Virtutea ce nu poate fi umilita de diavoli

Smerita cugetare - virtutea ce nu poate fi umilita de diavoli




Culmea vietii duhovnicesti crestine o constituie, pentru trairea ortodoxa, unirea cu Dumnezeu, in stare de nepatimire si smerenie, la capatul rugaciunii desavarsite. Aceasta unire, care in termeni pozitivi inseamna dobandirea deplinei asemanari cu Dumnezeu, sfintenia, are sensul unei depline spiritualizari, induhovniciri a fiintei umane si inaltarea ei pe cele mai inalte trepte ale desavarsirii.



Insa, chiar si ajuns pe aceste trepte inalte si la aceste experiente de varf din punct de vedere duhovnicesc, sfantul nu priveste de sus, din calitate de dumnezeu prin har sau lucrare lumea si cele ale sale, ci cu iubire si in "adanc de smerenie". Smerenia, aceasta virtute generala, in care se concentreaza si sintetizeaza toate celelalte virtuti crestine, intretine urcusul neincetat al crestinului, este sursa lui de tot mai deplina inaltare si induhovnicire.



Urcusul acesta este primejduit de multe ispite si capcane, este amenintat permanent cu regresul si caderea. Actul de mare discernamant, care ne pazeste de aceste dezechilibrari duhovnicesti si de cadere, este smerita cugetare. Lipsit de smerenie, orice efort ascetic, oricat de aspru si spiritual ar fi el, isi pierde continutul sau profund si se departeaza total de scopul adevarat, transformand rasplata in pedeapsa; dupa cum si prezenta si dobandirea smeritei cugetari inalta crestinul deasupra puterilor sale firesti, facandu-l dumnezeu prin participare, dupa har sau prin lucrare.



Smerenia este privirea noastra si ochiul nostru critic ce ne face sa vedem adevarata valoare a faptelor, gandurilor si cuvintelor noastre si, raportandu-le la un criteriu profund duhovnicesc, sa discernem si sa urmarim ceea ce este superior lor si tot asa din desavarsire in desavarsire, catre desavarsirea finala - "patimirea indumnezeirii".



Smerenia are in trairea crestina un rol capital. Alaturi de pocainta, ea ne ajuta sa ne apropiem cu sfiala tot mai mult de scopul existentei nostre: actualizarea chipului lui Dumnezeu din noi in asemanarea deplina cu El. Ea intretine in noi dorul de culmile existentei crestine, ne arata calea sau modul implinirii lui tot mai depline, iar odata atinse aceste culmi, ne pazeste sa nu cadem din ele si sa risipim eforturile noastre.



Smerenia este deci virtutea care ne ajuta la dobandirea si lucrarea virtutilor, intretinand in noi dorinta ostenelii dupa ele, iar atunci cand le-am dobandit, ne ajuta sa le pastram si ne introduce in universul de taina si profund al spiritualitatii lor.



Din aceste motive, Parintii duhovnicesti, cei care ne-au aratat ca virtutea smereniei, ca de altfel toate celelalte virtuti sau insusi procesul desavarsirii nu are nici un hotar pozitiv, pentru ca lucrarea lor nu se termina niciodata, ci are doar o limita negativa - caderea in pacat, sunt cei care, prin invatatura si viata lor, s-au convins si vor sa ne convinga si pe noi, spre folos duhovnicesc, de semnificatia fundamentala in plan spiritual a "sfintei smerenii", aceasta "imparateasa a virtutilor".



Data fiind valoarea acestei virtuti, precum si adancimea invataturii dezvoltata de Parintii autori de scrieri duhovnicesti, cu privire la ea, vom cauta, in cele ce urmeaza, sa punem in contur duhovnicesc cateva din notele ei specifice, asa cum se desprind ele din antologia filocalica.



Fiinta virtutii smeritei cugetari



Fiinta virtutii este Dumnezeu. Parintii, impodobind cu smerenie faptele lor bune, spun ca toate acestea au ca autor prim pe Dumnezeu. Omul le savarseste in colaborare cu harul divin. Doar faptele rele, pacatoase, pacatul si patima apartin in exclusivitate vointei umane libere.



Virtutea, insa, nu o lucreaza Dumnezeu fara voia noastra, ci cu ajutorul ei. Numai pornind de la aceste realitati, Sfantul Maxim a putut sa defineasca in sinteza virtutea ca fiind "unirea prin cunostinta a neputintei omenesti cu puterea dumnezeiasca".



