DIN TAINELE BISERICII MANTUITOARE

Taina Spovedaniei - a Pocaintei




Desigur, prin lipsa de grija si prin neputintele noastre, adeseori ne intinam haina alba a sufletului primita in dar la Botez; nu pastram neatinsa si nestricata nici pecetea si intarirea primita prin taina Mirungerii. Mantuitorul cunoscand slabiciunea noastra si faptul ca sufletul este osarduitor, dar trupul neputincios (Marcu XIV, 38), ne iese din nou in intampanare, ne intinde din nou mana, precum a facut-o fata de Apostolul Petru, cand se scufunda in mare; ne ofera o noua punte de scapare: este aceea a Sfintei taine a Marturisirii, a Pocaintei. Prin ea Mantuitorul, in marea Sa iubire pentru noi, ne ajuta sa ne refacem puritatea dintii a sufletului nostru.



Sfanta Taina a Pocaintei reface legatura credinciosului cu Dumnezeu, legatura mereu slabita prin pacatele pe care le savarsim. Ca act vizibil ea se bazeaza pe necesitatea psihologica a celui credincios ca fiinta cuvantatoare, ca fiinta creata pentru un permanent dialog intaritor ca un "tu", fata de care sa-si impartaseasca nu numai bucuriile, ci si neajunsurile si esecurile fiintei lui.



Prin pacat, potrivit ontologiei teologice, omul cade din dialogul cu Dumnezeu, se face nevrednic unui astfel de dialog, care este absolut necesar pentru ca omul credincios sa devina personalitate duhovniceasca. Pacatul este, de asemenea, cel care face imposibil si un autentic dialog intre oamenii credinciosi.



Posibilitatea unui dialog cu Dumnezeu a aparut numai odata cu venirea Mantuitorului in lume, caci El este cel care "ne indeamna si ne ajuta sa raspundem Tatalui cu El si in El".



Taina Pocaintei, a marturisirii pacatelor, a recunoasterii vinovatiei, insotita de cainta si de remuscarile de a ne fi aflat neglijenti fata de noi insine, ne da posibilitatea ca prin dezlegarea de ele si prin iertarea lor, sa intram din nou in acest dialog binefacator.



Prin iertarea obtinuta, in aceasta sfinta taina, de la Dumnezeu prin preot, cel care crede este, de asemenea, inclus in Logos, subiectul divin care raspunde Tatalui, ca subiect in acelasi timp uman.



Prin acest dialog, credinciosul iese din izolarea, din singuratatea la oare il impinge pacatul; iese din dialogul interior si chinuitor, mai bine-zis, din monologul lipsit de putere, din acel lant care il strange in cercul sau, fara a-i oferi vreo posibilitate de iesire din jocul contradictoriu al argumentelor pro si contra.



Marturisirea inseamna o infrangere a vointei individualiste si o ascultare de chemarea Mantuitorului la pocainta; inseamna invingerea mandriei si a parerii de sine, care l-a prabusit pe Lucifer din ceruri.



Marturisirea ca act psihologic inseamna o depasire a starii de inchidere in sine, puterea unei confruntari obiective, hotararea unei angajari ferme contra pacatului.



Puterea celui care a reusit sa iasa din impietrire a fost deosebit subliniata de Sfantul Isaac Sirul: "Cel care a vazut pacatul sau este mai mare decat cel care invie mortii". Si intr-adevar nu poate vedea cineva pacatul sau decat cand el devine obiect al cunoasterii reale si nu se mai amageste cu o falsa cunoastere. A vedea pacatul este mai mult decat a invia mortii, caci ei oricum vor invia, pe cand sufletele vor fi date spre moarte vesnica in cazul nerecunoasterii pacatelor proprii.



De aceea, cainta ce insoteste Spovedania este "o venire in firea noua sau adevarata daruita de Hristos; este o ridicare din nou la rangul de fiinta destinata dialogului, dialogului cu Dumnezeu; este ridicarea promisa prin cuvantul, "cine se va smeri, pe sine se va inalta" (Matei XXII, 12).



