezi că ar putea există o contradicţie, şi tot aşa.



Poate există un întreg tărâm al confuziei la Sfinţii Părinţi, prin urmare nu trebuie să îi abordăm cu obişnuită noastră cugetare raţionalistă. Trebuie să încercam să ne înălţam cugetele la un nivel superior, şi calea spre a săvârşi aceasta este să ne înmuiem inimă şi să o facem mai flexibilă. Există multe exemple în lumea protestantă, în care oamenii au inimi foarte blânde şi sunt, din dragoste pentru Hristos, buni cu ceilalţi oameni. Ca ortodocşi, nu trebuie să credem că putem fi duri, reci şi corecţi, rămânând pe mai departe creştini. Nu acestea sunt temeliile creştinismului.



Un filosof pre-creştin din China, pe nume Lao Tzu, învăţa că lucrurile cele mai slabe biruiesc asupra celor mai puternice. Există un astfel de exemplu chiar aici, la mănăstirea noastră: stejarii, care sunt foarte puternici şi de neclintit, se prăbuşesc întotdeauna, rupându-şi crengile, în vreme ce pinii, care sunt mai flexibili, se prăbuşesc mult mai rar înainte de a putrezi.



Putem observa acelaşi lucru în viaţa oamenilor. Cel ce crede în ceva atât de pătimaş încât îţi va „taia capul” dacă nu eşti de acord cu el, îşi arată slăbiciunea. Este atât de nesigur de sine, încât are nevoie să te convertească pe tine, pentru a se asigură pe el însuşi că crede. Formele contemporane de „super-ravna” (zelotism) din Biserică, ce sunt propagate de oameni care vor cu disperare să se afle de partea cea dreaptă, sunt de fapt încărcate cu slăbiciune şi nesiguranţă.



Nevoia de a fi „drept” se găseşte, şi ea, la suprafaţa creştinismului. Este importantă, dar nu de o importanţă primordială. Întâietatea o are inimă, care trebuie să fie blândă şi caldă. Dacă nu avem această inimă caldă, trebuie să îl rugăm pe Dumnezeu să ne-o dăruiască, nevoindu-ne să săvârşim acele lucruri prin care o putem dobândi. Mai mult, trebuie să conştientizam că nu o avem a€“ că suntem reci. Astfel, să nu încredem raţiunii şi concluziilor minţii noastre logice, privind un lucru faţă de care trebuie să fim oarecum „slobozi”. Dacă facem astfel, intrând în viaţă sacramentală a Bisericii şi primind harul lui Dumnezeu, Dumnezeu Însuşi va începe să ne lumineze.



9. SIMPLITATEA



Deşi toate primejdiile menţionate pot părea înspăimântătoare, în realitate nu sunt aşa. Chestiunea este una extrem de simplă. Deoarece suntem atât de complicaţi, cu minţile noastre moderne şi reci, socotim că trebuie să găsim răspunsul undeva şi să îl arătăm cu degetul. Complexitatea intră în scenă atunci când ne considerăm a fi inteligenţi.



Singurul lucru care ne poate izbăvi este simplitatea. O putem dobândi, dacă ne rugăm lui Dumnezeu în lăuntrul inimii să ne facă simpli; dacă nu ne considerăm a fi atât de înţelepţi; dacă, atunci când se pune o întrebare precum „Putem zugrăvi o icoană a lui Dumnezeu Tatăl?”, nu vom sări să răspundem: „A, bineînţeles că nu! cutare şi cutare Sinod a spus aşa şi aşa, canonul numărul cutare”. Şi astfel, avem de ales între a-i excomunica pe toţi ceilalţi, „cunoscand” că avem cu siguranţă dreptate,€“caz în care am „intrecut masura” şi între a ne opri şi a declară: „Ei bine, nu cred că le ştiu chiar pe toate...” Cu cât avem mai mult această a două atitudine, cu atât vom fi mai feriţi de primejdii duhovniceşti.



Acceptă, pur şi simplu, credinţa pe care ai primit-o de la părinţii tăi. Dacă se află în apropiere vreun preot cu inimă simplă, mulţumeşte-i lui Dumnezeu. Socoteşte că deoarece eşti atât de complicat, „intelectual” şi capricios, ai avea multe de învăţat de la el. Cu cât sporesti în Ortodoxie, citind, mergând la Biserică, din contactul cu alţi ortodocşi, cu atât vei putea să-ţi „gasesti calea” în întregul tărâm al Ortodoxiei. Vei începe să vezi înţelepciunea din spatele lucrurilor şi a oamenilor pe care înainte i-ai respins. Vei începe să vezi că, chiar dacă oamenii ce poartă legătură cu trecutul nu sunt „intelepti” în mod conştient, totuşi Dumnezeu călăuzeşte Biserica. Ştim că El este cu Biserică Să până la capăt; nu există nici un motiv să „intrecem masura”, să cădem în apostazie şi erezie.



Dacă urmăm calea simplităţii neincrezandu-ne înţelepciunii noastre, făcând tot ce putem, dar conştientizând că mintea noastră, fără de încălzirea inimii, este o unealtă foarte slabă a€“ atunci se va petrece acel lucru despre care vorbea Kireievski: va începe să se formeze în noi o filosofie ortodoxă de viaţă.



Ne confruntăm cu aceleaşi piedici cu care s-a confruntat şi Kireievski, doar că într-o măsură mai mare. Vieţuind în mijlocul culturii apusene, trebuie să încercam să asimilăm o filosofie şi o teologie provenită de acum aproape 2000 de ani, ce a ajuns cu totul îndepărtată şi străină de lumea această. Filosofia noastră ortodoxă nu trebuie să devină o parte a unui fel de cult sau secte, ci mai degrabă parte a vieţii noastre cotidiene. Făcând paşi mici şi fără a crede că putem ajunge undeva dintr-o săritură, putem păşi drept în Împărăţia Cerurilor a€“ şi nu există nicio pricină, pentru nimeni, să piardă drumul.



NOTE:



1. O parte din scrierile acestor doi Părinţi cuprind: Arta rugăciunii, o antologie a multor sfaturi duhovniceşti ale ambilor Părinţi; Rugăciunea lui Iisus, de Episcopul Ignatie; Arenă, de Episcopul Ignatie; Războiul nevăzut, revăzut de Teofan Zăvorâtul; precum şi Părinţii timpurii ai Filocaliei şi Scrieri din Filocalie despre rugăciunea inimii, compilate şi editate de Teofan Zăvorâtul. Alte cărţi ale Sf. Teofan sunt Calea spre mântuire şi Viaţa duhovnicească şi cum să o trăim.



2. Numeroase pasaje din acest volum au fost traduse şi incluse de părintele Serafim în cartea sa Sufletul după moarte.



3. O legătură contemporană directă cu aceşti Părinţi a fost arhiepiscopul Averchie al Jordanville-ului (+ 1976). A fost ucenic al arhiepiscopului Teofan al Poltavei, care a fost la rândul sau ucenic al lui Teofan Zăvorâtul.



4. Dorotei al Gazei, Cuvântări şi ziceri (Discourses and Sayings, Cistercian Publications, 1977, p. 97).



5. Sf. Simeon Noul Teolog exprima această, astfel: „Un om care nu-şi manifestă dorinţă de a fi legat de cel mai recent dintre sfinţi în dragoste şi smerenie deplină, datorată unei neîncrederi în şine, nu va fi legat nicicând de sfinţii de mai dinainte şi nu va fi primit că un următor al lor, chiar dacă crede că are toată credinţa şi dragostea cu putinţă pentru Dumnezeu şi pentru toţi sfinţii Lui. Va fi izgonit dintre ei, că unul ce a refuzat să ocupe cu smerenie locul rânduit lui de către Dumnezeu, mai înainte de vremuri, şi să se lege de cel mai recent sfânt, precum a voit Dumnezeu”. (Scrieri din Filocalie despre rugăciunea inimii - Writings from the Philokalia on Prayer of the Heart, Faber



Sursa: http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/viata_si_practica_ortodoxa.htm



Acest articol a fost publicat initial in The Orthodox Word.

Trad. de Radu Hagiu

Cuvânt la Duminica a IV-a din Post (a Sfântului Ioan Scărarul)

Cuvânt la Duminica a IV-a din Post (a Sfântului Ioan Scărarul)
Sfântul Luca al Crimeei:



Din cuvintele tale te vei osândi



Prăznuim acum pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Ioan Scărarul. Sfântul Ioan făcea parte dintr-o familie de mare vază şi a primit o educaţie înaltă pentru acele vremuri, dar încă din tinereţea sa a lepădat toate şi a mers în muntele Sinai, vieţuind patruzeci şi cinci de ani în pustie, la poalele acestui munte.Biserica fericeşte pomenirea lui, fiindcă el a scris o carte de mare însemnătate pentru toată lumea creştină, care se cheamă „Scara”, în această carte, Sfântul Ioan înfăţişează învăţătura despre toate virtuţile creştineşti şi mijloacele de a urca pe treptele lor spre desăvârşire. Despre această sfântă carte s-ar putea spune foarte multe, dar astăzi vom vorbi despre ceea ce ne poate ridica foarte mari piedici în calea spre mântuire: despre cuvânt. Sfântul Apostol Iacov vorbeşte despre limba noastră, despre cuvântul nostru, astfel: Limba mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Puţin foc mult codru aprinde: foc este şi limba, lume a fărădelegii. Limba îşi are locul ei între toate mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce a fost aprinsă ea însăşi de focul gheenei (Iac. 3, 5-6). Incendiul ne mistuie avutul, aduce în inimile noastre mare tulburare şi frică – şi iată că Sfântul Apostol Iacov compară cu incendiul limba noastră neînfrânată. Toată viaţa noastră va deveni neliniştită şi dureroasă, fiindcă limba rea şi necredincioasă este aprinsă de focul gheenei.



Orice fel de fiare şi de păsări, de târâtoare şi de vietăţi din mare a fost şi este îmblânzită de firea omenească, dar limba nimeni dintre oameni nu poate s-o îmblânzească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie aşa acestea (Iac. 3, 7-10). Nu trebuie să spurcăm astfel gurile noastre, care se ating de Sfântul Potir, primind nemuritorul şi de viaţă făcătorul Trup şi Sânge al lui Hristos.



Nu trebuie ca din gurile voastre să curgă alături de cuvinte bune, cuvinte de iubire, şi cuvinte de blestem, care sunt osândite de Dumnezeu. Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor care ascultă (Efes. 4, 29). Sfântul Apostol Iacov dă mărturie: Dacă cineva socoate că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică (Iac. l, 26).



Nu puţini sunt între noi cei care se cred evlavioşi, dar nu îşi înfrânează limba; nu puţini sunt cei care după ce se întorc de la biserică, unde au ascultat cuvintele lui Hristos şi chiar s-au împărtăşit cu Trupul şi Sângele Lui, varsă cuvinte rele şi veninoase peste aproapele lor. Dar câţi nu sunt între noi cei ale căror guri nu-s îngrădite cu nimic, ci vorbesc mereu, fără contenire, pălăvrăgind şi iar pălăvrăgind de dimineaţa până seara! Şi, se înţelege, în această pălăvrăgeală sunt o mulţime de vorbe deşarte, rele – în timp ce însuşi Domnul Iisus Hristos ne-a zis: Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în Ziua Judecăţii, căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit (Mt. 12, 36-37).



Oamenii cu adevărat evlavioşi sunt întotdeauna într-o concentrare adâncă, se cufundă în sine, privesc în propriile inimi – iar gurile flecare nu doar că flecăresc la nesfârşit, ci varsă otravă de aspidă, de viperă (Ps. 139, 3): cuvinte otrăvite de osândire, clevetire şi defăimare, înjurături dezgustătoare. Iar Domnul Iisus Hristos a interzis cu asprime orice cuvânt de ocară, chiar şi cel mai puţin grosolan: Cine va zice fratelui său: „netrebnicule”, vrednic va fi de judecata sinedriului, iar cine îi va zice: „nebunule”, vrednic va fi de gheena focului (Mt. 5, 22). Vedeţi ce curăţie desăvârşită cere limbii noastre Domnul Iisus Hristos?



Din păcate, între creştini sunt mulţi vorbitori de rău, mulţi oameni care îşi clevetesc aproapele. Iar Sfântul Apostol Pavel, vorbind de cei ce nu vor moşteni împărăţia Cerurilor – de hoţi, adulteri, închinători la idoli – îi pune în rând cu aceştia şi pe vorbitorii de rău: Vorbitorii de rău nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (l Cor. 6, 10). Chiar dacă ne abţinem cu luare-aminte şi cu stricteţe de la cele mai respingătoare înjurături, de la cele mai putrede cuvinte, de la osândirea aproapelui, de la clevetire şi bârfe, tot vom fi vinovaţi de grăire în deşert. Noi grăim în deşert întotdeauna şi peste tot. Dar iată cei spune Sfântul Apostol Pavel lui Timotei: O, Timotei! Păzeşte comoara care ţi s-a încredinţat, depărtându-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase. De deşartele vorbiri lumeşti fereşte-te (l Tim. 6, 20; 2 Tim. 2, 16), adică îi interzice chiar să rămână acolo unde se grăieşte în deşert.



