Sfantul Dimitrie al Rostovului

Rugăciunea Sfântului Dimitrie al Rostovului :

Vino Lumina mea şi luminează-mi întunericul; vino Viaţa mea şi înviază-mă din morţi; vino Vindecatorul meu şi vindecă-mi rănile; vino Flacără a iubirii cereşti, şi arde spinii păcatelor mele, înflăcărându-mi inima cu flacăra iubirii Tale; vino Stăpânul meu şi şezi pe tronul inimii mele şi stăpâneşte acolo fiindcă doar tu eşti Stăpânul şi Domnul meu. Amin.

În fiecare an, pe 28 octombrie, Biserica noastră cinsteşte pe Sfântul Dimitrie, Mitropolitul Rostovului. Pe acest fericit, Sfântul Nicolae Velimirovici îl numeşte în Proloagele sale „mare ierarh al Bisericii lui Hristos, mare predicator, scriitor bisericesc şi ascet", „un mare luminător al Bisericii Ruse şi al întregii Ortodoxii".

Sfântul Dimitrie al Rostovului a fost continuatorul viu al străvechii tradiţii de sfinţenie a Părinţilor Bisericii celor din vechime. Nu numai că a scris minunate cărţi pline de învăţătura mântuirii, ci el a mai fost şi prin însăşi viaţa lui pildă vie de urmat turmei pe care a păstorit-o, cum şi întregii Biserici. El a fost un mare nevoitor şi un mare om de rugăciune. El a fost atât de smerit cu viaţa, încât chiar pe seminariştii cărora le era dascăl, în seminarul de el întemeiat, îi ruga să se roage pentru el. Ori de câte ori orologiul bătea ora, el se ridica în picioare şi rostea cu evlavie rugăciunea: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te!...". Ori de câte ori zăcea bolnav, ceea ce se întâmpla adesea, el cerea fiecărui seminarist al lui să rostească pentru el de câte cinci ori rugăciunea „Tatăl nostru", în timp ce meditează asupra celor cinci Răni ale Mântuitorului nostru Hristos.

Sfântul Dimitrie s-a născut în 1651 în Makarovo, la 40 km de Kiev, iar la Sfântul Botez a primit numele de Daniil. Pentru că tatăl său era soldat şi lipsea adeseori de acasă vreme îndelungată, de educaţia copilului s-a ocupat în mod deosebit mama sa, care i-a sădit seminţele virtuţilor evanghelice. La vârsta de 11 ani, Daniil a intrat la seminarul din Kiev, al cărei conducător era un strălucit predicator şi cald apărător al Ortodoxiei. Mulţumită acestuia, viitorul ierarh a putut să-şi dezvolte minunata harismă de a explica Scripturile şi a devenit sensibil la nevoia catehizării credincioşilor Bisericii. Câţiva ani mai târziu, când era de 17 ani, a intrat în Mănăstirea Sfântului Chiril şi a primit tunderea în monahism cu numele de Dimitrie. Pe lângă slujirile mănăstireşti, pe care le săvârşea cu o ascultare exemplară, tânărul a reuşit să-şi întregească studiile şi să-şi înceapă opera sa literar-misionară. A fost hirotonit preot pe 23 mai 1675 şi imediat a fost numit predicator pe lângă Arhiepiscopul Lazar Baranovici de Cernigov. În continuare, a primit sarcina conducerii mai multor mănăstiri, întotdeauna împotriva voinţei sale, deoarece singura sa dorinţă era să trăiască în asceză şi în linişte. De două ori a încercat să demisioneze, dar încercarea i-a eşuat. Prietenii săi - printre care şi viitorul Sfânt Teodosie de Cernigov, prăznuit pe 5 februarie - au reuşit în cele din urmă să-l facă să rămână stareţ.