Suprema smerire a noastra care imita chenoza Mantuitorului va fi urmata de aceeasi inaltare si marire de care s-a bucurat Hristos.



Iertarea obtinuta in Taina Spovedaniei inseamna o eliberare (lucru pe care ni-l spune si etimologia cuvantului romanesc "iertare" format din latinul vulgar "liber-tare") de sub povara pacatului care sta sa ne copleseasca, eliberare de consecintele lui egale cu impietrirea.



Cainta este leacul vindecator al ranii, pe care a produs-o pacatul, sufletului nostru; iar harul revarsat in aceasta sfanta taina "nu ingaduie sa ramana nici o cicatrice in sufletul nostru si odata cu sanatatea ne da si frumusetea sufletului".



In Taina Sfintei Spovedanii, Mantuitorul, caruia ii expunem pacatele si slabiciunile noastre, este doctorul care stie sa fie bolnav cu bolnavii, stie sa planga cu cei ce plang, care are mila de noi, ne da sfat si ne intareste.



Taina Euharistiei - Sfanta Impartasanie



Intalnirii pline de pocainta cu Mantuitorul ii urmeaza "piscul cel mai inalt al vietii duhovnicesti, la care daca am ajuns o data, apoi nimic nu ne mai lipseste ca sa dobandim fericirea cea dorita. Pentru ca aici nu mai este vorba a ne face partasi mortii, ingroparii sau unei vieti mai bune, ci este vorba chiar de dobandirea celui inviat. De acum nu mai primim darurile Duhului Sfant, oricat de bogate ar fi ele, ci pe insusi vistiernicul acestor daruri, comoara intru care incape toata bogatia darurilor".



Privind retrospectiv, sfanta taina a impartasaniei, satisface tensiunea necesara vietii sufletesti a credinciosului in efortul sau de inaltare de indumnezeire.



De la aspiratia catre cele spirituale si vesnice, aspiratie la inceput vaga, apoi fondata pe cuvantul Evangheliei, primit cu credinta, intarita de harul revarsat prin toate tainele, pana la sfanta impartasanie, credinciosul traieste o continua epectaza pentru cresterea in Hristos, pentru a ajunge la statura barbatului desavarsit.



Nicolae Cabasila arata ca de toate celelalte sfinte taine putem sa ne impartasim si totusi sa nu reusim sa progresam pe scara desavirsirii, a cresterii depline in Hristos. Odata spalati de orice pacat in baia Pocaintei, lucrarea sfintei impartasanii sta tocmai in aceea de a nu lasa lipsiti de roade pe nici unul din cei ce se impartasesc cu Trupul si Sangele Mantuitorului.



Trupul si Sangele Domnului nu se poate irosi fara rost, fara folos. De aici si avertismentul Sf. Apostol Pavel pentru cei care se impartasesc cu nevrednicie. (I Cor. XI, 29).



Jertfa nesangeroasa, in urma careia Domnul ni se impartaseste cu insusi Trupul si Sangele Sau nu poate fi zadarnica. De aici si marele folos pe oare il are credinciosul, care primeste cu vrednicie Sf. Impartasanie.



Primind pe Hristos in noi, "intimitatea cu El este deplina caci "cel ce se alipeste de Domnul este un singur duh cu El" (I Cor. VI, 17). Ca urmare vointei lui este una cu a lui Hristos, precum a lui Hristos a fost una cu a Tatalui. Credinciosul poate de acum repeta cuvintele Sf. Apostol Pavel: "acum nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Gal. II, 20), caci in el nu mai ramane nici cugetul, nici vointa si nici viata lui, ci Hristos tine locul tuturor acestora.



Prin Sfanta Impartasanie, mladitele se leaga de buciumul vitei care le comunica viata din Duhul Sfant, eliberandu-le de uscaciune.



Impartasirea din acelasi potir cu trupul si sangele aceluiasi Domn Iisus Hristos, topeste individualitatea noastra egoista in organismul de credinciosi, care formeaza Biserica, trupul tainic al Domnului si este patrunsa de duhul iubirii trinitare.