Dar ce înseamnă „împotrivirile ştiinţei mincinoase”, de care apostolul Pavel îi porunceşte lui Timotei să se depărteze? Sunt disputele pe care le poartă cu plăcere în jurul celor sfinte oamenii care se socot „autorităţi” în domeniu, care cred despre sine că au o înaltă educaţie teologică, dar care sunt de fapt cu desăvârşire deşerţi duhovniceşte.



Grăirea în deşert pustieşte până în adânc sufletul. Noi ne facem singuri răni grave nu numai când rostim cuvinte putrede şi deşarte, ci şi când ascultăm asemenea cuvinte ieşind din guri străine. Multora le place să asculte bârfe şi clevetiri despre aproapele lor şi sunt la fel de vinovaţi înaintea lui Dumnezeu ca şi cei pe care îi ascultă.



A te înfrâna de la cuvinte rele, vorbe deşarte şi a te învăţa să taci e o sarcină grea. Mulţi nevoitori s-au ostenit din greu întreaga viaţă ca să îşi înfrâneze limba, urmărind-o cu stricteţe, punându-i fel şi fel de îngrădiri – însă aceasta tot aluneca deseori din stăpânirea lor cum alunecă peştele din mâini, fiindcă aşa e limba: alunecoasă şi foarte mişcătoare. Mulţi asceţi s-au lepădat cu totul de vorbire – iar cuviosul avvă Agaton, ca să-şi biruie limba, ca să şi-o înfrâneze, s-o dezveţe de grăirea deşartă, a purtat o pietricică sub limbă timp de trei ani. Vedeţi ce însemnătate dădeau sfinţii cuvântului? Şi noi trebuie să luăm exemplu de la ei.



Când se citesc parimiile, răsună deseori cuvintele: Întru binecuvântarea drepţilor se va înălţa cetatea, iar prin gura necredincioşilor se dărâmă (Pilde 11, 11). Ce să însemne asta? Ce poate fi? Nu este o exagerare, ci purul adevăr. Puterea cuvântului omenesc este uriaşă. El e în stare să lase o urmă adâncă, de neşters în inimi, el zideşte dacă e plin de dragoste şi bunătate sau dărâmă dacă, dimpotrivă, e plin de vrăjmăşie şi ură.



Dacă binecuvântarea drepţilor se întinde asupra cetăţii, dacă în inimile oamenilor pătrund sfintele lor cuvinte, cetatea se înalţă, iar bunăstarea duhovnicească, prin urmare şi cea materială, de asemenea creşte şi sporeşte. Iar dacă gurile necredincioşilor spurcă inimile celor din jurul lor cu vorbe asemănătoare unor aburi otrăvitori, întreaga viaţă duhovnicească a poporului se strică. O asemenea cetate poate ajunge pustie în deplinul înţeles al cuvântului.



Răspunderea noastră pentru orice cuvânt putred este înfricoşătoare şi mare, fiindcă prin aceste cuvinte necurate nu numai că ne otrăvim pe noi înşine, ci otrăvim de asemenea inima şi mintea aproapelui.



La fiecare Liturghie a Darurilor Înainte-sfinţite auziţi sfânta cântare: „Să se îndrepteze rugăciunea mea…” Luaţi aminte cu adâncă umilinţă la spusele: „Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele”. Mulţi se mulţumesc însă doar cu această umilinţă; după ce pleacă din biserică, ea se stinge în ei treptat şi uită că nu trebuie doar să ceară de la Dumnezeu ca El să „pună pază gurii”, ci şi să se străduiască ei înşişi întreaga viaţă să-şi înfrâneze limba nelegiuită, în care lucrare să ne ajute tuturor Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Amin.



Source:www.agoracrestina.ro










Sfântul Luca al Crimeei









Din cuvintele tale te vei osândi







Prăznuim acum pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Ioan Scărarul. Sfântul Ioan făcea parte dintr-o familie de mare vază şi a primit o educaţie înaltă pentru acele vremuri, dar încă din tinereţea sa a lepădat toate şi a mers în muntele Sinai, vieţuind patruzeci şi cinci de ani în pustie, la poalele acestui munte.Biserica fericeşte pomenirea lui, fiindcă el a scris o carte de mare însemnătate pentru toată lumea creştină, care se cheamă „Scara”, în această carte, Sfântul Ioan înfăţişează învăţătura despre toate virtuţile creştineşti şi mijloacele de a urca pe treptele lor spre desăvârşire. Despre această sfântă carte s-ar putea spune foarte multe, dar astăzi vom vorbi despre ceea ce ne poate ridica foarte mari piedici în calea spre mântuire: despre cuvânt. Sfântul Apostol Iacov vorbeşte despre limba noastră, despre cuvântul nostru, astfel: Limba mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Puţin foc mult codru aprinde: foc este şi limba, lume a fărădelegii. Limba îşi are locul ei între toate mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce a fost aprinsă ea însăşi de focul gheenei (Iac. 3, 5-6). Incendiul ne mistuie avutul, aduce în inimile noastre mare tulburare şi frică – şi iată că Sfântul Apostol Iacov compară cu incendiul limba noastră neînfrânată. Toată viaţa noastră va deveni neliniştită şi dureroasă, fiindcă limba rea şi necredincioasă este aprinsă de focul gheenei.



Orice fel de fiare şi de păsări, de târâtoare şi de vietăţi din mare a fost şi este îmblânzită de firea omenească, dar limba nimeni dintre oameni nu poate s-o îmblânzească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie aşa acestea (Iac. 3, 7-10). Nu trebuie să spurcăm astfel gurile noastre, care se ating de Sfântul Potir, primind nemuritorul şi de viaţă făcătorul Trup şi Sânge al lui Hristos.



Nu trebuie ca din gurile voastre să curgă alături de cuvinte bune, cuvinte de iubire, şi cuvinte de blestem, care sunt osândite de Dumnezeu. Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor care ascultă (Efes. 4, 29). Sfântul Apostol Iacov dă mărturie: Dacă cineva socoate că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică (Iac. l, 26).



Nu puţini sunt între noi cei care se cred evlavioşi, dar nu îşi înfrânează limba; nu puţini sunt cei care după ce se întorc de la biserică, unde au ascultat cuvintele lui Hristos şi chiar s-au împărtăşit cu Trupul şi Sângele Lui, varsă cuvinte rele şi veninoase peste aproapele lor. Dar câţi nu sunt între noi cei ale căror guri nu-s îngrădite cu nimic, ci vorbesc mereu, fără contenire, pălăvrăgind şi iar pălăvrăgind de dimineaţa până seara! Şi, se înţelege, în această pălăvrăgeală sunt o mulţime de vorbe deşarte, rele – în timp ce însuşi Domnul Iisus Hristos ne-a zis: Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în Ziua Judecăţii, căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit (Mt. 12, 36-37).



Oamenii cu adevărat evlavioşi sunt întotdeauna într-o concentrare adâncă, se cufundă în sine, privesc în propriile inimi – iar gurile flecare nu doar că flecăresc la nesfârşit, ci varsă otravă de aspidă, de viperă (Ps. 139, 3): cuvinte otrăvite de osândire, clevetire şi defăimare, înjurături dezgustătoare. Iar Domnul Iisus Hristos a interzis cu asprime orice cuvânt de ocară, chiar şi cel mai puţin grosolan: Cine va zice fratelui său: „netrebnicule”, vrednic va fi de judecata sinedriului, iar cine îi va zice: „nebunule”, vrednic va fi de gheena focului (Mt. 5, 22). Vedeţi ce curăţie desăvârşită cere limbii noastre Domnul Iisus Hristos?



Din păcate, între creştini sunt mulţi vorbitori de rău, mulţi oameni care îşi clevetesc aproapele. Iar Sfântul Apostol Pavel, vorbind de cei ce nu vor moşteni împărăţia Cerurilor – de hoţi, adulteri, închinători la idoli – îi pune în rând cu aceştia şi pe vorbitorii de rău: Vorbitorii de rău nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (l Cor. 6, 10). Chiar dacă ne abţinem cu luare-aminte şi cu stricteţe de la cele mai respingătoare înjurături, de la cele mai putrede cuvinte, de la osândirea aproapelui, de la clevetire şi bârfe, tot vom fi vinovaţi de grăire în deşert. Noi grăim în deşert întotdeauna şi peste tot. Dar iată cei spune Sfântul Apostol Pavel lui Timotei: O, Timotei! Păzeşte comoara care ţi s-a încredinţat, depărtându-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase. De deşartele vorbiri lumeşti fereşte-te (l Tim. 6, 20; 2 Tim. 2, 16), adică îi interzice chiar să rămână acolo unde se grăieşte în deşert.



Dar ce înseamnă „împotrivirile ştiinţei mincinoase”, de care apostolul Pavel îi porunceşte lui Timotei să se depărteze? Sunt disputele pe care le poartă cu plăcere în jurul celor sfinte oamenii care se socot „autorităţi” în domeniu, care cred despre sine că au o înaltă educaţie teologică, dar care sunt de fapt cu desăvârşire deşerţi duhovniceşte.



Grăirea în deşert pustieşte până în adânc sufletul. Noi ne facem singuri răni grave nu numai când rostim cuvinte putrede şi deşarte, ci şi când ascultăm asemenea cuvinte ieşind din guri străine. Multora le place să asculte bârfe şi clevetiri despre aproapele lor şi sunt la fel de vinovaţi înaintea lui Dumnezeu ca şi cei pe care îi ascultă.



A te înfrâna de la cuvinte rele, vorbe deşarte şi a te învăţa să taci e o sarcină grea. Mulţi nevoitori s-au ostenit din greu întreaga viaţă ca să îşi înfrâneze limba, urmărind-o cu stricteţe, punându-i fel şi fel de îngrădiri – însă aceasta tot aluneca deseori din stăpânirea lor cum alunecă peştele din mâini, fiindcă aşa e limba: alunecoasă şi foarte mişcătoare. Mulţi asceţi s-au lepădat cu totul de vorbire – iar cuviosul avvă Agaton, ca să-şi biruie limba, ca să şi-o înfrâneze, s-o dezveţe de grăirea deşartă, a purtat o pietricică sub limbă timp de trei ani. Vedeţi ce însemnătate dădeau sfinţii cuvântului? Şi noi trebuie să luăm exemplu de la ei.



Când se citesc parimiile, răsună deseori cuvintele: Întru binecuvântarea drepţilor se va înălţa cetatea, iar prin gura necredincioşilor se dărâmă (Pilde 11, 11). Ce să însemne asta? Ce poate fi? Nu este o exagerare, ci purul adevăr. Puterea cuvântului omenesc este uriaşă. El e în stare să lase o urmă adâncă, de neşters în inimi, el zideşte dacă e plin de dragoste şi bunătate sau dărâmă dacă, dimpotrivă, e plin de vrăjmăşie şi ură.



Dacă binecuvântarea drepţilor se întinde asupra cetăţii, dacă în inimile oamenilor pătrund sfintele lor cuvinte, cetatea se înalţă, iar bunăstarea duhovnicească, prin urmare şi cea materială, de asemenea creşte şi sporeşte. Iar dacă gurile necredincioşilor spurcă inimile celor din jurul lor cu vorbe asemănătoare unor aburi otrăvitori, întreaga viaţă duhovnicească a poporului se strică. O asemenea cetate poate ajunge pustie în deplinul înţeles al cuvântului.



Răspunderea noastră pentru orice cuvânt putred este înfricoşătoare şi mare, fiindcă prin aceste cuvinte necurate nu numai că ne otrăvim pe noi înşine, ci otrăvim de asemenea inima şi mintea aproapelui.



La fiecare Liturghie a Darurilor Înainte-sfinţite auziţi sfânta cântare: „Să se îndrepteze rugăciunea mea…” Luaţi aminte cu adâncă umilinţă la spusele: „Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele”. Mulţi se mulţumesc însă doar cu această umilinţă; după ce pleacă din biserică, ea se stinge în ei treptat şi uită că nu trebuie doar să ceară de la Dumnezeu ca El să „pună pază gurii”, ci şi să se străduiască ei înşişi întreaga viaţă să-şi înfrâneze limba nelegiuită, în care lucrare să ne ajute tuturor Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Amin.



sursa:http://acvila30.wordpress.com/2011/04/04/sfantul-luca-al-crimeii-cuvant-la-duminica-a-iv-a-din-post-a-sfantului-ioan-scararul/#more-21065

HARUL DUHULUI SFANT – SINGURA ARMA A CREDINCIOSILOR

HARUL DUHULUI SFANT – SINGURA ARMA A CREDINCIOSILOR in fata lui Antihrist si a inaintemergatorilor lui

Fara viata duhovniceasca roditoare, vom confunda duhul si lucrarile antihristice cu cele ale lui Hristos

 

IPS HIEROTHEOS VLACHOS: Antihristul şi Mirungerea

“Prin urmare, Păstorii Bisericii nu trebuie să vorbească doar despre Antihrist şi înainte-mergătorii lui, ci trebuie în primul rând şi în special să ajute creştinii să trăiască în aşa fel încât Harul Botezului şi al Mirungerii să fie activ, prin ţinerea poruncilor şi a învăţăturilor lui Hristos, prin punerea în practică într-o manieră ortodoxă a acestora în viaţa lor, prin pocăinţă şi prin rugăciunea înţelegătoare a inimii; pentru că în acest mod vor putea să distingă energiile lui Hristos de energiile Antihristului”.

de Mitropolitul Hierotheos (Vlachos) al Navpaktos şi Hagios Vlasios



***

Din când în când auzim vorbindu-se de venirea lui Antihrist şi de ceea ce va aduce el între oameni şi în lume. Într-adevăr, există unii care chiar ar şi determina perioada exacta în care ar apărea acesta.