In mod logic si duhovnicesc, fiinta smeritei cugetari este tot Dumnezeu. Pe masura dobandirii ei si a experierii ei tot mai accentuate, smerenia are ceva din smerenia Mantuitorului pe Cruce si de aceea este o forta spirituala care ne da putere si nadejde in sensul eforturilor noastre si in valoarea lor in vesnicie, in inviere si fericirea vesnica.



Insistand asupra acestei legaturi dintre virtutea omeneasca si fiinta virtutii - Dumnezeu, Filotei Sinaitul considera smerita cugetare "virtute dumnezeiasca si haina domneasca". Ea nu este o simpla virtute omeneasca, ci o virtute dumnezeieasca, ingereasca si omeneasca, pentru ca "in aceasta virtute se nevoiesc si pe ea o pazesc si ingerii si toate acele Puteri stralucite si dumnezeiesti, stiind cu ce cadere a cazut satana, mandrindu-se".



Ea este daruita din cer, prin harul lui Dumnezeu, la vremea sa, dupa multe lupte, intristare si lacrimi. Aceeasi fiinta sau izvor dumnezeiesc al smereniei il subliniaza si Sfantul Petru Damaschinul atunci cand spune ca "sfanta smerenie e mai presus de fire si nu poate sa o aiba cel ce nu crede, ci o socoteste contrara firii".



Parintii filocalici considera, astfel, "comoara smereniei" inepuizabila, fara de sfarsit, ca si izvorul ei si inefabila. Potrivit Avei Dorotei, despre smerenie nu poate vorbi cu adevarat decat cel care a aflat-o prin "cercare", prin nevointa, prin fapte. Celorlalti, ea le este "dumnezeiasca si de neinteles" si nu poate fi talcuita prin cuvinte.



Ceea ce ne spun Parintii este, insa, calea spre smerita cugetare, care este aceea a ostenelilor trupesti si sufletesti, nascatoare de smerenie in trup si in suflet, caci spune acelasi Parinte, "osteneala smereste trupul, iar trupul smerindu-se, se smereste impreuna cu el si sufletul".



Aceasta smerenie trupeasca trebuie sa duca la adevarata smerenie, cea interioara, la darul "smeritei cugetari". Eforturile si nevointele trupesti nu folosesc la nimic daca nu duc la constiinta smerita a pacatoseniei noastre, a micimii si nevredniciei personale, in raport cu Dumnezeu si cu semenii nostri. Adevarata stare de smerenie nu se dobandeste prin "incovoierea grumazului, prin rancezeala coamei sau prin haina neingrijita, aspra si soioasa, in care multi socot ca sta toata virtutea, ci ea vine din inima zdrobita si sta in duh de smerenie".



Parintii filocalici leaga permanent de "sfanta smerenie" darul pocaintei permanente, al plansului celui de bucurie facator si al lacrimilor duhovnicesti.



Cuviosul Nichita Stithatul o considera expresie a iubirii de Dumnezeu, a pocaintei neincetate si a umilintei. Nimic - spune el - nu intraripeaza asa de mult sufletul oamenilor catre dragostea lui Dumnezeu si catre iubirea de oameni, ca smerita cugetare, umilinta si rugaciunea curata. Cea dintai smereste sufletul, il face sa izvorasca de la sine paraie de lacrimi si ne invata sa ne cunoastem cu adevarat masura faptelor noastre. Umilinta curateste mintea de cele materiale si lumineaza ochii inimii si face sufletul intreg luminos. Rugaciunea curata uneste pe omul intreg cu Dumnezeu si-l face sa petreaca impreuna cu ingerii, sa guste dulceata bunatatilor vesnice ale lui Dumnezeu, ii da visterii de taine mari, aprinzandu-l de iubire.



Smerenia este inceputul si culmea virtutilor crestine, "mantuirea prescurtata", ea "nu cade, ci ridica din cadere pe cei ce o au". Virtutile crestine nu dau roade duhovnicesti, bune, adevarate, decat daca sunt pazite de catre smerita cugetare, care il face pe credincios sa nu se increada in sine si sa piarda fructele ostenelii sale.



Valoarea aceasta de temelie a edificiului sau a casei virtutilor crestine si de scara spre Imparatia cereasca o evidentiaza Cuviosul Nichita Stithatul, spunand ca: "Smerenia si iubirea sunt inceputul si capatul ultim al celor doua parti ale sirului dumnezeiesc al tuturor virtutilor. Caci smerenia e inceputul de jos cel mai din cap al acestui sir, iar iubirea, sfarsitul lui de sus cel mai din urma.