Sfanta Impartasanie este carbunele aprins care curata sufletul nostru, ea este "desavarsirea tuturor celorlalte taine", implinind "ceea ce nu sunt in stare celelalte taine sa faca, dupa cum tot ea este aceea care face sa straluceasca si mai tare darul primit prin celelalte taine si intunecat de umbra pacatului".



Comunicarea noastra cu Mantuitorul se permanentizeaza prin impartasirea deasa cu Trupul si Sangele Sau, ea fiind polul care mentine tensiunea vietii noastre sufletesti ridicata.



Sfanta Euharistie este leacul la care suntem datori sa alergam nu numai o data ci de mai multe ori, "caci e de lipsa ca Facatorul lumii sa ramana tot timpul in lutul nostru ca sa indrepteze chipul Sau in noi ori de cate ori da semne ca vrea sa se strice".



Pana acum am infatisat Sfintele Taine, pe care le-am numit generale. Vom continua expunerea noastra cu Sfintele Taine, care nu au un caracter general obligatoriu pentru dobandirea mantuirii.



Taina Sfantului Maslu



Sfanta Taina a Maslului, care are ca baza scripturistica cunoscutul text de la Iacob, vine sa dea o mai mare atentie suportului material al sufletului nostru: trupul. Harul care se pogoara asupra celui bolnav ii da putere sa rabde cu barbatie crucea suferintei trupesti.



Primirea suferintelor trupesti ca drepte, ca plata a pacatelor noastre, rabdarea lor cu liniste si chiar bucuria de a ne sti prin ele partasi Domnului, confera acestora puteri de transfigurare a fiintei noastre sufletesti.



Rugaciunile preotilor sunt facute pentru dobandirea sanatatii adevarate, aceea a restaurarii integrale a credinciosului, pe care Dumnezeu il cerceteaza prin aceste suferinte trupesti si care este facut din nou deplin, pentru ca este in comuniune cu Dumnezeu. Astfel, ceea ce dobandim noi prin taina sfantului Maslu este mai precis posibilitatea biruintei prin Hristos, care sufera cu cel bolnav pentru ca acesta sa poata invinge povara si suferinta.



Rugaciunea preotilor, la care se adauga rugaciunea si chiar contributia materiala (faina, ulei) a credinciosilor, da bolnavului o putere sporita, izvorata din sentimentul de solidaritate a tuturor in suferinta, in Hristos si cu Hristos.



Comuniunea bolnavului cu mladitele trupului tainic al Mantuitorului sporeste puterile de viata ale bolnavului sau il intareste cu caldura ei pana in pragul clipelor de suprema si inghetata singuratate al despartirii de toti si de toate de pe pamaint.



Taina Sfintei Cununii



Taina Sfintei Cununii, prin intarirea harului, adusa legaturii dintre barbat si femeie, da acesteia chipul si taria legaturii dintre Mantuitorul Hristos si Biserica Sa si creeaza dispozitiile favorabile mentinerii acestei legaturi prin depasirea egoismului, a dragostei si parerii de sine. Ea pune astfel o baza solida celei mai mici celule sociale si teologic vorbind, continuata si extinsa, in timp si spatiu prin comuniunea spirituala creata in Biserica.



Sfanta Taina a Cununiei este primul nostru pas spre realizarea unei mai largi comuniuni, sustinute de o jertfelnicie concreta, de fiecare zi, ca aceea a Mantuitorului fata de Biserica Sa. Cei doi devin, astfel, un singur trup si un singur duh, avand acelasi Domn, aceeasi credinta, acelasi botez si impartasindu-se de acelasi har revarsat din sanul iubirii treimice.



Prin aceasta sfanta taina, celor doi li se adreseaza din nou chemarea de a fi rodnici, de a se inmulti si de a stapani pamantul (Fac. I, 28). Este un indemn la crestere in timp si spatiu, dar si in adancime a legaturii noastre cu Dumnezeu, crestere ce nu se poate realiza intr-o singura generatie.



Intimitatea noastra cu Dumnezeu, prin mijlocirea Mantuitorului, trebuie sa devina mai stransa, mai adanca isi acest lucru se poate implini desigur si in cadrul unei vieti de om, dar mai ales, si cu prisosinta, in cursul mai multor generatii.