Mulţi oameni ne întreabă despre acest subiect, dar răspunsurile se găsesc în Sfintele Scripturi şi în special în Epistolele Sfântului Ioan Evanghelistul, ale Sfântului Apostol Pavel, în Apocalipsa Sfântului Ioan şi în toată practica pastorală a Bisericii.



În continuare, aş dori doar să fac unele sugestii, mai ales despre cum să ne descurcăm în această situaţie.



1. În Prima sa Epistolă Sobornicească, Sfântul Ioan Evanghelistul vorbeşte despre venirea Antihristului şi de asemenea despre activitatea antihriştilor; într-adevăr, el scrie creştinilor că s-a apropiat ceasul.

Mai exact, el scrie:

“Copii, este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat; de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă”. (I Ioan 2:18).

Potrivit tâlcuirii Sfântului Nicodim Aghioritul, care foloseşte texte ale scriitorilor ecleziastici, în afară de Antihrist, care va veni spre sfârşitul lumii şi aproape de A Doua Venire a lui Hristos, există, de asemenea, mai mulţi antihrişti, care implementează deja lucrarea lui Antihrist, atât în vremea sa, cât şi în orice epocă, şi care “sunt înainte-mergători şi vestitori al celui ce este numit intrinsec, mai ales şi cu adevărat Antihrist”.



La fel cum au existat Profeţi înainte de venirea lui Hristos, aşa, înainte de venirea lui Antihrist, vor apărea de asemenea proprii lui înainte-mergători, falşii profeţi.



Astfel, potrivit interpretării multora, antihriştii sunt numiţi “necucernicii ereziarhi”, care susţin şi apără “învăţăturile profane ale lui Antihrist”.



Acesta este motivul pentru care Sfântul Ioan Evanghelistul, în versetul următor spune:



“Dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, căci de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toţi de-ai noştri, de aceea au ieşit” (I Ioan 2:19).



Aceştia au fost creştinii care au aflat adevărul revelat şi modul de viaţă îngeresc, dar, de vreme ce au fost înrobiţi de plăcerile senzuale, au fost incapabili să înţeleagă “măreţia bunătăţilor cereşti, frumuseţea lumii noetice şi fericirea şi bucuria inefabilă a veacurilor ce vor veni”, potrivit Sfântului Nicodim Aghioritul.



Prin urmare, ei s-au întors la o viaţă de apostazie “şi nu au dorit să devină următori ai vieţii pure în Hristos”.



În consecinţă, înainte de venirea Antihristului, se vor manifesta mergătorii lui înainte: adică diferiţii eretici, dar şi acei creştini care, în loc să trăiască viaţa întru Hristos cu inimă curată şi credinţă adevărată în minte, traiesc în patimi şi slăbiciuni, fără rugăciune lăuntrică sau credinţă adevărată în Dumnezeu.



2. Totuşi, Sfântul Ioan Evanghelistul nu se mărgineşte la a vorbi doar despre Antihrist şi mergătorii lui înainte, ci şi despre cum să ne confruntăm cu Antihrist şi premergătorii lui. Acesta este motivul pentru care scrie imediat după rândurile anterioare: “Iar voi, ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate” (I Ioan 2:20).



Cu alte cuvinte, creştinii au primit ungere de la Dumnezeu şi ştiu cum să distingă energiile Antihristului de energiile lui Hristos. Aceasta nu vine din citirea cărţilor, ci prin ungerea care există în inimă şi care ne învaţă.



Sfântul Nicodim Aghioritul, explicând din nou ce este această ungere, scrie:



“adică aţi primit Harul şi puterea Sfântului Duh în inimile voastre de la Domnul Hristos, cel Sfânt între Sfinţi”.



Şi mai departe, referindu-se la modul în care cineva primeşte Sfântul Duh, scrie:



“Creştinii primesc Harul şi puterea Sfântului Duh prin Sfântul Botez, şi într-adevăr prin ungerea cu Sfântul Mir, şi poate acesta este motivul pentru care Harul Sfântului Duh este numit ungere şi pecetluire, având acelaşi nume ca şi ungerea şi pecetluirea cu Sfântul Mir; din acest motiv atunci când preotul îi unge pe creştini cu el, încheie cu aceste cuvinte: ‘pecetea darului Sfântului Duh’”.



Ungerea Sfântului Duh este pecetea Sfântului Duh care are loc în timpul Tainei Mirungerii cu Sfântul Mir, în aceeaşi zi cu Botezul nostru.



În continuare, în acelaşi capitol, Sfântul Ioan Evanghelistul afirmă încă o data că sfânta ungere primită de un creştin la Sfântul Botez îl învaţă să distingă între adevăr şi minciună.



El scrie:



“Cât despre voi, ungerea pe care aţi luat-o de la El rămâne întru voi şi n-aveţi trebuinţă ca să vă înveţe cineva, ci precum ungerea Lui vă învaţă despre toate, şi adevărat este şi nu este minciună, rămâneţi întru El, aşa cum v-a învăţat” (I Ioan 2:27).



Potrivit interpretării Sfântului Nicodim, care foloseşte texte ale Părinţilor şi scriitorilor Bisericii, ungerea pe care omul a primit-o este Harul Sfântului Duh, care sălăşluieşte în inima creştinilor, iar potrivit cuvintelor Sfântului Ioan Evanghelistul, creştinii sunt îndrumaţi “să rămână neschimbaţi şi nestricăcioşi pentru totdeauna în Sfântul Duh, în dragoste şi credinţă adevărate”.



Şi, aşa cum îi este obiceiul, Sfântul Nicodim scrie: “cum şi în ce fel” rămâne omul neschimbător cu privire la darul Sfântului Duh? Aceasta se întâmplă atunci când omul rămâne ferm asupra învăţăturilor teologice şi ale Iconomiei Întrupării, nu doar raţional, dar şi existenţial.



Prin urmare, oricine ar vorbi despre Antihrist şi mergătorii lui înainte ar trebui să facă referire la toate pasajele Sfântului Ioan Evanghelistul şi ar trebui să specifice mai ales ceea ce spune Sfântul Ioan despre modul în care trebuie să îi înfruntăm pe Antihrist şi pe înainte-mergătorii lui.



Creştinii disting adevăraţii profeţi de cei falşi şi pe Hristos de Antihrist doar prin activarea Mirungerii, pe care au primit-o de la Dumnezeu şi care lucrează în inimile lor.



3. Sfântul Apostol Pavel, de asemenea, vorbeşte despre ungerea Sfântului Duh, care este de asemenea numită pecete.



Mai precis, în Epistola [A Doua] Către Corinteni, acesta scrie:



“Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului, în inimile noastre” (II Corinteni 1:21-22).



Aici apare cel mai clar faptul că Dumnezeu este Cel Care acordă Mirungerea creştinilor. El este Cel care ne miruieşte. Miruirea este identificată cu pecetluirea, iar aceasta este făcută de Dumnezeu, Care ne dă arvuna Duhului în inimile noastre.



Dacă cineva ar examina alte pasaje similare ale Sfântului Apostolul Pavel pentru a descoperi înţelesul arvunei Duhului şi ce înseamnă pentru cineva să cânte imnuri şi cântece duhovniceşti în inima sa, atunci el va înţelege că această ungere şi pecetluire este rugăciunea cu înţelegere a inimii, care este expresia dragostei pe care omul o simte pentru Dumnezeu.



Numele lui Hristos a fost înscris în persoana care a primit pecetea Sfântului Duh.



Sfântul Ioan Evanghelistul menţionează acest subiect în Apocalipsă:



“Şi am văzut un alt înger care se ridica de la Răsăritul Soarelui şi avea pecetea Viului Dumnezeu. Îngerul a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri, cărora li s-a dat să vatăme pământul şi marea, Zicând: Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui, pe frunţile lor, pe robii Dumnezeului nostru. Şi am auzit numărul celor pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii de pecetluiţi, din toate seminţiile fiilor lui Israel” (Αpocalipsa 7:2-4).



Este lipsit de ambiguitate faptul că Îngerul care avea “pecetea Viului Dumnezeu” a pecetluit robii lui Dumnezeu pe frunţile lor.



Un pasaj similar se găseşte într-un alt capitol al Apocalipsei:



“Şi m-am uitat şi iată Mielul stătea pe muntele Sion şi cu El o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau numele Lui şi numele Tatălui Lui, scris pe frunţile lor” (Apocalipsa 14:1).



Cu alte cuvinte, cei mântuiţi, care stăteau cu Mielul – Hristos –, aveau Numele lui Hristos şi al Tatălui Său scrise pe frunţile lor.



Şi, precum spune apoi textul, ei au cântat o “cântare nouă” înaintea tronului lui Dumnezeu, al cărei conţinut doar ei îl ştiau.



Prin urmare, pecetluirea creştinilor cu Numele lui Hristos şi al Tatălui Lui este legată de “cântarea nouă”; adică rugăciunea minţii, ce este necunoscută oamenilor care nu au experimentat această stare.



4. Toate acestea înseamnă că, odată cu Taina Sfintei Mirungeri, care este legată de Taina Sfântului Botez, am primit darul Sfântului Duh în inimile noastre, prin pecetluirea mădularelor trupului nostru, atunci când preotul spune: “pecetea darului Sfântului Duh. Amin”.



Această miruire în inimă acţionează ca o iluminare a minţii: precum inspiraţia, dragostea de Dumnezeu, rugăciunea, nădejdea în viaţa veşnică şi precum arvuna Duhului.



Mărturisirea dată de mucenici şi martiriul care urmează este activarea Sfintei Mirungeri, prin care mucenicul îl vede pe Dumnezeu; acesta este motivul pentru care martiriul Sfinţilor nu este o chestiune simplă precum un proces raţional, exuberanţă sentimentală sau o acţiune nesăbuită, ci este o roadă a vederii lui Dumnezeu şi a îndumnezeirii.



Totuşi, atunci când comitem un păcat, ungerea din adâncurile inimilor noastre este [re]activată prin pocăinţă. Cu alte cuvinte, pocăinţa, care este exprimată ca o înclinare spre a ne schimba viaţa, ca dragoste de Dumnezeu şi ca rugăciune, este activarea Harului Sfintei Mirungeri. În plus, această ungere este activată de rugăciunea minţii în inimă, care este “cântarea cea nouă” ce este intonat de cei care sunt regeneraţi de Sfântul Duh.



Totuşi, atunci când o persoană îl neagă pe Hristos, se depărtează de Biserica Ortodoxă şi adoptă o confesiune sau religie eretică, aceasta pierde acest dar. Iar atunci când se întoarce în Biserica Ortodoxă trebuie să primească din nou ungerea Sfântului Duh prin Taina Mirungerii.



Prin urmare, Păstorii Bisericii nu trebuie să vorbească doar despre Antihrist şi mergătorii lui înainte, dar trebuie în primul rând şi în special să ajute creştinii să trăiască în aşa fel încât Harul Botezului şi al Mirungerii să fie activ, prin ţinerea poruncilor şi a învăţăturilor lui Hristos, prin punerea în practică într-o manieră ortodoxă a acestora în viaţa lor, prin pocăinţă şi prin rugăciunea înţelegătoare a inimii; pentru că în acest mod vor putea să distingă energiile lui Hristos de energiile Antihristului.



Altfel, aceştia vor confunda energiile necreate cu cele create şi, ceea ce este mai grav, vor privi energiile lui Antihrist ca energii ale lui Hristos, şi invers.



Aceasta înseamnă purtarea de grijă pastorală Ortodoxă. Şi esenţa ei este ceea ce numim Tradiţie Isihastă.



* * *



Toţi cei care s-au învrednicit de ungerea inimilor lor de către Sfântul Duh — adică scrierea Numelui Mielului Apocalipsei şi a Tatălui Lui în inimile lor — vor scăpa de pecetluirea Fiarei Apocalipsei şi a tatălui ei, precum vor scăpa şi de mergătorii lor înainte.



Aceasta este esenţa purtării de grijă pastorale Ortodoxe, care este legată de Tradiţia Isihastă a Bisericii.



Acesta este motivul pentru care este de mare importanţă păstrarea monahismului ortodox. Orice alterare a spiritului monahismului ortodox ajută înainte-mergătorii lui Antihrist să îşi facă bine treaba şi să îi înşele pe oameni.