Sau altfel, ele sunt treptele opuse cele mai din cap si mai din urma ale sfintitei scari a virtutilor dumnezeiesti. Smerenia pune inceputul urcusului scarii, iar iubirea, fiind sfarsitul treptelor virtutii si al urcusului scarii spre inaltime, scoate pe cel ce isi sprijineste pasii pe ea la pasunile vii si nepatate ale firii dumnezeiesti". Iubirea si smerenia formeaza o "sfintita pereche". Iubirea inalta, in timp ce smerenia, sustinandu-i pe cei inaltati, nu-i lasa sa cada niciodata.



"Sfanta smerenie" este cheia care ne poate face liber accesul in "palatele imparatesti ale lui Hristos si in tinuturile dumnezeiesti si pururea inverzite ale raiului cunoscut cu mintea, unde sunt locuri luminoase, locuri racoritoare, corturile dreptilor, apa odihnei, bucurie, veselie si fericire". Celui ce bate la poarta poruncilor si virtutilor lui Hristos cu smerenie, prin durerile pocaintei si ale nevointelor ii deschide portarul, adica Insusi Duhul Sfant, iar "dupa ce a intrat si s-a desfatat prin faptuire si prin multe nevointe ale virtutii de acele bunuri vesnice, il scoate iarasi de acolo la pasunile contemplatiei naturale ale fapturilor lui Dumnezeu".



Smerita cugetare este baza tuturor virtutilor, pentru ca nici una dintre acestea nu se poate dobandi fara ea. Fara aceasta "mama a virtutilor", toate ostenelile noastre sunt zadarnice.



Sfantul Ioan Scararul considera virtutea smereniei "imparateasa virtutilor" "un har fara nume al sufletului", "unica virtute care nu poate fi umilita de draci".



Esenta virtutii smeritei cugetari



Cele mai frumoase definitii si caracterizari ale smeritei cugetari vin de la cei care i-au cunoscut darurile si binefacerile, de la cei ce si-au spiritualizat atat de mult lucrarile si voirile, incat au cunoscut "abisul" sau "adancul" smereniei. Numai acesti lucratori ai smereniei pana la culmile sfinteniei si desavarsirii crestine au gustat frumusetile si roadele acestei virtuti si i-au experiat paradoxul: atunci cand te smeresti, te inalti, iar atunci cand te mandresti pentru ceva, chiar acel ceva te va smeri pe tine.



Faptele mici si neinsemnate devin mari in plan duhovnicesc cand sunt impodobite cu frumosul dar al "cuvioasei smerenii", dupa cum si faptele bune cele mai importante isi pierd adevarata lor valoare, atunci cand le lipseste nota lor esentiala: smerenia, si devin prilej de slava desarta si paguba spirituala, spre regresul vietii noastre duhovnicesti. Smerenia da semnificatie si pune intr-o lumina favorabila urcusul noastru crestin, iar lipsa ei din viata si faptele noastre il goleste de adevaratul lui sens.



Lucrarea smereniei este paradoxala: cu cat te smeresti mai mult, cu atat vei fi inaltat mai mult spre culmile sfinteniei, si, dimpotriva, cu cat te inalti pe tine mai mult, cu atat afli prilejul sa te smeresti mai adanc. Acest paradox al bogatiei duhovnicesti in saracie si al saraciei duhovnicesti in bogatie il noteaza si Sfantul Ioan Scararul definind smerita cugetare drept "acoperamant dumnezeiesc, spre a nu fi vazute izbanzile noastre", caci ea este "adancul fara fund al putinatatii noastre, care nu poate fi furat de nici un talhar".



Smerenia este har fara de nume al sufletului, acoperamantul divin al faptelor noastre bune. "Smerenia este - dupa cum arata Parintele Staniloae - constiinta si trairea suprema a infinitatii divine si a micimii proprii. Ea este totodata constiinta ca infinitatea divina strabate prin toate si prin toti cei din jurul nostru. Daca mandria acopera pentru ochii nostri infinitul realitatii lui Dumnezeu, smerenia il descopera. Unde lipseste smerenia, e superficialitate, e platitudine, e un univers inchis, e sarmana infumurare care trezeste zambetul de mila. In adancurile indefinite si pline de taina, in Dumnezeu, traieste numai cel smerit. Trebuie sa te faci mic de tot, mic pana a te socoti nimic, ca sa vezi maretia lui Dumnezeu si sa te simti umilit de lucrarea Lui. Smerenia este intelepciunea cea mai larg cuprinzatoare. Cel smerit, departe de a saraci, imbratiseaza din infinit mai mult decat oricare altul si ofera altora".