Din pricina incursiunilor tătarilor şi ale romano-catolicilor lituanieni şi poloni, multe din scrierile sale bisericeşti, precum Vieţile sfinţilor, au fost distruse. Căutând un om destoinic să-şi ia asupra sa această uriaşă lucrare de scriitor, Arhimandritul Varlaam din Lavra Peşterilor din Kiev s-a îndreptat spre Dimitrie, renumit deja ca scriitor de opere ziditoare de suflet. Pe ascetul smerit cugetător l-a cuprins groaza înaintea greutăţii acestei întreprinderi şi a încercat să refuze propunerea. Temându-se însă ca nu cumva să cadă în păcatul neascultării şi cunoscând şi nevoile mari ale Bisericii, s-a supus în cele din urmă cererii stăruitoare a superiorilor săi şi s-a stabilit în Lavra Kievului. Timp de 25 de ani, Sfântul Dimitrie şi-a dedicat toate puterile acestei lucrări. În afara timpului pe care-l petrecea rugându-se în biserică sau singur, tot celălalt timp îl dedica alcătuirii vieţilor de sfinţi. Trăia cu sfinţii, vieţuia vieţuirea lor, suferea împreună cu ei chinurile şi studia cele mai mici detalii în toate documentele referitoare la ei. Ca răsplată pentru această dragoste faţă de sfinţi, Dumnezeu i-a dăruit deseori vedenii. Astfel, pe 10 august 1685, a văzut în vis pe Sfânta Mare Muceniţă Varvara pe care în mod deosebit o cinstea şi la care avea o deosebită evlavie. I-a cerut să mijlocească pentru el înaintea Domnului, iar Sfânta l-a refuzat, dojenindu-l că se roagă „în felul romano-catolicilor", meditând aupra celor cinci răni ale Domnului. Într-adevăr, influenţa teologiei şi spiritualităţii romano-catolice se făcea deja simţită în Biserica Rusă în ceea ce priveşte cultul. Văzându-i însă tulburarea, Sfânta Varvara a zâmbit şi l-a liniştit. Pe 10 noiembrie, în acelaşi an, i s-a arătat Sfântul Orest, a cărui viaţă o alcătuise Dimitrie chiar în aceeaşi zi şi i-a spus: „Am suferit mai multe chinuri pentru Hristos decât cele pe care le-ai amintit". I-a arătat atunci o rană adâncă în coasta stângă, spunându-i: „Iată, aceasta s-a făcut printr-un fier înroşit în foc". Apoi, şi-a întins braţul drept şi i-a arătat venele care îi fuseseră tăiate până la înălţimea cotului şi a adăugat: „Iată, acestea au fost tăiate". I-a arătat apoi răni asemănătoare la braţul stâng, repetându-i aceleaşi cuvinte şi după aceea i-a arătat rănile pe care le avea la genunchi, spunându-i: „Acestea au fost tăiate". A stat drept apoi şi sfârşind, i-a zis: „Vezi, deci, că am suferit mai multe chinuri decât cele pe care le-ai amintit". Sfântul Dimitrie l-a întrebat dacă era Sfântul Orest din cei cinci Sfinţi Mucenici a căror pomenire se face pe 13 decembrie, iar mucenicul i-a răspuns: „Nu sunt Orest din cei cinci Sfinţi Mucenici, ci cel care se cinsteşte astăzi şi a cărui viaţă tocmai ai alcătuit-o".

În anul 1701, Sfântul Dimitrie a fost ridicat în tronul episcopal şi a luat Mitropolia de Siberia şi de Tobolsk. Sănătatea sa şubredă şi nevoia de a avea acces la texte indispensabile pentru continuarea scrierii vieţilor de sfinţi, l-au făcut să ceară să fie mutat în altă parte. A fost numit în Episcopia de Rostov în 1702 şi i s-a descoperit atunci în vedenie că acolo, în Mănăstirea Sfântului Iacov, va trebui să-şi găsească veşnica odihnă. În 1705, şi-a încheiat alcătuirea operei sale monumentale, Vieţile Sfinţilor, iar în continuare s-a dedicat grijii pentru turma sa duhovnicească. S-a străduit foarte mult pentru a îndrepta viaţa religioasă şi moravurile con