(Sursa: Ἐκκλησιαστικὴ Παρέμβαση, Navpaktos, Nr. 122 (iunie 2006), pag. 1 şi 8; Ὀρθόδοξος Τύπος, Nr. 1654 (4 august 2006), pag. 3 şi 4).







Legaturi:



Monahul Moise Aghioritul despre sensul preocuparii cu semnele vremurilor: DE LA SPECULATII SI PANICA LA CERCETAREA LAUNTRICA SI PREGATIREA PRIN CAINTA

Scurta omilie recenta a avvei Moise Aghioritul. CHEMARE LA TREZVIE SI ECHILIBRU

Ce avem noi de facut astazi pentru a ne mantui si pentru a ne pregati de incercarile ce vor veni?

Ce ne va salva de valurile urgiei care va urma?

Ce vremuri traim si cum sa le infruntam? – Parintele Rafail ne raspunde

Parintele Rafail Noica despre “partea cea buna” a celor care pazesc Cuvantul

Avertismentul bland al parintelui Rafail

Pogorarea IN NOI a Sfantului Duh - conditia mantuirii

Sa ne reamintim duhul adevaratei marturisiri si care trebuie sa ne fie cautarea primordiala – PARINTELE ARSENIE MUSCALU (VIDEO)

DUHUL SFANT – UNTDELEMNUL FECIOARELOR INTELEPTE. OARE L-AM DOBANDIT? (Cuvinte si cantari pentru Sfanta si Marea Marti)

SFANTUL SERAFIM DE SAROV (2 ianuarie) DESPRE MIZA UITATA SI SCOPUL ADEVARAT AL INSESI EXISTENTEI NOASTRE: “Sunt intru Duhul Domnului ori nu?”

SUNTEM PREGATITI PENTRU IMPARATIA CERURILOR?

PREGATITI-VA, DRAGII BUNELULUI, PREGATITI-VA!

SA INCEPEM SA NE PREGATIM… CUM SI PENTRU CE?

CUM NE PREGATIM PENTRU CE VA URMA? POCAINTA, ASTAZI – INTRE “MUCENICIA VIRTUALA” SI INVATATURILE SFINTILOR

Parintele Adrian: CINE BRAVEAZA GRESESTE! ( Parintele Adrian Fageteanu despre Cap. 24 din Evanghelia dupa Matei – AUDIO)

PARINTELE ADRIAN FAGETEANU: “Vor fi vremuri cand tacerea va fi mai de folos decat vorba”. DESPRE VREMURILE DIN URMA, LEPADARE, PLANURI OMENESTI, DEZORIENTARE, DEZBINARE, JERTFA… (video)

Iara si iara… PERFUZII VITALE PENTRU INCERCARILE VREMURILOR

Duminica tanarului bogat: CUM FUGIM DE HRISTOS?

Cuv. Serafim Rose: Ce sa facem pentru a discerne si a rezista ispitelor acestor vremuri?

CUVINTE DE TREZIRE SI DE LIMPEZIRE DUHOVNICEASCA DE LA CUVIOSUL SERAFIM ROSE (†2 septembrie): “Este mai tarziu decat credem”; “Nu trebuie sa umblam dupa semne spectaculoase, ci mai degraba sa cautam semne duhovnicesti…”

“VEDETI SA NU FITI AMAGITI!” - Parintele Serafim Rose despre semnele sfarsitului lumii

Evanghelia eshatologica de la Luca, foarte importanta mai ales pentru zilele noastre: “LUATI SEAMA SA NU FITI AMAGITI!”

Cuv. Seraphim Rose: ESTE MAI TARZIU DECAT CREDEM. VA MAI SUPRAVIETUI CREDINTA NOASTRA?

Fiara, Antihristul si profetul mincinos in talcuirea Vladicai Averchie Tausev (“Apocalipsa Sfantului Ioan: un comentariu ortodox”)

“Sa nu ne ingaduim naivitatea, sa nu dormim in opinci”. CLARIFICARI SI AVERTISMENTE NECESARE PRIVIND PROFETIILE SI FALSELE PROFETII APOCALIPTICE

Ce am retinut din talcuirile si avertismentele CUVIOSULUI DANIEL GOUVALIS privitoare la Apocalipsa. Cum sa ne ferim de exegetii improvizati si de speculantii financiari ai profetiilor eshatologice? CUM TALCUIESC SFINTII PARINTI LEGATURA DINTRE LEPADARE SI ANTIHRIST

PARINTELE DIONISIE IGNAT DESPRE VREMURILE DIN URMA SI ANTIHRIST (III): “Sa facem rabdare si sa ne pregatim, mai cu seama noi, poporul român!”

PARINTELE ARSENIE BOCA si CELE SAPTE SURLE (III). Despre sfarsitul lumii, Antihrist si A Doua Venire: “SFANTA LITURGHIE MAI TINE LUMEA”.

Din scrisorile Staretului Selafiil din Tomsk (Siberia): “CUM NE VOM MANTUI NOI?”

Iubirea de avutii si multa grija ne pregatesc sa-l primim pe antihrist

SOLUTIA “DELTA FORCE”? Vremurile de restriste – intre tehnici de supravietuire si metode de despatimire

AU CUVANTUL PARINTII (3) – PR. TUDOR CIOCAN despre “sistem” si lupta adevarata si nespectaculoasa ceruta de Evanghelie

AU CUVANTUL CITITORII (2) – ALEXEI: Antrenamentul harului

AU CUVANTUL CITITORII (1): ALIN-7: Un pelerinaj virtual prin blogosfera ortodoxă, în 10 paşi

Au cuvantul cititorii (3): CARE ESTE SCOPUL ACESTUI JOC DE-A LEPADAREA? CE TREBUIE SA FACA CEL CARE VREA SA REZISTE IN FATA PRIGOANEI ANTIHRISTICE?

Cand secretul devine doar discret. AGENDA DE MODELARE SOCIALA SI CENTRALIZARE GLOBALA ESTE ACUM LA VEDERE. La ce ar trebui sa fim mai atenti cand “dezvaluirile” curg, care ar putea fi noile capcane si ce avem de facut?

Cuv. Paisie Aghioritul: “Arme” pentru razboiul nevazut al acestor vremi

Sfantul Efrem Sirul despre inselaciunea perversa si insidioasa a Antihristului si despre durerile cele din urma

Proorociile schimonahiei Nila – 10 ani de la adormire (6 martie): “MAI INTAI DE TOATE, RUGACIUNEA!”

CUV. PAISIE: “E STARE DE ALARMA. ESTE TREBUINTA DE MULTA RUGACIUNE CU DURERE”E vremea sa ne trezim din somn!

“DOMNUL NU-I LASA PE AI SAI” – Viata si harismele unui proroc al veacului XX: SFANTUL CUVIOS KUKSA DE ODESSA

DIN PROFETIILE CUVIOSULUI AMBROZIE LAZARIS: “Vor veni ani grei, dar nu va temeti!”

PREOTUL MARTURISITOR CONSTANTIN SARBU: “Cat mai aveti preoti, cercetati-i si impartasiti-va!”

***



Vladica Hierotheos Vlachos: „Vom trece prin zile grele, iar oamenii vor suferi mult, au nevoie de cuvant de mangaiere…”

Omilie pe tema CARDULUI CETATEANULUI a IPS Hierotheos Vlachos: Sa primim… “cardul” de CETATEAN CERESC si sa ne punem numele lui Hristos in inimi!

Declaratia IPS Ierotheos Vlachos despre sincretismul “ghiveci”(Stiri si recomandari religioase 4 februarie 2011)

IPS Ierotheos Vlachos: ARISTOCRATUL MARCU EVGHENICUL FATA CU EREZIA “FILIOQUE”

MITROPOLITUL IEROTHEOS VLAHOS DENUNTA TRASEELE SUBTERANE ALE ECUMENISTILOR

Mitropolitul Hierotheos Vlachos despre cel mai grav pericol: SECULARISMUL IN BISERICA, o FALSIFICARE A DUHULUI ADEVARAT si calea catre esec si deznadejde

8 Comentarii »



8 Raspunsuri to “HARUL DUHULUI SFANT – SINGURA ARMA A CREDINCIOSILOR in fata lui Antihrist si a inaintemergatorilor lui”

pe 17 Mar 2011 la 18:30 # GeluS





Amin,amin.

Intr-adevar,cuvinte foarte tari ,lamurite pe intelesul tuturor !

Multumim si un Post Sfant cu bucurie.



pe 17 Mar 2011 la 23:51 # SINAXA





Doamne ajuta.



Cautarea reantoarcerii la tihna si firesc este sansa de a scapa din capcana grozaviilor si a senzationalului.



Smerenia, rugaciunea si iubirea mangaie sufletul ca o adiere de vant subtire.

Nu mai simtim adierea… inimile noastre au impietrit.

Vii fiind, totusi, cautam din fire simtirea in inima dar inima fiind surda ne pune sa dam sonorul mai tare… si pentru o clipa tresare auzind de o catastrofa, un scandal, o barfa, o crima, o tornada, o grozavie, o ,,senzationala”.



Ce marturie ne da oare Sfantul Ilie despre descoperirea lui Dumnezeu?

Oare nu dupa zgomote si grozavii in care spune ca nu era Dumnezeu il gaseste pe El intr-o adiere de vant subtire – dar si aici in parte?



Vedeti si voi cate comentarii la grozavii si ,,senzationale”…



Fratilor sa ne intoarcem la purtarea simpla, fireasca.

- Sa dam mastile jos si sa ne privim neputiintele – de aici vine smerenia.

- Vazandu-ne neputiintele nastem rugacunea in inima catre Cel fara de care nimic nu se plineste.

- De aici rugaciunea naste iubirea care sparge impietrirea inimii pentru ca iubirea este venirea lui Dumnezeu in inimile noastre.



Sa aveti pace in inima si

,,Lucrati cu intelepciune”

http://www.sinaxa.net



pe 18 Mar 2011 la 00:11 # oana





Exista cumva pe site mai multe materiale in care se vorbeste despre cei o suta patruzeci si patru de pecetluiti din toate semintiile fiilor lui Israel?



pe 18 Mar 2011 la 00:51 # ioana





“pecetea darului Sfantului Duh. Amin.” – odata pecetluit de slujitorul lui Dumnezeu, omului nu i se mai poate (im)pune alta pecete.

Ramane totusi pericolul inselarii. Din articol inteleg ca harul Duhului Sfant este totusi scut, si nu arma. In acest caz, arma crestinului ar fi pocainta.



Asa cum am mai spus, articolele dvs completeaza ceea ce ma sfatuieste parintele duhovnicesc. Multumiri!



pe 18 Mar 2011 la 01:06 # admin





@ Ioana:



Si scutul este tot o arma… de aparare



@ Oana:



Nu exista pe site. In orice caz numarul este simbolic, el exprima o plinatate, nu trebuie luat literal, nu va fi un astfel de numar fix, asa cum spun iehovistii si alti sectari.



pe 18 Mar 2011 la 01:16 # admin2





Iata cum talcuieste Inaltul Bartolomeu Anania:



Numărul simbolic: 122 x 100 (pătratul numărului sfânt – Israel – înmulţit cu numărul duratei lungi, indefinite); desemnează pléroma, totalitatea, întregul, plenitudinea (nu lipseşte nici unul din cei ce urmau să se mântuiască).



De verificat aici: http://www.dervent.ro/biblia.php



pe 18 Mar 2011 la 07:17 # Nicolae Mirean





Oare ce’ar pierde omenirea,

Ce-ai pierde tu, ce’aş pierde eu,

D’ac-am trăi profund şi sincer

Tot ce ne cere Dumnezeu ?



Ce-ar pierde arta şi cultura

Şi cum s’ar păgubi ştiinţa

D’ac-am trăi pe’ntrg pământul

Doar Adevărul şi credinţa ?



Oare ce-ar pierde omenirea

În existenţa-i pe pământ,

De-ar spune numai Adevărul

Şi ar trăi în Duhul Sfânt ?



Ce-aş pierde eu şi tu în viaţă,

Ce-ar pierde din valoarea-i lumea

De n-am mai spune şi n-am scrie

Minciuna, falsul, ficţiunea ?



Câţi dintre noi am fi înstare

Să spunem numai Adevărul

Şi să-l păzim şi-n chinul crucii,

Cum l-a păzit Mântuitorul ?



Există fals şi ficţiune ?

Există iad, chinuri şi vai ?

Există Dumnezeu şi ceru-i ?

Există sfinţi, există Rai ?



Cine se luptă să ucidă

Şi să îngroape Adevărul ?

Cine l-a răstignit pe cruce,

Chiar pe Iisus Mântuitorul ?



Ce-a dorit să dobândească

Iisus Mântuitorul lumii,

Când a mustrat şi-a dat pe faţă,

Toate puterile minciunii ?



Cine cu falsul şi minciuna,

Cu viciul şi cu ficţiunea,

Se străduieşte să câştige

Puterea, să domine lumea ?



Cine ascunde mii de sensuri

Şi mii de scopuri în cuvânt,

Când el s-ar cuveni să fie,

Doar Adevăru-n Duhul Sfânt ?