Smerenia lupta in mod special impotriva egoismului si egocentrismului nostru, impotriva egofiliei, a iubirii patimase de sine (filavtia), maica a pacatelor si se impotriveste cu toata puterea parerii de sine, slavei desarte si mandriei din firea noastra.



Cugetarea smerita stabileste adevarata ordine spirituala. Spre deosebire de mandria care in aparenta inalta, dar de fapt umileste, coboara in zonele inferioare ale existentei rationale si ne instraineaza de tinta vietii noastre, in adevarata smerenie, omul traieste deplinatatea existentei sale, adica sub forma coborarii, se inalta pana la cele mai inalte trepte ale desavarsirii.



Starea de smerenie este adevarata crestere si inaltare a fiintei umane pentru ca este o crestere si o inaintare spre si in Dumnezeu, izvorul vietii vesnice. Lupta aceasta impotriva iubirii patimase de noi insine presupune o atitudine de permanenta smerita cugetare si pocainta.



Smerenia este fereastra sufletului nostru curatata si deschisa mereu catre Dumnezeu si spre umanitate, spre semeni si spre noi insine.



Ea este "constiinta si trairea suprema a maiestatii si infinitatii divine si a micimii proprii, realizand un urias spor de cunoastere pentru cel ce o are. Omul smerit se pleaca inaintea semenului sau ca inaintea lui Dumnezeu, dar fara sa saraceasca cumva, ci cuprinzand si imbratisand mult mai mult decat oricare altul si oferind altora. Prin altii in fata carora se deschide si ii intampina cu respect si iubire, cel smerit reuseste sa se cunoasca si mai bine pe sine insusi".



Pe cat de mult ne limiteaza universul si vederea duhovniceasca slava desarta si mandria, pe atat de mult ne deschide ochii sufletului si ne descopera adancul infinit de taine al acestei vieti si al celei viitoare "sfanta smerita cugetare". Spre deosebire de egoism si slava desarta, ea ne face sa ne vedem asa cum suntem, sa ne cunoastem neputintele nostre firesti, dar prin constiinta acestei neputinte intretine in noi continuu arderea dupa depasirea granitelor noastre firesti, catre indumnezeirea noastra.



Paradoxal, aceasta smerire de sine, pana la a ne vedea pe noi insine ca fiind cei mai pacatosi, nu inseamna o distrugere a eului nostru, o tagaduire a chipului lui Dumnezeu din noi, ci tocmai o revenire si constientizare a stralucirii acestui chip, "revenirea firii noastre la starea de fereastra a infinitului si de incapere goala menita sa se umple de lumina dumnezeieasca".



Omul isi traieste adevarata sa vocatie si inaltimea demnitatii sale in cea mai adanca smerenie. Doar in smerenia fara sfarsit omul se descopera pe sine si bogatia de valori duhovnicesti pe care o poarta in sine. Cine acopera faptele sale cu adevarata smerenie si se scufunda el insusi in abisul smereniei, traieste, de fapt, experienta descoperirii sinelui propriu autentic, iar acesta nu ca un centru autarhic, izolat, egoist, ci comunitar si in legatura cu Dumnezeu.



Aceasta il determina pe Calist Patriarhul sa considere ca "pricina inaltarii cu mintea se face prilej puternic de smerenie si ceea ce inalta sufletul la nesfarsit, aceea il smereste in chip covarsitor. Smerenia e inceput al vederii si vederea, desavarsirea smereniei. De-ar cunoaste cineva intelepciunea lumii intregi, fara smerenie e cu neputinta sa dobandeasca vederea cea inalta".



Trebuie sa ne smerim neincetat, daca vrem ca faptele noastre sa nu ne smereasca ele insele, prin puterea lor de evidenta si sa nu se intoarca impotriva noastra. Sa ne pocaim si sa ne smerim pentru si dupa fiecare cuvant, gest sau fapta a noastra, dand loc lucrarii tainice a smereniei si nadejdii ca Dumnezeu va completa si desavarsi slabiciunea si neputinta noastra.



Lucrarea cea duhovniceasca a smeritei cugetari



Parintii filocalici ne dau detalii duhovnicesti fundamentale privind modul de dobandire a darului smeritei cugetari, felurile ei, lucrarile, manifestarile sau roadele acesteia.