temporanilor săi. În pofida deselor sale boli, continua un canon sever în viaţa sa şi niciodată nu şi-a părăsit rugăciunea neîncetată. A alcă tuit multe opere folositoare de suflet şi a întemeiat aproape de locuinţa sa un seminar în care el însuşi şi-a asumat o mare parte a predării. A scris de asemenea multe lucrări pentru a-i readuce pe schismaticii „vechi-credincioşi" (lipoveni) în sânul Bisericii, arătându-le că duhul şi înţelesul mai adânc al Predaniei este mult mai important decât detaliile tipiconale exterioare. În mod deosebit însă, prin vieţuirea sa pilduitoare insufla turme i sale dragostea faţă de post şi faţă de rugăciune, precum şi împreună-pătimirea şi îndurarea faţă de toţi, buni şi răi.

Sfântul Dimitrie şi-a prevăzut moartea sa cu trei zile înainte. După ce printr-o metanie până la pământ şi-a cerut iertare de la clericii şi cântăreţii ce slujeau, s-a închis în chilia sa cu o înflăcărată rugăciune pe buze. În ziua următoare, dimineaţă, pe 28 octombrie 1709 l-au aflat mort îngenuncheat la rugăciune. Moaştele sfântului s-au aflat nestricate în 1752 şi au săvârşit o mulţime de vindecări. Biserica a purces la recunoaşterea sa oficială în 1757.

Monahul Leontie

(fragment)

Sursa: http://www.impantokratoros.gr/

Mangaiere in necazuri :

Nu este nici un om care in intreaga sa viata sa fi fost cu totul lipsit de necazuri si dureri. Unii - si intr-adevar ca dintre acestia sunt putini - rabda cu multumire, intelegand iconomia si insemnatatea lor in viata omeneasca; altii insa, primesc necazurile ce ii cuprind cu deznadajduire si imputinare de suflet, si de aceea acestia din urma au, mai cu seama nevoie de mangaiere. Dar, adeseori se intampla ca ei indelung asteapta pe cineva care sa se mahneasca impreuna cu ei, dar nu este unul ca acesta; asteapta pe cineva sa-i mangaie si nu gasesc pe nimeni. Unii dintre cei doborati de necazuri se feresc cu buna stiinta de cei ce le-ar putea mangaia necazul, facand aceasta pentru ca sa se fereasca de intrebarile celor ce vor sa-i mangaie; si fac asa pentru ca aceste intrebari nu fac decat sa le starneasca aducerile-aminte de necazuri, si astfel le pricinuiesc si mai mari suferinte. Acestia au indeosebi trebuinta de multa purtare de grija intru mangaierea necazului lor.

Fiecare dintre cei necajiti, mai intai de toate sa tina minte ca nevoile sunt ingaduite de Dumnezeu, si sa ia aminte la cuvintele dreptului Iov: "Daca am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare si pe cele rele?" (Iov 2, 10) Deci, si raul este ingaduit de Dumnezeu. Dar voia Domnului intotdeauna este buna si plina de folos, iar raul - ingaduit de dumnezeiasca voie - este pentru noi un rau parelnic, care ne foloseste intru dobandirea binelui nostru. Deci si tu, iubitorule de Hristos, nu te intrista fara masura vazand necazul trimis asupra-ti de Dumnezeu tot pentru binele tau, ci primeste-le pe toate cu multumire, zicand evanghelic: "Da, Parinte, caci asa a fost bunavoirea inaintea Ta" (Matei 11, 26).