Toţi îndrăgim însă minciuna,

Viaţa teatrală, ficţiunea,

Arta’nşelării , actoria,

Cultura mincinoasă-a lumii.



Mândria noastră mincinoasă,

Râvneşte doar deşteptăciunea

Speculativă şi vicleană,

Cu care se făleşte lumea.



Toţi stim ce e şi ce pretinde

Pe-această lume Adevărul,

Că-i crucea cea mai grea a lumii,

Că-i chiar Iisus Mântuitorul.



O ştim şi-Îl admirăm în taină,

Dar totdeauna-l ocolim,

Findcă ne pune cruce-n spate,

Şi de-l trăim, ne răstignim.



Dar vai de noi şi viaţa care

O vrem mai dulce şi mai bună,

Că toată-i numai amăgire,

Toată-i clădită pe minciună.



Doar Adevărul ne sfinţeşte

Şi nu ne’nşeală pe pământ.

Doar Adevărul este viul

Ce se trăieeşte-n Duhul Sfânt.



Nimeni nu poate să discearnă

Tot ce e bine şi ce-i rău

-În adâcimi – numai prin sine,

Ci conlucrând cu Dumnezeu.



Nimeni nu poate ca să scape

Din legăturile minciunii,

Decât prin cel ce-n chinul crucii,

A ridicat păcatul lumii.



Numai prin taina preoţiei,

Prin spovedania curată,

Ne rezidim în Adevărul

Şi-n viaţa cea adevărată.



Numai credinţa ortodoxă,

Nu ne înşeală pe pământ,

Că în smerenia-i ce-o poartă

Lucrează tainic Duhul Sfânt.



De’aceia-i pururea pe lume,

Hulită şi batjocorită,

Că poartă-n sine Adevărul

Şi-i ca şi Domnul, răstignită.



pe 18 Mar 2011 la 20:31 # oana





Multumesc pentru raspuns. Intrebam si pentru ca, nu mai stiu de unde, ramasesm cu impresia ca si pt. Steinhardt fusese mult timp nelamurit in legatura cu acest numar si credeam ca tot pe site citisem in acest sens. Multumesc si pentru link-ul catre biblia diortosita de I.P.S. Bartolomeu.



Sursa:http://www.razbointrucuvant.ro/2011/03/17/harul-duhului

Vecerniile Postului Mare

 

Ce este Vecernia Iertării şi ce sunt Vecerniile Postului Mare?

Vecerniile de umilinţă se oficiază în fiecare duminică din Postul Mare.



În după-amiaza duminicii Lăsatului sec de brânză se oficiază Vecernia de umilinţă, numită „a Iertării”. Se numeşte ”de umilinţă”, deoarece se cântă cu multă umilinţă troparele Triodului, al căror conţinut este plin de conştiinţa adâncă a păcătoşeniei, de plâns, de tristeţe, de pocăinţă şi rugăciune fierbinte pentru iertarea păcatelor.

Se numeşte ”Vecernia Iertării” doar prima din ele, deoarece la sfârşitul slujbei poporul sărută Evanghelia, cerându-şi iertare de la preot, iar în continuare unii altora, încât să înceapă Postul Mare iertaţi şi împăcaţi unii cu alţii. Este vorba de un frumos obicei care se păstrează în majoritatea bisericilor şi mănăstirilor.

O altă caracteristică a acestor vecernii este faptul că după Intrarea mică şi Prochimenul Vecerniei se schimbă podoabele Sfintei Mese şi veşmintele preoţilor. Din pascale, pentru că este duminică, devin de doliu, datorită Postului (cele albe se schimbă cu cele mov – pentru că nu-L plângem pe Hristos ca om, ci ca pe un Împărat şi Dumnezeu).

La sfârşitul vecerniei se cântă troparele ”Născătoare de Dumnezeu, Fecioară…”, ”Βotezătorule al lui Hristos…” şi celelalte şi se încheie cu rugăciunea Cuviosului Efrem Sirul:

”Doamne şi Stăpânul vieţii mele,

duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale.

Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.

Rostind-o, facem trei metanii mari. Urmează 12 metanii mici (închinăciuni) în timp ce rostim în taină: ”Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului…”, iar la sfârşit repetăm ”Doamne şi Stăpânul vieţii mele…”, făcând o a patra metanie mare.

****************************

Canonul Sfântului Andrei Criteanul

 

(partea a 4-a)





Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul (sau Cretanul) este un canon de pocăinţă foarte lung, compus în secolul al VII-lea care este cântat în timpul Postului Mare.



Canonul cel Mare este format din patru părţi, fiecare împărţită în nouă ode ca orice canon obişnuit. Totuşi, sunt mici diferenţe între odele celor două compoziţii. În acest Canon sunt multe tropare. La refrenul “Miluieşte-mă Dumnezeule, miluieşte-mă” se face o metanie completă. În plus, unele ode au refrenuri adiţionale şi tropare ale autorului canonului, Sfântul Andrei din Creta, sau ale Sfintei Maria Egipteanca, unul din cele mai mari modele de pocăinţă din istoria creştină.



Canonul cel Mare se slujeşte în prima săptămână a Postului Mare. La Pavecerniţa Mare de luni, marţi, miercuri şi joi, se citeşte câte o parte din Canon după Doxologia Mică (în practica greacă) sau după Psalmul 69 (în practica rusă). În miercurea din săptămâna a cincea a Postului Mare, Viaţa Sfintei Maria Egipteanca este citită împreună cu întreg Canonul cel Mare la Utrenie. Această practică a fost introdusă încă din timpul vieţii Sfântului Andrei, care este, de asemenea, şi autorul hagiografiei Sfintei Maria Egipteanca.

O trăsătură distinctivă de bază a Canonului cel Mare este utilizarea deosebit de frecventă a imaginilor şi subiectelor din Vechiul şi Noul Testament. Pe măsură ce Canonul merge înainte, comunitatea întâlneşte multe exemple de păcate şi pocăinţă. Sfânta Scriptură (şi astfel Canonul) vorbeşte despre unele persoane pozitiv şi despre altele negativ—se aşteaptă ca penitenţii să imite exemplele pozitive de sfinţenie şi pocăinţă şi să evite exemplele negative de păcat, natură căzută şi mândrie. Cu toate acestea, unul din cele mai notabile aspecte ale Canonului este că portretizează figurile biblice într-o formă foarte personală pentru fiecare penitent: Canonul este scris în aşa manieră că fiecare credincios se poate identifica singur cu multe personaje şi evenimente din Biblie.

(Orthodoxwiki.org)

http://prediciaudio.wordpress.com/

 

NE TREC PRIN PREAJMĂ FOARTE PUŢINI OAMENI DIN MILIARDELE CARE EXISTĂ,

VEDEM PUŢINI DINTRE EI,



ÎNŢELEGEM DOAR CÂŢIVA



ŞI PENTRU APROAPE NIMENI FACEM CEVA…



ŞI TOTUŞI CRED CĂ EŞTI FRATELE MEU, APROAPELE MEU!

PENTRU CĂ NU TE-AM VĂZUT,



NU TE-AM ÎNŢELES,



N-AM PUTUT NIMIC PENTRU TINE,



TE ROG IARTĂ-MĂ !




Sursa:Pelerin Ortodox

Legatura sufletului cu trupul staruie si dupa moarte

Trupul din care a iesit sufletul nu se intoarce in nefiinta, iar elementele sale, chiar risipite, spulberate si amestecate cu alte elemente din natura, nu sunt niste simple "ramasite" oarecare. Asa spun Sfantul Dionisie Areopagitul si Sfantul Grigorie de Nyssa, care scrie: "E drept ca trupul se destrama pe incetul, dar nu se nimiceste, caci nimicirea e tocmai trecerea in neexistenta, cata vreme destramarea e numai o imprastiere, adica o reintoarcere a trupului la stihiile pamantene din care a fost luat. Iar ceea ce se afla in aceasta stare nu se pierde, cu toate ca asa ceva trece dincolo de perceptia noastra simtuala".



Sfantul Ioan Gura de Aur, la randul sau, spune ca "moartea nimiceste ceea ce este stricacios in noi, nu si trupul". De aceea ar fi gresit sa ne inchipuim ca "legatura dintre trupuri si sufletele lor se rupe pe vecie".



Moartea, e drept, scoate sufletul din insotirea sa cu trupul, insa legatura fireasca dintre ele se pastreaza sub o anumita forma, si in orice caz staruie deplin legatura lor ipostatica. Nu putem spune ca o data cu moartea din om nu mai ramane decat sufletul, trupul sortit destramarii nemaiavand nici o legatura cu el si pierind cu totul.



Dupa ce sufletul care se desparte de trup ramane suflet al celui mort, tot asa si trupul, fie el les sau numai oase, ramane trup al sau. Dincolo de moarte, sufletul si trupul pastreaza - atat intre ele, cat si cu persoana careia ii apartin -o legatura cu neputinta de distrus, pe baza apartenentei lor la o aceeasi persoana (ipostas).



Sfantul Maxim Marturisitorul explica foarte riguros lucrul acesta. Nu se poate vorbi de o separare totala a sufletului de trup, "caci dupa moartea trupului, sufletul nu se numeste simplu suflet, ci suflet al omului, si suflet al unui om anume. Caci si dupa moartea trupului, sufletul pastreaza drept forma a sa deplina, intregul uman a carui parte este, in baza relatiei.



La fel si trupul, e muritor dupa fire, dar nu este dezlegat de intregul uman, din pricina felului in care vine la existenta. Caci nu se numeste trupul simplu trup, dupa despartirea de suflet, ci trup al omului, si trup al unui om anume, chiar de se corupe si se descompune in elementele din care este alcatuit. Caci are si asa, ca cel ce este parte din intregul uman, drept forma a sa deplina acest intreg uman, in baza relatiei.



In amandoua, adica si in suflet si in trup, relatia cugetandu-se ca ceva ce nu poate fi smuls, intrucat sunt amandoua parti ale intregului uman, ea infatiseaza si aducerea lor deodata la existenta si dovedeste si deosebirea dintre ele dupa fiinta, nevatamand in nici un fel ratiunile sadite in ele dupa fiinta. Deci niciodata nu c cu putinta a afla sau numi vreun trup sau suflet in afara relatiei dintre ele. Caci deodata cu partea se arata si aceea ca este parte a ceva (...) si in ea e implicat si intregul a carui parte este. Caci relatia lor este de neinlaturat".



Sfantul Grigorie de Nyssa abordeaza si el aceasta problema, insa dintr-o alta perspectiva. El spune ca sufletul recunoaste elementele trupului sau chiar dupa imprastierea lor, tot asa cum zugravul tine minte ce culori a amestecat ca sa obtina o nuanta anume, pastorul isi recunoaste oile sale chiar atunci cand pasc impreuna cu altele, iar cel caruia i s-au spart mai multe vase cunoaste ale caruia dintre ele sunt cioburile.



Chiar si in moarte, sufletul isi aduce aminte nu doar de trupul intreg, ci si de fiecare madular al sau si ramane, intr-un anume fel, prezent in fiecare dintre ele, oricat de descompus ar fi: "sufletul recunoaste insusirile firesti ale elementelor trupului in care a trait chiar si dupa ce acestea se despart unele de altele; chiar daca firea tine elementele materiale despartite, pe fiecare in alta parte, din pricina insusirilor deosebite ale fiecaruia, totusi sufletul se afla in fiecare, tinandu-se, prin puterea de cunoastere, in elementele trupesti care-i sunt proprii, staruind in acestea pana cand se va face din nou unirea acelor elemente imprastiate, in vederea unei reinnoiri a trupurilor descompuse. Si aceasta este propriu-zis ceea ce noi numim inviere".



Tot atat de adevarat este ca si trupul ramane intr-un anume fel prezent in suflet. Astfel, Sfantul Grigorie de Nyssa scrie ca: "dupa despartirea de trup, se pastreaza in suflet anumite semne care marturisesc cum ca noi am format inainte o unitate, un intreg, ne-o dovedeste parabola despre bogatul nemilostiv si saracul Lazar, din care vedem ca dupa ce trupurile au fost asezate in mormant, sufletul a pastrat un oarecare semn trupesc prin care si Lazar a fost recunoscut, si bogatul n-a ramas nestiutor".



E adevarat ca de-a lungul vietii pamantesti trupul sufera felurite schimbari - pricinuite, de pilda, de raniri, de boala, de inaintarea in varsta - culminand cu cele din ceasul mortii, cand se desface in cele din care a fost facut si se descompune; dar el poseda o forma (eidos) a sa, care nu se schimba, iar aceasta forma staruie in suflet ca o pecete pe care nici moartea n-o poate sterge.



Forma aceasta permite ca la inviere elementele despartite sa poata fi din nou adunate laolalta, pentru a se recompune trupul. "Diferitele combinatii ale materiei produc feluritele aspecte ale formei; propriu-zis, aceste combinatii nu sunt altceva decat amestecul elementelor primare (asa numim elementele din care este alcatuit intregul univers, si insusi trupul omului).