De asemenea, copiii nascuti in cadrul unei casnicii binecuvantate sunt "ferestrele" deschise ale familiei catre semeni, catre viitor. Prin puritatea lor, ei deschid caile de acces spre intelegere si comuniune sufleteasca, ale parintilor cu semenii lor, copiii fiind adevarate punti de legatura in realizarea unei mai largi comuniuni spirituale.



Din punct de vedere teologic, punerea cununiilor pe capul mirilor semnifica reasezarea omului in rangul de coroana a creaturii, de stapan al ei, dar totodata semnifica si cununa martirilor. Convietuirea impreuna, in dragoste este o continua rastignire a omului vechi, a egoismului, a tendintelor egocentrice.



In acest proces de rastignire, de mucenicie continua, prin omorarea tuturor tendintelor egoiste, cei doi sunt ajutati de revarsarea harului dumnezeiesc, care le intareste vointa si le da putere sa paseasca inainte spre desavirsita comuniune cu ceilalti crestini in Biserica, iar prin Biserica, vazuta ca trup tainic al Domnului, la desavarsita comuniune cu Mantuitorul, capul ei.



Taina Hirotoniei



Intre toate celelalte Sfinte Taine, Hirotonia ocupa un loc aparte.



Acest loc deosebit este dat de caracterul dominant eclesiologic al acestei taine, ca taina, prin excelenta, primita pentru comunitate. Folosul ei depaseste pe cel strict personal si se extinde asupra comunitatii. Ea este taina coeziunii Bisericii, de ea atarnand tainele care promoveaza si ele comuniunea.



Beneficiarul acestei taine este deci nu atat preotul, cat comunitatea, harul revarsandu-se prin intermediul acestuia asupra credinciosilor.



Harul Hirotoniei primit de preot nu se revarsa asupra credinciosilor numai pria

faptul ca acesta este savarsitorul tainelor, care le comunica aceasta energie divina,

ci si prin aceea ca propovaduirea lui, a cuvantului Evangheliei vestit de el, are

puterea acestui har care poate naste credinta in ascultatori; iar mai apoi, el poate

transfigura viata credinciosilor prin indemnurile sale, ca pastor si duhovnic al cre

dinciosilor.



Pe de alta parte, preotul si episcopul sunt reprezentanti ai comunitatii, purtatorii ei de cuvant in fata lui Dumnezeu, dar ei nu sunt rupti de comunitate. Ei sunt cei prin care rugaciunile comunitatii sunt inaltate la Dumnezeu si totodata cei prin care Dumnezeu revarsa harul Sau, in sfanta biserica, asupra comunitatii. Ei sunt purtatorii aceleiasi misiuni pe care a avut-o Mantuitorul pe pamant, de a aduce jertfa nesangeroasa in numele comunitatii si de a dobandi darurile Duhului Sfant pe care le daruiesc comunitatii.



De aici, importanta si valoarea deosebita a tainei Hirotoniei si a sacerdotiului. Dar daca taina Hirotoniei este prin excelenta in folosul comunitatii, nu se poate ignora nici actiunea ei sfintitoare, de ajutor haric, dat preotului pentru implinirea misiunii sale: invatatoresti, sfintitoare si pastorale.



Preotul este pus intr-o alta relatie cu semenii, decat aceea in care se afla doi credinciosi. Aceasta relatie implica un plus de responsabilitate fata de destinul pamantesc si vesnic al credinciosilor, fata de pozitia lor referitoare la jertfa de pe cruce a Mantuitorului.



Nu in zadar Sfantul Apostol Pavel atrage atentia, in mod deosebit, ucenicului sau Timotei, de a inflacara darul lui Dumnezeu, care este pus in el (II Tim. I, 6), inflacarare care se mentine prin intreaga sa activitate.



Preotul este purtatorul crucii lui Hristos, "care mantuieste si pe altii" - dupa cuvantul Fericitului Augustin, si totodata beneficiarul puterii harice de a duce la bun sfarsit stradaniile sale pentru mantuirea celor incredintati lui.