Dumnezeu trimite adeseori nevoi si necazuri asupra noastra din pricina pacatelor noastre, dar si atunci El ne pedepseste dorindu-ne tot binele. Priveste la doctorul trupesc: ce face el cu bolnavul? Uneori, el pune inainte leacuri amare, alteori arde si taie, prin toate acestea facand sa creasca durerea prin vindecare - si fara indoiala ca le savarseste pe toate acestea de dragul sanatatii si nu al bolii, de dragul vietii si nu al mortii. Bolnavul se tanguie si geme si nici nu voieste leacuri amare, dar cand se va insanatosi, va aduce multa multumita doctorului. Asemenea si Domnul, Doctorul sufletelor noastre, vazand ranile izvoratoare de puroi ale pacatelor noastre, va aduce asupra noastra ingrijirea doctoriceasca ce se cuvine. Ne arde cu napaste, ne taie cu nevoi neasteptate, ne adapa cu amaraciuni pline de tanguire - si toate acestea le face pentru tamaduirea si inzdravenirea noastra, dupa cum spune si David: "Certand m-a certat Domnul, dar mortii nu m-a dat" (Psalm 117, 18). Si intru insasi pedeapsa pe care Domnul o da, El este mai mult bun decat plin de iutime, mai mult milostiv decat aspru si manios; cu toate ca pe ranile si necazurile noastre cumplite varsa vin, dar nu fara mir, loveste, dar nu fara indurare, ne intristeaza, dar nu fara mila si mangaiere.

Pedepsele sunt de cea mai mare trebuinta, pentru ca altfel nu se pot tamadui ranile noastre sufletesti. Pedeapsa trebuie insa sa o primim cu multumire si nu cu intristare, fara cartire, cu rabdare si insufletire, intr-adevar, firea noastra omeneasca fiind slaba in necazuri, cumpaneste si se pleaca in asemenea stari spre cartire, tanguire si deznadajduire.

Dar, iubitorule de Dumnezeu, nu deznadajdui, nu te imputina cu sufletul, indrazneste si se va intari inima ta! Roaga-te cu rugaciunea dumnezeiescului Ioan cel cu Gura de Aur: "Doamne da-mi marinimie!" Rosteste, crestine, cu multumire: "Binecuvantat este Dumnezeu, stiu ca rabd mai putine de cate s-ar cuveni sa rabd!" Aducandu-ti aminte multele tale neajunsuri, nu te impotrivi in a rabda doctoria, pentru ca mai apoi tu insuti ii vei multumi lui Dumnezeu ca te-a vindecat. "Fericit este barbatul care rabda ispita, caci lamurit facandu-se va lua cununa vietii, pe care a fagaduit-o Dumnezeu celor ce il iubesc pe El", spune Apostolul Iacov (Iacov 1, 12).

Nu te asemana oamenilor nerabdatori care, - daca se va intampla cu ei ceva neplacut si care nu este dupa dorinta inimii lor - se napustesc catre toti, cartesc asupra tuturor, pe toti ii socotesc vinovati, afara de ei insisi. Tu insa nu slabi niciodata, ci rastigneste-te pe crucea rabdarii si curajului.

Imi vei spune: "Sunt gata sa rabd ispita, dar sa fie dupa puterea mea". Asculta, dar, cuvintele Apostolului: "Nu v-a cuprins ispita care sa fi fost peste puterea omeneasca. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va ingadui sa fiti pedepsiti mai mult decat puteti, ci o data cu ispita va aduce si scaparea din ea, ca sa puteti rabda" (1 Corinteni 10, 13).

Dumnezeu ingaduie necazuri asupra acelora pe care ii iubeste, dupa masura lor, si tot El, celor ce nadajduiesc intr-insul le daruieste rabdare in necazuri. Ridica, asadar, spre Dumnezeu mahnirea ta, nadajduieste in El, si insusi El va pazi sufletul tau! Orice prigoniri, intaratari, necazuri sau umilinte - toate acestea, pentru iubitorii de Dumnezeu, sunt aducatoare de mantuire. Sta in atotputernicia lui Dumnezeu ca, tanguirea si plansul degraba sa le preschimbe in bucurie si mangaiere. E intristat si tulburat copilul cand se osteneste sa invete, dar apoi, terminand, se umple de multa bucurie. Mult rabdand, asteapta si tu mila de la Dumnezeu, cu vreme si fara vreme si in orice ceas, nu te indoi in asteptarea ta si nu te tulbura. Asculta cuvintele Apostolului: "Mare bucurie sa socotiti, fratii mei, cand cadeti in felurite ispite" (Iacov 1, 2).