De aceea, pentru ca forma (eidos) trupului ramane in suflet, asa cum pecetea se intipareste in ceara moale, urmeaza ca nici materialele care au servit la formarea figurii pe pecete nu raman straine de suflet, ci, in clipa invierii, sufletul primeste din nou in el tot ceea tine de urma intiparita in el de forma (eidos) trupului. Si atunci intra in legatura deplina cu el toate elementele care au alcatuit dintru inceput forma (trupului)".



Trupul acesta de acum va invia, trupul acesta de acum se va innoi si va primi o noua viata; la inviere omul isi va regasi propriul sau trup (nu trupul altuia si nici un alt trup oarecare), insa cu alta vietuire.



Identitatea personala si trainicia ei in timp, asadar, se pastreaza si in rastimpul dintre moartea fiecarui om pana la invierea de obste, chiar daca cele din care este alcatuit trupul se risipesc si se descompun.



"Nu-i chiar cu neputinta ca elementele trupesti, stihiile, sa se uneasca din nou si sa alcatuiasca iarasi acelasi om. Caci daca n-ar veni din nou in lume tocmai aceeasi alcatuire si ar primi in amestec doar elemente asemanatoare in locul celor care-i sunt proprii, e ca si cum s-ar reconstitui un alt om in locul lui, lucru care nu s-ar putea numi inviere, ci crearea unui alt om. Dar daca trebuie sa se intoarca iarasi acelasi om la sine insusi, trebuie sa fie in intregime acelasi, si in toate partile sale elementele sa-si reia locul lor in firea lui dintru inceput".



De aceea, Sfantul Grigorie de Nyssa spune din nou: "sufletul petrece in elementele trupului si dupa despartirea lui de trupul in care a crescut si a vietuit de la inceput, ramanand de acum ca un fel de paznic peste ceea ce avea si nelasandu-le sa se amestece cu alte elemente de acelasi fel.



Agerimea si subtirimea puterii sale cugetatoare nu ingaduie nici o ratacire in realcatuirea elementelor trupesti. Si impreuna cu materia proprie care este amestecata in elementele apropiate, se incorporeaza si sufletul si nu lasa sa slabeasca legatura care le tine pe toate in univers, ci ramane pururea in aceste elemente in orice loc si in orice chip le-ar fi risipit firea".



Jean-Calude Larchet




Credinta in viata de apoi in crestinism




Ideea de nemurire in crestinism consta din cateva notiuni definitorii neintalnite la alte religii. In primul rand, nemurirea are un caracter personal, fiind o comuniune eterna, individuala cu Dumnezeu. Aceasta credinta in nemurire ca act personal se bazeaza nu atat pe natura inerenta a eului spiritual, desi acest aspect are un rol important, ci, pe credinta intr-un Dumnezeu personal, preocupat de soarta fapturilor sale. In al doilea rand, crestinismul vede in viata din aceasta lume o parte integranta a vietii vesnice. Nemurirea incepe cu viata trecatoare paman-teasca, caci si viata pamanteasca este o viata a duhului, care, desi conditionata de existenta in trup, transcende acest aspect de finitudine si, prin urmare, nu sfarseste odata cu moartea trupului. La temelia invataturii lui Iisus Hristos sta convingerea ca omul are o valoare deosebita. Acest lucru implica si credinta ca o astfel de valoare suprema in lumea creata prezenta in universul lui Dumnezeu, daca este intr-adevar valoare suprema, nu poate fi supusa unei vieti atat de trecatoare si ca prin urmare, ea este destinata vietii eterne. In al treilea rand, conceptia crestina despre nemurire se concentreaza in jurul persoanei lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, si a activitatii Sale mantuitoare si in special a invierii Lui. Acest aspect este strans legat de promisiunea pe care El insusi a facut-o: "...pentru ca Eu sunt viu si voi veti fi vii" CV, 19).



Din punct de vedere crestin, moartea trupeasca este un proces ce , dupa pacatul lui Adam, in desfasurarea vietii empirice si rezulta din separarea sufletului de trup si intoarcerea lui la Dumnezeu (Eclesiast XII, 7), cel ce l-a creat, pentru a fi judecat si pentru a-si primi in rai sau iad, rasplata sau pedeapsa vietii pamantesti, iar trupul se intoarce in pamant, din care a fost luat (Geneza III, 19), pentru a se descompune in elementele din care a fost alcatuit. Cauza mortii este pacatul sau mai precis, indepartarea omului de Dumnezeu, de izvorul vietii. Daca n-ar fi pacatuit omul, ramanand in comuniune cu Dumnezeu, putea sa nu moara. Moartea a intrat in ordinea vietii ca urmare a pacatului savarsit de Adam si Eva (Geneza II, 7 ; Romani VI, 23). Odata savarsit, consecintele sale ontologice s-au rasfrant asupra intregii omeniri : "De aceea, precum printr-un om a intrat pacatul in lume si prin pacat moartea, asa moartea a trecut la toti oamenii, prin acela in care toti au pacatuit" (Romani V, 12). Prin moarte inceteaza orice activitate a omului, fie de a creste in virtute, fie de a cadea in pacat. Viata pana la moarte este rastimpul in care omul poate sa dobandeasca dreptul la viata si fericire vesnica. In acelasi timp, ca rezultat al faptelor sale el poate sa-si atraga asupra sa moartea sau pedeapsa eterna. Odata evenimentul mortii trecut, nu mai exista posibilitatea efectuarii unui progres in virtute si, deci, do-bandirea iertarii pacatelor: "Sufletul, dupa moarte, nu poate a se slobozi sau a se pocai, nici a face ceva ce poata rascumpara din iad". De aceea, invatatura crestina accentueaza asupra unei trairi care sa aiba in vedere permanent inevitabilitatea mortii trupesti : "in toate faptele tale adu-ti aminte de sfarsitul tau in veac nu vei pacatui" (Sirah VII, 36).



Moartea trupeasca este urmata de judecata particulara: "Este randuit oamenilor sa moara, iar dupa aceea sa fie judecati (Evrei IX, 27). Dupa aceasta judecata, sufletul isi primeste rasplata sau pedeapsa si ramane in asteptarea evenimentului eshatologic al invierii mortilor si judecatii universale, dupa care se va instaura imparatia lui Dumnezeu.



Despre procedura in cadrul judecatii particulare, Revelatia divina nu ne spune nimic. O traditie veche a dezvoltat in acest sens invatatura despre vami. Astfel, dupa despartirea de trup, sufletul merge la judecata particulara insotit de ingeri si demoni. Acesta trebuie sa treaca prin anumite "vami" sau "puncte de cercetare". In prezenta ingerilor si demonilor insotitori, se face desfasurarea si cercetarea vietii si faptelor pamantesti ale omului. La fiecare vama se cere socoteala de anumite fapte rele. Daca nu are fapte rele covarsitoare, acesta este dus la rai de ingeri, in caz contrar, duhurile rele pun stapanire pe el si-l vor duce la iad. Demonii vor aminti toate pacatele, fie ele iertate prin Taina Pocaintei. Ingerii vor cauta sa-l ajute.



Raiul si iadul nu sunt decat doua stari provizorii de rasplata sau pedeapsa in care sufletele celor drepti sau respectiv pacatosi vor petrece pana la judecata universala (Luca XXIII, 43 si II Petru II, 4). Acestea sunt stari fiintiale constiente, prin aceea ca sufletul fiecarui individ gusta placerea sau amaraciunea faptelor sale. Cei care sunt in rai sunt liberi de necaz, caci spune Sfanta Scriptura: "Dumnezeu va sterge orice lacrima din ochii lor si moartea nu va mai fi; nici plangere, nici durere nu va mai fi" (Apocalips XXI, 4), si vor fi recipientii unor bunuri pozitive, ce nu pot fi descrise decat prin analogie cu cele pamantesti : "cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit, acestea le-a gatit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc" (I Corint II, 9)



Punctul culminant al starii prezente in rai este, insa, comuniunea cu Iisus Hristos, cu ingerii si cu sfintii si apoi contemplarea lui Dumnezeu ca incununare a acestei comuniuni. Viata impreuna cu Hristos (Ioan XIV, 3), cu ingerii (Evrei XII, 22) si cu sfintii (Matei VIII, 21) este superioara, in care cei drepti, participa la slava lui Hristos (II II, 12). Vederea lui Dumnezeu, de care se bucura cei drepti, curati cu inima vor vedea pe Dumnezeu" (Matei V, 8), nu este o vedere totala, deoarece Dumnezeu este infinit. Exista totusi o crestere, un progres infinit in aceasta vedere sau contemplare a frumusetii divine a lui Dumnezeu care continua in eternitate si aceasta datorita dragostei pe care Dumnezeu o are fata de om, prin care El il ridica la o intelegere mai presus de fire. Despre aceasta stare vom vorbi mai tarziu cadrul acestei parti.



Iadul este starea in care vor intra sufletele celor pacatosi, dupa aceeasi judecata particulara, unde se afla duhurile necurate (II Petru II, 4). Pedepsele iadului sunt puse in comparatie cu bucuriile raiului. Astfel, in iad are loc indepartarea de Dumnezeu (Matei VII, 33), care e materializeaza in lipsa de comuniune cu Hristos, cu ingerii si cu sfintii si petrecerea in societatea duhurilor rele. Caracteristica principala a starii din iad este mustrarea de constiinta pentru relele facute si neputinta de a le repara (Marcu IX, 44; Matei XXII, 13). Se vorbeste si de o pedeapsa a focului (Luca XVI, 24), desigur nu un foc asemanator celui din lumea aceasta, ci unul "cum numai Dumnezeu il stie".



Unii crestini interpun intre rai si iad, ca stare trecatoare, purgatoriul si aceasta in baza unor interpretari proprii ale Sfintei Scripturi (Luca XII, 58-59 si textul clasic I Corinteni III, 11-15). Aceasta ar fi o stare de ispasire a pacatelor prin supunerea la diferite pedepse. La baza purgatorului sta mai ales ideea de satisfactie, care, de altfel, contrazice invatatura despre Sfintele Taine. Asemanarile care se fac intre purgatoriu si anumite aspecte ale eshatologiilor necrestine orientale sunt fortuite, deoarece acesta se deosebeste prin insusi scopul pe care il are.

Intre cei vii si cei morti exista o stransa legatura bazata pe comuniunea iubirii si a rugaciunii. Prin acte de milostenie, prin rugaciuni si prin Jertfa Euharistica cei inca in viata pot cere mila si indurare de la Tatal cel ceresc pentru cei aflati sub pedeapsa iadului. La randul lor, sfintii mijlocesc in fata lui Dumnezeu pentru buna primire a rugaciunilor noastre, ale celor ramasi in viata. Aceasta intrepatrundere sau intrajutorare spirituala, caracteristica doctrinei crestine ortodoxe, accentueaza mai ales asupra caracterului universal al comunitatii umane, care in acceptiunea ei cea mai larga depaseste limitele vietii empirice si include pe toti cei care au impartasit aceeasi credinta. Aceasta comutate universala primeste si mai multa claritate atunci cand o evaluam in perspectiva evenimentelor eshatologice, care vor culmina cu judeca ultima si instaurarea imparatiei lui Dumnezeu.



Acest eveniment va fi precedat de invierea mortilor, adica revenirea la viata a tuturor celor care au trait pe pamant inainte de cea de a doua venire a lui Hristos. Prin atotputernicia lui Dumnezeu, sufletele celor raposati se vor uni din nou cu trupurile in care au trait. Aceasta reunire a trupului cu sufletul va fi vesnica. Invierea va avea un caracter universal. Ea va cupinde pe toti cei raposati, drepti sau pacatosi (Fapte XXIV, 15). Trupurile vor fi identice cu cele de pe pamant, fiecare pastrandu-si propria identitate dar intr-o stare transferata, coplesita de spiritualitate. De aceea, firea trupeasca va fi inzestrata prin har, insusiri ce vor caracteriza starea de vesnicie: nestricaciune, preamarirea, puterea deosebita, aspecte spirituale noi si nemurirea. "Se seamana trupul intru stricaciune, inviaza intru nestricaciune; se seamana intru necinste, inviaza intru marire ; se seamana intru slabiciune, inviaza intru putere ; se seamana trup firesc, inviaza trup duhovnicesc" (I Corinteni XV, 42-44); si "Trebuie ca acest trup muritor sa se imbrace intru nemurire" (I Corinteni XV, 53). Chiar si pacatosii vor invia, desi nu spre marire, ci spre osanda vesnica (Matei XXV, 46). Sta rea trupurilor dupa inviere va fi caracterizata si de o integritate corporala perfecta.



Cei ce se vor mai afla in viata la cea de a doua venire a Domnului nu vor muri, ci vor trece direct la starea de inviere prin transformare fiintiala, primind insusirile celor inviati (I Corinteni XV, 51-52). Odata savarsit actul invierii, act considerat ca fiind cea mai mare dreptate ce se face omului, oamenii vor fi supusi judecatii din urma. Aceasta judecata va fi universala, solemna, publica, dreapta, definitiva, suprema si infricosatoare.



