Despre pocăintă – Mitropolitul Antonie de Suroj

” Când ne gândim la pocăință, vedem mereu imaginea obscură sau cenușie a durerii, a unei inimi strânse, a lacrimilor, a unei tânguiri fără capăt pentru trecutul nostru, atât de întunecat și de nevrednic. Nevrednic de Dumnezeu, de noi, de viața care ne-a fost dată. Aceasta este doar o parte a pocăinței, mai bine zis, trebuie să fie doar o clipă a ei. Pocăința trebuie să crească în bucurie și lucrare! Fără acestea, pocăința este neroditoare, fără acestea, ceea ce putea deveni pocăință se transformă în regret, regret steril care de cele mai multe ori omoară forța de viață în loc să o trezească, să o înnoiască!



Când, ca rezultat al unei cugetări profunde asupra noastră, asupra Evangheliei și asupra căilor lui Dumnezeu, ne punem în fața păcatului nostru, în fața infidelității față de cea mai înaltă vocație a noastră, atunci, desigur, în inima noastră se înfige o durere acută, o rușine adâncă pentru faptul că suntem atât de departe de ceea ce am fi putut fi, că semănăm atât de puțin cu ceea ce a pus la cale Domnul făurindu-ne. Însă aceasta trebuie să fie doar un impuls pentru a începe să trăim cu viață nouă!


Mitropolitul Antonie al Surojului.”



”Primul lucru ce trebuie învățat este să ne acceptăm întreaga noastră viață! Toate împrejurările, toți oamenii care au intrat în ea, uneori atât de dureros, trebuie acceptați! Până nu ne vom accepta ntreaga viață până la capăt, fără a omite ceva din întregul ei, nu ne vom putea elibera de neliniștea interioară, de captivitatea interioară și de protestul interior…”


Postat in Lecturi liturgice

sursa:PREDICI AUDIO