Dar de ce sa ma bucur pentru intrarea in incercari? Bucura-te pentru faptul ca aceasta incercare este spre folosul tau. Precum inul care pana cand nu va fi batut si paruit cu unealta de imblatit si cu melita nu este bun pentru funii si panze, asemenea este si sufletul care, daca nu este batut si inmuiat de incercari, nu poate ajunge la cunostinta nimicniciei sale. Aurul si argintul se curata de spurcaciuni in topitoare; asemenea acestora este si sufletul care se curata prin incercarile ingaduite de Dumnezeu; astfel, sufletul ajunge la cunoasterea de sine, isi vede neputinta sa, invata smerenia si, dintru aceasta, sufletul este carmuit inspre bunurile Imparatiei Ceresti. Numai "prin multe suferinte trebuie sa intram in imparatia lui Dumnezeu" (Fapte 14, 22), iar cununile ceresti se daruiesc numai celor ce se arata multrabdatori in ispite.

Cine va avea slava vesnica? Oare nu acela care se chinuie intru nevoi, dupa cuvintele Apostolului: "Caci necazul nostru de acum, usor si trecator, ne aduce noua, mai presus de orice masura, slava vesnica covarsitoare" (2 Corinteni 4, 17)? Daca rabdam necazurile ingaduite de Dumnezeu, "atunci Dumnezeu" in aceasta imprejurare "se poarta" cu noi, "ca fata de fii" (Evrei 12, 7). Rabda, deci, iubitorule de Dumnezeu, ca sa fii numit fiu iubit al lui Dumnezeu! Si nu trebuie sa te indoiesti defel ca esti fiu iubit al lui Dumnezeu, mai ales daca esti atins de intristari si de necazuri.

Trebuie sa avem in vedere ca nu intotdeauna sunt ingaduite necazuri pentru pacate. Multi drepti, pentru folosul lor sufletesc, pentru incercarea credintei si neprihanirii lor au rabdat multe rele. Sa ne aducem aminte de Iov si Tobit, preacuviosi neprihaniti ai Domnului. Dar si toti sfintii, oare fara nevoi, tristeti si suferinte si-au trait viata lor? Ei intru putine gresind, multe au suferit. Prigoniti, necinstiti si chinuiti ei se bucurau de Domnul Dumnezeu, iar tu, crestine deznadajduit, te tulburi de necazuri mici si te intristezi fara masura. Oare chiar numai tu singur voiesti sa fii scos din turma alesilor lui Dumnezeu, neprimind sa rabzi vreo incercare? Tine minte ca nu este necaz de neindurat, nu este intristare care nu trece; neclintit nadajduieste pana in sfarsit, ca Domnul are puterea de a preschimba tristetea vremelnica in bucurie vesnica.

Dar, suflete crestin intristat, poate te gandesti ca pe nedrept induri necazuri si prigoane de la altii, nefacandu-le nici un rau? La acestea Apostolul iti zice: "Caci aceasta este placut lui Dumnezeu, sa sufere cineva intristari, pe nedrept, cu gandul la El. Caci, ce lauda este daca, pentru greseala, primiti bataie intru rabdare? Iar daca, pentru binele facut veti patimi si veti rabda, aceasta este placut lui Dumnezeu" (1 Petru 2, 19-20).

Gandeste-te, iubitule, la Stapanul Hristos, Care a suferit pentru noi si ne-a lasat pilda de patimire. El nu numai ca nu a facut nici un rau vrajmasilor Sai iudei, ci si mult bine le-a facut: i-a luminat pe orbii lor, i-a curatit pe leprosi, i-a vindecat pe schiopi, pe slabanogi si pe suferinzi, a hranit mult popor. Si pentru toate acestea, in loc sa-I fie multumitori, unii strigau: "Rastigeste-L! Rastigneste-L!" (Luca 23, 21), iar altii: "Huu! Cel care darami templul si in trei zile il zidesti. Mantuieste-Te pe Tine insuti, coborandu-Te de pe cruce!" (Marcu 15, 29-30). Iata, asadar, ca pe Domnul Hristos L-au jignit fara de masura si numar, iar intinzandu-L pe cruce, in cele din urma L-au si omorat.. Iar noi, nici necazuri mici - care nici nu pot fi macar asemanate cu chinurile Stapanului - nu vrem sa rabdam.