Adevaratul preot este cel care facandu-se "tuturor toate" (I Cor. IV, 22) plamadeste si ingrijeste de cresterea duhovniceasca a comunitatii in viata in Hristos; este cel care "a simtit cel putin odata in viata lui intelesul real al cuvintelor lui Hristos: "Foc am venit sa arunc pe pamant si cat as vrea sa fie acum aprins!" (Luca XII, 49)".



Preotul "reprezinta" intr-un mod real pe insusi Hristos, grija Lui, dragostea Lui, invatatura Lui; El este cel care stand in centrul tuturor zice: "Sa fim toti una in Hristos", care Insusi constituie centrul Bisericii ca unitate, si care a avut puterea sa transforme un grup de credinciosi in Biserica, cina in sacrament, ritul sau simbolul in realitate. De aceea, sacramentul Hirotoniei nu priveste singur pe cel care este hirotonit, ci intreaga Biserica".



Dar insasi aceasta activitate de apostol al Mantuitorului pe care o savarseste preotul provoaca un proces de induhovnicire a preotului asa precum opera sau lucrarea cuiva isi revarsa binefacerile asupra altora, dar si asupra subiectului lucrator.



Asa incat starea de responsabilitate cu care se incarca primitorul Hirotoniei, creeaza in acelasi timp o tensiune de continua preocupare pentru persoana proprie, pentru cresterea sa duhovniceasca in Hristos, pentru ca nu cumva, dupa ce a propovaduit altora, el insusi sa fie lepadat (I Cor. IX, 27).



Desigur ca taina Hirotoniei pune o sarcina grea pe umerii primitorului, dar ii da si ajutorul haric necesar purtarii ei. Responsabilitatii mari ii da ajutor pe masura ei, dar si pe masura stradaniilor primitorului acestei taine.



Harul primit prin punerea mainilor, da celui ce se impartaseste de el puterea de a fugi de toate pacatele, de a pastra nealterata credinta, nadejdea si dragostea sa de a propovadui adevarul, de a mustra cu blandete, de a fi smerit, cunoscand nevrednicia proprie si slabiciunile si ispitele.



Preotul are misiunea de a "naste in Iisus Hristos prin Evanghelie" (I Cor. IV, 15) si de a creste pe toti membrii comunitatii ipe care ii are in grija. Dar aceasta lucrare se va reflecta si asupra lui, transfigurandu-l, modelandu-l dupa chipul Celui pe care-l preinchipuie, dupa chipul Pastorului cel bun, Iisus Hristos.



Dupa cum ne-am putut da seama Sfintele Taine sunt expresia marii iubiri a Mantuitorului, care ne-a lasat, dupa inaltarea Sa, pe Mangaietorul, ca sa ne ajute in lupta noastra cu cel rau, care, profitand de slabiciunea noastra, ne pericliteaza nu numai mantuirea noastra, ci chiar si conditia noastra de fiinte spirituale.



Sfintele Taine sunt tot atatea inimi ale dragostei dumnezeiesti intinse noua pentru a putea birui obstacolele ce stau in fata urcusului nostru duhovnicesc, a cresterii noastre in viata in Hristos. Denumirile multiple, pe care le poarta, indica tot atatea lucrari, pe care harul Duhului Sfant le opereaza asupra fiintei noastre sufletesti.



Din cele aratate mai sus se poate desprinde intr-o oarecare masura importanta si valoarea sfintelor taine, comparabile in viata organica cu sangele ce pulseaza in vinele fiecaruia dintre noi, sange care ne face vii si capabili de rod.



Importanta si valoarea lor nu se poate dezvalui insa, in mod deplin, prin mijlocirea cuvintelor, ci numai prin trairea nemijlocita si practicarea permanenta a lor, prin impartasirea cu puterea transfiguratoare a harului divin ce se revarsa din ele si aceasta in stransa comuniune a credintei, a nadejdii si a dragostei cu celelalte mladite ale trupului tainic al Mantuitorului.

Emanuel Banu

SURSA:CRESTIN ORTODOX