Scopul acestei judecati va fi de a constata felul in care fiecare om a intrebuintat darurile primite de la Dumnezeu (Matei XXV, 15 urm.). Cu aceasta ocazie se va stabili si un raport just intre virtute si fericire si intre pacat si pedeapsa. Atunci fiecare om va fi judecat si rasplatit dupa credinta, cugetul, vorbele si faptele sale (Ioan III, 18 ,- I Corinteni IV, 5 ; Matei XX, 36 ; Romani II, 6).



Judecatorul suprem va fi Dumnezeu, dar El exercita judecata prin Fiul Omului, adica prin Iisus Hristos (Ioan V, 22 ; Fapte X, 42 , XVII, 31, Romani II, 16). La tronul judecatii vor fi aduse toate "neamurile" (Matei XXV, 32) ; iudeii si paganii (Romani II, 9), cei morti inainte de venirea Domnului si cei ce se vor afla inca in viata (Fapte X, 42). La fel vor fi judecate si duhurile rele (II Petru II, 4). Toti cei adusi in fata Tronului judecatii vor fi judecati potrivit legii dupa care au vietuit: Pe pagani Domnul ii va judeca dupa legea constiintei inscrisa in inimile lor (Romani II 14-16) ,- pe evrei, dupa legea lui Moise (Romani II 12) iar pe crestini dupa legea data prin Evanghelie. Sentinta judecatii finale va fi vesnica. Dreptii vor merge la viata vesnica, iar pacatosii la pedeapsa vesnica (Matei XXV, 46).



Acest ultim eveniment din istoria omenirii va fi prevestit de anumite semne, printre care predicarea Evangheliei la toate popoarele (Matei XXIV, 14), convertirea intregului popor iudeu la crestinism (Osea III, 5 ; Romani XI, 25-26) ; venirea lui Enoch si Ilie (Apocalipsa XI aparitia lui Antihrist (II Tesaloniceni II, 3-4 , II, 8 ; I Ioan II, apostasierea unora de la crestinism (I Timotei IV, 1-2) , persecutii, de ciuma, cutremure de pamant, semne mari pe cer, ivirea proorocilor mincinosi (Matei XXIV, 4 urm.; Marcu XIII, 7-13; Luca XXI, raspandirea unor vicii printre oameni (II Timotei III, 1-5). Toate acestea vor culmina cu aparitia pe cer a Sfintei Cruci (Matei XXIV, semn ca Cel ce a fost rastignit vine din nou in lume. Dupa aceea va veni Domnul cu putere si marire multa, inconjurat de ingeri (Matei XVI, 27). El va veni cu acelasi trup cu care s-a inaltat la cer (Fapte I, 11). Apoi se va aseza pe tronul maririi si in fata Lui vor fi adunati pentru judecata toti cei inviati si toti cei care vor trai atunci pe pamant (Tesaloniceni IV, 12-16).



Venirea Domnului si judecata de pe urma sunt evenimente care vor oduce o transformare prin har a omului, dar si a intregului univers in cadrul procesului etern de indumnezeire, adica, de unire a omului cu Dumnezeu, in contextul unei apropieri ca dintre doua entitati fiintiale diferite, o unire fara confuzie pe plan moral si spiritual intre Dumnezeu om, facuta posibila prin credinta si har. Desigur, acest proces de unire a omului cu Dumnezeu, cunoscut sub numirea de theosis, trebuie sa fie inceput, in viata de aici si acum, prin transformarea naturii noastre decazute si corupte si prin adaptarea ei la viata vesnica.



Gandirea crestina ia in considerare intr-un mod extrem de serios realitatea divina, Dumnezeu, si cea umana, omul, recunoscandu-le ca fiind realitati distincte si imuabile, afirmand in acelasi timp posibilitatea unei relatii adecvate si, mai mult, a comuniunii lor. Relatia dintre Dumnezeu si om are un caracter personal si se bazeaza pe integralitatea completa a lor, desi fiecare apartine unor planuri de fiintialitate total diferite. Dumnezeu cel intreit, cel care este cu totul altceva decat omul si necunoscut in fiinta sa, din dragoste ridica creatia sa in comuniune perfecta cu viata divina prin har. Aceasta transformare si ridicare are in cadrul unui raspuns personal si moral al omului la initiativa divina. Indumnezeirea, care are in acest fel consecinte cosmice, este concentrata in si isi trage originea din relatia personala dintre doua entitati fiintiale fundamental deosebite: fiinta necreata si fiinta creata ; infinitul si finitul, nemurirea si moartea, sfintenia si pacatosenia.



In aceasta apropiere de Dumnezeu sau comuniune se porneste de la natura spirituala daruita omului prin creatie, natura ce poseda toate darurile necesare pentru unirea cu viata divina. Datorita Revelatiei divine omul are la indemana sa adevarul si lumina intr-o continua descoperire prin energiile divine necreate ale lui Dumnezeu si prin dragostea Sa nemarginita. In acest fel este posibil ca omul sa ajunga la cunoasterea lui Dumnezeu, insa intr-un mod limitat dar interminabil, caci Dumnezeu creatorul, cel care este dincolo de orice cunoastere, transcendent, este prin definitie de necuprins si necunoscut in Fiinta sa nu se identifica cu creatia Sa pe care a chemat-o la fiinta intr-un mod absolut liber si din nimic (ex nihilo). Cele doua realitati, Dumnezeu si omul, ajung la comuniune ca urmare a initiativei divine, tainic lucratoare, facandu-i pe oameni partasi ai vietii si dragostei divine.



Indumnezeirea isi are temelii in Sfanta Scriptura. Amintim doar doua locuri clasice. In Vechiul Testament citim : "Eu am zis: sunteti dumnezei, toti sunteti fii ai Celui Prea inalt" (Psalm LXXXI, 6) si in Noul Testament, Sfantul Apostol Petru aminteste ca Mantuitorul " ne-a harazit fagaduinte mari si de mare pret, ca prin ele sa va faceti partasi dumnezeiestii firi" (II Petru I, 4). Sfintii Parinti preiau aceasta idee si pun in centrul ei evenimentul intruparii lui Iisus Hristos, care este considerat nu numai un mijloc spre realizarea indumnezeirii ci si chipul indumnezeirii. Astfel, Sfantul Atanasie spune : "Fiul lui Dumnezeu s-a inomenit, pentru ca noi sa fim indumnezeiti". Intregul proces de indumnezeire trebuie vazut in contextul activitatii divine prin energiile necreate si prin lucrarea mantuitoare a lui Iisus cel intrupat.



Energiile necreate se deosebesc de esenta sau Fiinta divina si stau la baza oricarei experiente mistice. Dumnezeu, inaccesibil noua in Fiinta Sa, este prezent in energiile Sale, ramanand nevazut in ceea ce este: "in acelasi tel in care noi putem sa ne vedem fetele, pentru noi de nevazut, in oglinda", dupa cum marturiseste un Sfant Parinte. Nevazut in esenta Sa, Dumnezeu se descopera prin energiile Sale care sunt lucrari ale naturii divine, ce nu o separa, ci o prezinta ca doua moduri de existenta : in esenta si in afara esentei.



Aceasta doctrina ne da posibilitatea sa intelegem felul in care Treimea se comunica, fara a se dezvalui in esenta. Astfel, Treimea comunica, prin mijlocirea energiilor divine comune tuturor persoanelor Sfintei Treimi, puterea indumnezeitoare a Duhului Sfant in scopul unirii cu noi dupa har.

Unirea la care suntem chemati nu este o unire ipostatica - dupa cum este unirea naturii umane a lui Hristos cu natura Lui divina -, dar nici fiintiala - cum este in cazul celor trei Persoane divine : ci este unire cu Dumnezeu in energiile Sale, sau unire prin har care ne face sa participam la natura divina, fara ca esenta noastra fiintiala sa devina, ca rezultat, esenta sau Fiinta lui Dumnezeu. In indumnezeire sunt prin har ceea ce Dumnezeu este prin natura, exceptand identitatea firi, dupa cum invata Sfantul Maxim Marturisitorul. Ramanem fapturi create in timp ce devenim dumnezei prin har, dupa cum Hristos a ramas Dumnezeu in timp ce s-a inomenit prin intrupare.



Indumnezeirea este o stare evolutiva, un proces de devenire in care sunt angajati efectiv omul si Harul divin; omul prin virtute si fapte bune la care se adauga ajutorul haric: "Caci dupa cum Harul lui Dum-nezeu nu se poarte pogori asupra sufletelor care fug de mantuire, tot asa si puterea virtutii umane nu este suficienta in sine pentru a ridica la perfectiune sufletele care nu se impartasesc de har... dreptatea faptelor si harul Duhului, intrunindu-se, umplu sufletul in care ele se unesc cu viata cea fericita".

Inceputul acestei ascensiuni spirituale este marcat de convertire, adica de intoarcerea voita a omului spre Dumnezeu si renuntarea la lume, intelegand prin lume o imprastiere a sufletului in lumea patimilor, o ratacire de la calea ce duce spre Dumnezeu. Renuntarea la lume ar fi reintoarcerea sufletului la drumul ce duce spre comuniunea cu Dumnezeu. Convertirea este un act de vointa, dupa cum pacatul este tot un aspect negativ al vointei omului, prin care omul se intoarce, se indeparteaza de Dumnezeu. Convertirea este trairea potrivit legilor duhului, ale spiritului. Spiritul sau duhul (nous, pnevma), cea mai superioara parte constitutiva a omului, este si facultatea prin care omul il poate contempla pe Dumnezeu. A trai dupa spirit inseamna a deveni om duhovnicesc (pnevmatikos), a fructifica unirea de la Botez dintre Harul divin si duhul (nous) omului, ceea ce reprezinta transformarea omului din om vechi in om nou, din omul pacatului si al mortii in omul virtutii si al vietii.



Acest urcus spiritual este constituit din doua etape bine definite care se intrepatrund. Prima etapa este cea a faptelor, a actiunii, a lucrarii sau stradaniei efective (praxis) a omului, iar a doua este contemplatia (theoria). Aceste doua etape fac parte integranta din cunoasterea crestina, intelegand prin aceasta trairea personala si constienta a realitatilor spirituale. Intreparunderea dintre fapte si contemplatie este absolut necesara, pentru ca "fara lucrare contemplatia, adica teoria fara practica, nu se deosebeste de inchipuire, de o imaginatie fara substanta reala ,- la fel lucrarea, daca nu este inspirata de contemplatie, este tot atat de sterila si rigida ca o statuie".



Intreaga savarsire a faptelor si procesul de contemplare trebuie sa fie insotit de rugaciune, caci unirea cu Dumnezeu nu poate avea loc in afara rugaciunii, care este de fapt manifestarea relatiei personale cu Dumnezeu. "Puterea rugaciunii, spune Sfantul Grigore Palama, savarseste taina unirii noastre cu Dumnezeu, deoarece este legatura ce uneste fapturile rationale cu Creatorul lor". Unirea dintre faptura si Creator se concepe ca rezultat al dragostei divine, darul cel necreat al energiei indumnezeitoare divine prin care suntem facuti partasi ai firii divine. Darul dragostei divine presupune si in om o inclinare inascuta spre a iubi, capacitate ce da omului putere de a-si realiza propria perfectiune prin dragoste. "Dragostea, darul divin, perfecteaza natura umana -cand o aduce in unitate si identitate prin har cu firea divina". Semnul adevaratei dragoste divine este dragostea fata de aproapele : un om, spunea Sfantul Simeon Noul Teolog, care dorea mantuirea fratilor sai cu atata ardoare, incat adesea se ruga cu lacrimi fierbinti si din adancul sufletului, intr-un exces de zel demn de un Moisi, ca fratii sa fie mantuiti impreuna cu el, iar daca nu el sa fie condamnat cu ei. Caci el se simtea legat de ei in Duhul Sfant prin legatura dragostei asa fel, incat nu dorea sa intre in imparatia cerurilor daca acest lucru insemna separarea de ei". Comentand acest lucru, Lossky spunea "in dragostea fata de Dumnezeu fiecare persoana isi gaseste perfectiunea; totusi persoanele individuale nu pot ajunge la perfectiune fara realizarea unitatii fundamentale a naturii umane. Dragostea fata de Dumnezeu este in mod necesar legata de dragostea fata de aproapele. Aceasta dragoste perfecta il va face pe om aidoma lui Hristos, caci in natura sa creata el va fi unit in intreaga omenire, in timp ce in persoana sa el va uni cele create cu cele necreate, umanul cu harul indumnezeitor". La randul ei dragostea este strans legata de cunoastere, caci procesul de unire si dragoste este orb fara constiinta personala. Numai o viata in deplina cunoastere si comuniune cu Dumnezeu si aproapele poate transfigura firea umana, ducand-o spre hristica stralucire taborica.