Stai, asadar, crestine, intru felurimea nevoilor si ispitelor, ca nicovala; cu indraznire aseamana-te Domnului tau si mult patimitorilor crestini care, si chiar fara de vina fiind, au primit chinuri, rani si chiar si moartea au primit-o cu bucurie.

Ia aminte, mai bine este sa fii jignit decat sa jignesti, mai bine sa fii necinstit decat sa necinstesti pe cineva, sa fii certat decat sa certi, sa fii insultat decat sa insulti. Nu este o mare izbanda daca tu ai jignit sau ai necinstit pe cineva, dar este lucru de pret daca tu, fiind jignit si injosit vei rabda cu multumire. Pentru jignire si necinste va trebui sa suferi pedeapsa, dar pentru rabdare, mare cinste si rasplata de la Dumnezeu vei dobandi. Gandeste-te la aceasta rasplata si fii rabdator si cutezator!

Te va necinsti cineva? Ia aminte la vesnica slava cereasca. Te-ai lipsit de avere? Priveste la bogatia si la comoara cea fara de pret din Cer. Esti gonit din patrie? Ai Patria Cereasca. Ti-a murit fiul? Ai prieteni pe ingerii lui Dumnezeu, cu ei te vei bucura in vecii nesfarsiti. De aceea, noi "ne laudam si in suferinte, bine stiind ca suferinta aduce rabdare, si rabdarea incercare, si incercarea nadejde, iar nadejdea nu rusineaza" (Romani 5, 3-5).

Un invatator vestit s-a rugat lui Dumnezeu mult si cu ravna, ca El sa-i arate pe acel om de la care ar fi putut sa invete calea adevarata spre Imparatia Cerurilor. Si iata ca odata intalneste langa usile bisericii un cersetor batran, imbracat in zdrente, plin de bube si rani puroinde. Trecand pe alaturi, dascalul il saluta dupa obicei, zicand:

- Buna ziua, batrane! Batranul ii raspunde:

- Nu tin minte sa fi avut vreodata o zi rea! invatatorul, auzind un asemenea raspuns s-a oprit si, ca si cum ar fi voit sa-si indrepteze salutarea, a spus:

- Sa-ti dea Domnul fericire! Batranul a raspuns:

- Eu niciodata nu am fost nefericit!

S-a mirat invatatorul si, gandindu-se ca poate batranul nu a auzit bine, si-a preschimbat salutul si a grait:

- Ce spui batrane? Eu iti doresc sa fii in bunastare..

Batranul i-a raspuns iar:

- Eu niciodata nu am fost nenorocit. Incercandu-l pe batran, invatatorul a mai spus:

- Iti doresc ceea ce singur iti doresti. Batranul a rostit:

- Nu duc lipsa de nimic, fiindca toate, cum le doresc, asa mi se si intampla, iar bunastare vremelnica nu caut.

- Sa te mantuiasca Dumnezeu pentru acestea. Dar spune-mi, tu esti singurul dintre napastuiti care nu suferi nevoi? Nu pot pricepe cum te-ai ferit de nenorociri!

- Domnul meu, asa este precum am raspuns salutarii tale. Nu am cunoscut vreodata o oarecare nefericire sau necaz. Ce stare mi-a dat Dumnezeu, pentru aceea si-I multumesc, iar daca nu-mi doresc bunastare, tocmai intru aceasta se afla bunastarea mea. Eu nesocotesc fericirea si niciodata nu o cer Tatalui Ceresc. Nu simt nenorocirea, asemenea cu cei carora toate li se fac dupa a lor dorinta. Daca sufar de foame, pentru aceea multumesc lui Dumnezeu, ca unui Parinte care stie ce-mi trebuieste. Daca indur frigul sau sunt patruns de ploaie, sau altceva rabd din vitregiile vazduhului, ii multumesc de asemenea lui Dumnezeu. Cand toti ma hulesc, il slavesc pe Domnul, stiind ca toate acestea sunt randuite de El, si nu se poate sa fie rele cele ce sunt iconomisite de El. Asemenea si cu toate cate le ingaduie Dumnezeu - bune sau rele, dulci sau amare - toate le primesc indeobste din mana Bunului Parinte, si astfel voiesc numai ce voieste si Dumnezeu. Si asa se fac toate dupa dorinta mea. Cu adevarat nenorocit este cel ce cauta fericire in aceasta lume, pentru ca in viata aceasta fericirea cea nemincinoasa este a te incredinta in toate voii Domnului. Iar voia lui Dumnezeu intotdeauna este desavarsita, buna si dreapta. Eu insa straduindu-ma in toata vremea sa-mi plec voia mea inaintea dumnezeiestii voiri, ma socotesc peste masura de fericit.

Invatatorul socotind ca-l va pune pe batran in cumpana, a zis:

- Spune-mi, rogu-te, aceleasi ti-ar fi gandurile si daca Dumnezeu te-ar trimite in iad?

- Oare chiar El o sa ma trimita in iad? El stie ca eu ma tin puternic de El prin adanca smerenie si prin dragostea nefatarnica ce-I port. Cu aceste doua legaturi eu m-am legat atat de puternic de Domnul, incat, oriunde m-ar trimite, acolo il voi lua si pe El cu mine, si pentru mine e cu mult mai bine sa fiu cu Domnul in afara Cerurilor, decat in Ceruri fara El.

S-a minunat dascalul de asemenea raspunsuri ale batranului, si a cugetat in sine ca aceasta este cu adevarat calea cea mai scurta spre Dumnezeu, cand oamenii isi pleaca voia lor inaintea sfintei si dumnezeiestii Vointe. Dorind insa dascalul sa mai incerce intelepciunea cersetorului, a intrebat:

- De unde ai venit aici?

- De la Dumnezeu am venit.

- Unde L-ai gasit pe Dumnezeu?

- Acolo unde mi-am intors sufletul de la toate lucrurile zidite, prin ganduri si constiinta curata.

- Cine esti tu?

- Cine vezi, dar sunt multumit de aceasta stare si n-as da-o pe toata bogatia imparatilor pamantesti. Adevaratul imparat este orisicare om care stie sa-si fie stapan si sa-si carmuiasca gandurile sale.

- Dar unde este imparatia ta?

Cersetorul a raspuns, aratand cu mana la cer:

- Acolo este imparatia mea.

- Cine te-a invatat pe tine, batrane, toate acestea si cine ti-a dat aceasta intelepciune?

- Domnul meu, iti voi spune despre mine ca in toata vremea petrec in tacere si de ma rog ori cuget la cele cuviincioase, ma sarguiesc mai mult decat toate a fi in unire cu Dumnezeu si deplin impacat cu voia Sa.

Invatatorul l-a lasat pe cersetor si mergand intru ale sale, lauda pe Domnul Dumnezeu care a dat atata intelepciune batranului cel sarac.

Asemenea acestui sarman, orisice crestin care rabda necazuri trebuie sa stie cu credinta tare ca, fara de ingaduinta Domnului, nici o incercare nu se savarseste. Nu socoti ca trebuie sa rabzi din pricina rautatii omenesti, ori din alcatuirea imprejurarilor, ci ia aminte ca toate sunt din ingaduinta lui Dumnezeu. El este Cel ce va pedepsi, dar tot El, pe cei ce au rabdat cu multumire pedepsele Sale ii va saruta, ii va mangaia si le va darui milele Sale.

Pleaca-te deci, si impartaseste-te din dumnezeiasca voie, care este buna si desavarsita si lucratoare a tot binele si incredintandu-te acesteia, asteapta mila lui Dumnezeu si rosteste pururea impreuna cu cuviosul Iov: "Cum a fost voia Domnului, asa s-a si facut; fie numele Domnului binecuvantat" (Iov 1, 21), si pururea iti adu aminte, ca mai pe urma, nenorocirile lui Iov prin vointa lui Dumnezeu s-au schimbat intr-un bine prea mare!

Sfantul Dimitrie al Rostovului

sursa:CrestinOrtodox.ro