Acest proces nu se opreste, nu se limiteaza numai la om, ci inglobeaza intreg universul. Desigur, indumnezeirea incepe cu omul, caci pentru om s-a jertfit Iisus Hristos, singurul si adevaratul mijlocitor divin care a cucerit distanta dintre Dumnezeu si om. In persoana Sa, Iisus Hristos a depasit abisul moral ce separa pe pacatos de Dumnezeu, dar si distanta dintre Dumnezeul cel infinit si omul finit. Omul devine partas al lui Hristos Mantuitorul prin Botez (Romani VI, 4-10), caci prin Botez cei credinciosi sunt ingropati cu Hristos pentru a trai impreuna cu Hristos cel Inviat in noua viata (Romani IV, 4-11). Hristos include in activitatea Sa mantuitoare cosmosul intreg si, ca atare, dimensiunea eshatologica a indumnezeirii se va extinde si asupra intregii lumi create : "caci faptura insasi se va izbavi din robia stricaciunii, ca sa se bucure de libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu" (Romani VIII, 21). Aceasta eliberare de sub "robia stricaciunii" va avea drept rezultat instaurarea "unui cer nou si pamant nou, in care dreptatea locuieste" ( Petru III, 13).



Deosebim in acest mister al indumnezeirii trei momente principate in primul rand, indumnezeirea naturii umane asumate de Dumnezeu Cuvantul prin Iisus Hristos, Dumnezeu-omul; in al doilea rand si ca o consecinta a primului moment, indumnezeirea persoanei crestinului si in treilea rand, ca o consecinta a momentelor premergatoare, indumnezeirea intregului cosmos.



Conceptia eshatologica crestina cuprinde in viziunea sa nu numai omul ci intreaga faptura si intreg universul. In acest sens, putem vorbi de o comuniune eshatologica a intregii creatii cu Creatorul, comuniune ce va creste in intensitate in cadrul procesului nesfarsit al indumezeirii. Astfel, viata vesnica nu este o simpla existenta prelungita la infinit, deoarece valoarea vietii vesnice nu consta in eternitatea ei, in indiferent ce forma, eternitatea fiind doar un aspect al valorii ei. Ea reprezinta cresterea nesfarsita in asemanarea cu Dumnezeu a omului si prin om, a intregului univers. Comuniunea cu Dumnezeu nu este o absorbtie fiintiala, caci absorbtia fiintiala neaga orice valori morale, precum si personalitatea umana. Prin comuniune nu se voieste sfaramarea limitelor dintre necreat si creat. Aceste limite nu reprezinta obstacole in calea comuniunii. Comuniunea eshatologica inseamna bucuria eliberarii finale din robia pacatului si realizarea ultima a starii de unire cu Dumnezeu si de sfintenie. Starea eshatologica implica, fara indoiala, ridicarea intregii naturi la un statut nou. Iintreaga lume, intreg universul va fi o teofanie sublima. Totul va fi supus legii supreme a iubirii, caci iubirea apartine naturii divine, iar scopul lucrarii Duhului Sfant este de a o face lucratoare in oameni.


Remus Rus

****
Viata de apoi in crestinism


Viata de apoi in crestinism Mareste imaginea.







Nemurirea are un caracter per­sonal, fiind o comuniune eterna cu Dumnezeu. Aceasta cre­dinta in nemurire ca act personal se bazeaza pe credinta intr-un Dumnezeu personal. Crestinismul vede in viata din aceasta lume o parte inte­granta a vietii vesnice.







Con­ceptia crestina despre nemurire se concentreaza in jurul persoanei lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, si a activitatii Sale mantuitoare si in special a invierii Lui. Acest aspect este strans legat de promisiunea pe care El insusi a facut-o : "...pentru ca Eu sunt viu si voi veti fi vii" (Ioan XIV, 19).







Din punct de vedere crestin, moartea trupeasca este un proces ce intervine, dupa pacatul lui Adam, in desfasurarea vietii empirice si re­zulta din separarea sufletului de trup si intoarcerea lui la Dumnezeu (Ecclesiast XII, 7), pentru a fi judecat si pentru a-si primi in rai sau iad, rasplata sau pedeapsa vietii pamantesti, iar trupul se in­toarce in pamant, din care a fost luat (Geneza III, 19), pentru a se des­compune in elementele din care a fost alcatuit. Cauza mortii este pa­catul, sau mai precis, indepartarea omului de Dumnezeu, de izvorul vietii. Daca n-ar fi pacatuit omul, ramanand in comuniune cu Dumnezeu, putea sa nu moara. Moartea a intrat in ordinea vietii ca urmare a pacatului savarsit de Adam si Eva (Geneza II, 7; Romani VI, 23).







Moartea trupeasca este urmata de judecata particulara : "Este randuit oamenilor sa moara, iar dupa aceea sa fie judecati (Evrei IX). Dupa aceasta judecata, sufletul isi primeste rasplata sau pedeapsa si ramane in asteptarea evenimentului eshatologic al invierii mortilor si judecatii universale.







Raiul si iadul sunt stari fiintiale constiente, prin aceea ca sufletul fiecaruia gusta placerea sau amaraciunea faptelor sale. Punctul culminant al starii prezente in rai este, insa, comuniunea cu Iisus Hristos, cu ingerii si cu sfintii si apoi contemplarea lui Dumnezeu ca incununare a acestei comuniuni. Vederea lui Dumnezeu, de care se bucura cei drepti, caci "cei curati cu inima vor vedea pe Dumnezeu" (Matei V, 8), nu este o vedere totala, deoarece Dumnezeu este infinit. Exista totusi o crestere, un progres infinit in aceasta vedere sau contemplare a frumusetii divi­ne a lui Dumnezeu care continua in eternitate si aceasta datorita dra­gostei pe care Dumnezeu o are fata de om, prin care El il ridica la o intelegere mai presus de fire.







Iadul este starea in care vor intra sufletele celor pacatosi, dupa aceeasi judecata particulara, unde se afla duhurile necurate (II Petru II, 4). Pedepsele iadului sant puse in comparatie cu bucuriile raiului. Astfel, in iad are loc indepartarea de Dumnezeu (Matei VII, 33), care se materializeaza in lipsa de comuniune cu Hristos, cu ingerii si cu sfintii si petrecerea in societatea duhurilor rele. Caracteristica princi­pala a starii din iad este mustrarea de constiinta pentru relele facute si neputinta de a le repara (Marcu IX, 44; Matei XXII, 13). Se vorbeste si de o pedeapsa a focului (Luca XVI, 24), desigur nu un foc asemanator celui din lumea aceasta.







Unii crestini interpun intre rai si iad, ca stare trecatoare, purgatoriul si aceasta in baza unor interpretari proprii ale Sfintei Scripturi (Luca XII, 58-59 si textul clasic I Corinteni III, 11-15). Aceasta ar fi o stare de ispasire a pacatelor prin supunerea la diferite pedepse. La baza pur­gatorului sta mai ales ideea de satisfactie, care, de altfel, contrazice in­vatatura despre Sfintele Taine.







Intre cei vii si cei morti exista o strinsa legatura bazata pe comu­niunea iubirii si a rugaciunii. Prin acte de milostenie, prin rugaciuni si prin Jertfa Euharistica cei inca in viata pot cere mila si indurare de la tatal cel ceresc pentru cei aflati sub pedeapsa iadului. La randul lor, sfintii mijlocesc in fata lui Dumnezeu pentru buna primire a rugaciuni­lor noastre, ale celor ramasi in viata.







Reunirea trupului cu sufletul va fi vesnica. Invierea va avea un caracter universal. Ea va cupinde pe toti cei raposati, drepti sau pacatosi (Fapte XXIV, 15). Trupurile vor fi identice cu cele de pe pamant, fiecare pastrandu-si propria identitate dar intr-o stare coplesita de spiritualitate. "Se seamana trupul intru stricaciune, inviaza intru nestricaciune ; se seamana intru necinste, inviaza intru marire , se seamana intru stricaciune, inviaza intru putere ; se seamana trup firesc, inviaza trup duhovnicesc" (I Corinteni XV, 42-44);







Cei ce se vor mai afla in viata la cea de a doua venire a Domnui nu vor muri, ci vor trece direct la starea de inviere prin transformare fiintiala, primind insusirile celor inviati (I Corinteni XV, 51-52).







Scopul acestei judecati va fi de a constata felul in care fiecare a intrebuintat darurile primite de la Dumnezeu (Matei XXV, 15).







Judecatorul suprem va fi Dumnezeu, dar El exercita judecata "Fiul Omului, adica prin Iisus Hristos (Ioan V, 22 ; Fapte X, 42; Romani II, 16). La tronul judecatii vor fi aduse toate «neamurile (Matei XXV, 32).







Acest ultim eveniment din istoria omenirii va fi prevestit de anumite semne, printre care : predicarea Evangheliei la toate popoarle (Matei XXIV, 14) ; convertirea intregului popor iudeu la crestinism (Romani XI, 25-26) ; venirea lui Enoch si Ilie si aparitia lui Antihrist (II Tesaloniceni II, 3-4; I Ioan II, 18); apostasierea unora de la crestinism (I Timotei IV, 1-2) , persecutii, foamete, ciuma, cutremure de pamant, semne mari pe cer, ivirea prooro­cilor mincinosi (Matei XXIV, 4 urm. , Marcu XIII, 7-13 ; Luca XXI,







9-19). Toate acestea vor culmina cu aparitia pe cer a Sfintei Cruci (Matei XXIV, 30), semn ca Cel ce a fost rastignit vine din nou in lume. Dupa aceea va veni Domnul cu putere si marire multa, inconjurat de ingeri (Matei XVI, 27). El va veni cu acelasi trup cu care s-a inaltat la cer (Fapte I, 11). Venirea Domnului si judecata de pe urma sunt evenimente care vor produce o transformare prin har a omului, dar si a intregului univers in cadrul procesului etern de indumnezeire, adica, de unire a omului cu Dumnezeu, in contextul unei apropieri ca dintre doua entitati fiintiale diferite, o unire fara confuzie pe plan moral si spiritual intre Dumnezeu si om, facuta posibila prin credinta si har. Desigur, acest proces de unire a omului cu Dumnezeu, cunoscut sub numirea de theosis, trebuie sa fie inceput, in viata de aici si acum, prin transformarea naturii noas­tre decazute si corupte si prin adaptarea ei la viata vesnica.







Gindirea crestina ia in considerare intr-un mod extrem de serios realitatea divina, Dumnezeu, si cea umana, omul, recunoscandu-le ca fiind realitati distincte si imuabile, afirmand in acelasi timp posibilitatea unei relatii adecvate si, mai mult, a comuniunii lor.







Energiile necreate se deosebesc de esenta sau Fiinta divina; Dumnezeu, inaccesibil noua in fiinta Sa, este prezent in energiile Sale.







Unirea la care suntem chemati nu este o unire ipostatica, cum este unirea naturii umane a lui Hristos cu natura Lui divina si nici fiintiala, cum este in cazul celor trei Persoane divine, ci unire cu Dumnezeu in energiile Sale, sau unire prin har.







Urcusul spiritual este constituit din doua etape bine definite care se intrepatrund. Prima etapa este cea a faptelor, a actiunii, a lu­crarii sau stradaniei efective (praxis) a omului, iar a doua este contem­platia (theoria). Aceste doua etape fac parte integranta din cunoasterea crestina, intelegand prin aceasta trairea personala si constienta a reali­tatilor spirituale. Intreparunderea dintre fapte si contemplatie este abso­lut necesara, pentru ca «fara lucrare contemplatia, adica teoria fara practica, nu se deosebeste de inchipuire, de o imaginatie fara substanta reala ; la fel lucrarea, daca nu este inspirata de contemplatie, este tot atat de sterila si rigida ca o statuie".







Intreaga savarsire a faptelor si procesul de contemplare trebuie sa fie insotit de rugaciune, caci unirea cu Dumnezeu nu poate avea loc in afara rugaciunii, care este de fapt manifestarea relatiei personale cu Dumnezeu.







Acest proces de indumnezeire nu se opreste, nu se limiteaza numai la om, ci inglobeaza intregul univers.







Conceptia eshatologica crestina cuprinde in viziunea sa nu numai omul, ci intreaga faptura si intreg universul. In acest sens, putem vorbi despre o comuniune eshatologica a intregii creatii cu Creatorul, comu­niune ce va creste in intensitate in cadrul procesului nesfarsit al indum­nezeirii. Astfel, viata vesnica nu este o simpla existenta prelungita la infinit, deoarece valoarea vietii vesnice nu consta in eternitatea ei, in indiferent ce forma, eternitatea fiind doar un aspect al valorii ei. Ea reprezinta cresterea nesfarsita in asemanarea cu Dumnezeu a omului si, prin om, a intregului univers. Comuniunea cu Dumnezeu nu este o absorbtie fiintiala, caci absorbtia fiintiala neaga orice valori morale, precum si personalitatea umana. Prin comuniune nu se voieste desfiintarea limitelor dintre necreat si creat. Aceste limite nu reprezinta obsta­cole in calea comuniunii. Comuniunea eshatologica inseamna bucuria eliberarii finale din robia pacatului si realizarea ultima a starii de unire cu Dumnezeu si de sfintenie. Starea eshatologica implica, fara indoiala, ridicarea intregii naturi la un statut nou. Intreaga lume, intreg universul va fi o teofanie sublima. Totul va fi supus legii supreme a iubirii, caci iubirea apartine naturii divine, iar scopul lucrarii Duhului Sfant este de a o face lucratoare in oameni.


sursa:CrestinOrtodox.ro