La intrebarea «Cum poate dobandi cineva smerenia?», Sfantul Isaac Sirul da urmatorul raspuns: "Prin neincetata pomenire a greselilor sale si prin constiinta apropierii de moarte, prin imbracaminte saracacioasa, prin alegerea locului din urma in fiecare clipa si prin alergarea la faptele cele mai injosite si mai de ocara in orice lucru, prin a fi totdeauna ascultatori, prin tacerea neincetata, prin neiubirea de intalnire in adunari si prin vointa de a fi necunoscut si neluat in seama, prin a nu tine la vreun lucru dupa regula proprie, prin a uri vorbaria cu multe persoane, prin a nu iubi castigurile.



Si dupa acestea, prin dispretuirea de catre minte a oricarei ocari si invinovatiri din partea vreunui om si a oricarei pizmuiri, prin a nu avea mana sa asupra nimanui si mana nimanui asupra sa, ci a fi singur si instrainat in cele ale sale si a nu lua in lume grija cuiva asupra sa, afara de grija sa. Si, pe scurt, la smerenie se ajunge prin instrainare, prin saracie si prin vietuireainsingurata. Acestea nasc smerenia care curateste inima".



Diadoh, episcop al Foticeii vorbeste despre doua etape in dobandirea "sfintei smerenii" sau despre doua smerenii: una dobandita la mijlocul eforturilor noastre ascetice sau la mijlocul nevointelor noastre si alta, primita la sfarsitul acestora, ca dar dumnezeiesc. "Smerita cugetare este un lucru greu de castigat - spune el. Cu cat este mai mare, cu atat se cer mai multe stradanii pentru dobandirea ei. Ea se iveste in cei partasi de sfanta cunostinta in doua cazuri si chipuri: cand luptatorul pentru evlavie se afla in mijlocul drumului experientelor duhovnicesti, el are un cuget mai smerit din pricina neputintei trupului, sau a celor ce dusmanesc fara temei pe cei ce se ingrijesc de dreptate, sau a gandurilor rele; apoi cand mintea e luminata de harul dumnezeiesc intru simtire si sarguinta multa, sufletul are smerita cugetare ca pe o insusire fireasca, intrucat, fiind plina de bunatate dumnezeieasca, nu mai poate sa se umple de slava desarta".



Cea dintai forma de smerenie produce intristare si descurajare, cu privire la noi insine si la neputinta firii noastre, slabita de pacat si intr-o lupta incordata, grea, de inaltare spirituala. Cea de-a doua forma sau etapa a smereniei - smerita cugetare, care se daruieste de catre Insusi Dumnezeu, celor ce s-au apropiat de desavarsire, cuprinde in sine o bucurie impreunata cu o sfiala plina de intelepciune si nu o pot misca, impresiona nici macar toate imparatiile lumii, ea fiind duhovniceasca.



"Dar - completeaza Sfantul Diadoh - tot cel ce se nevoieste a trebuit sa treaca prin cea dintai ca sa ajunga la cea de-a doua. Caci daca nu ne-ar inmuia harul, aducand asupra noastra



patimirile povatuitoare, ca sa lamureasca voia noastra cea sloboda, nu ne-ar darui stralucirea smereniei de pe urma".



In privinta felurilor smereniei, Sfantul Isaac Sirul delimiteaza, din punctul de vedere al originii, doua tipuri ale acesteia: o smerenie izvorata din frica de Dumnezeu si o smerenie daruita de Dumnezeu. Smereniei izvorate din frica de Dumnezeu ii urmeaza bunatatea, simtiri bune, curate si o inima zdrobita toata vremea. Celei daruita de Dumnezeu si izvorata din bucurie, ii urmeaza multa simplitate si o inima curata si iubitoare la culme de Dumnezeu.



Pornind de la cele doua forme de vietuire crestina: calugareasca si mireneasca, Ava Dorotei arata ca, precum exista o mandrie mireneasca si una calugareasca, cu manifestari specifice, tot asa exista doua feluri de smerenie. O prima forma de smerita cugetare consta in a socoti cineva pe fratele sau semenul sau mai intelept decat este el si in a se socoti pe sine mai prejos de toti.



Cea de-a doua forma de smerenie, "smerenia desavarsita a sfintilor", cum o numeste Ava Dorotei, se naste in suflet in chip firesc din lucrarea poruncilor si consta in a pune pe seama lui Dumnezeu toate faptele noastre bune. Aceasta este smerenia adevarata, a sfintilor, ca un dar dumnezeiesc.



Pe treptele cele mai inalte ale vietuirii crestine, smerenia este definita a fi "o putere tainica pe care o primesc sfintii desavarsiti dupa desavarsirea intregii lor vietuiri. Aceasta putere nu se da - spune Sfantul Isaac Sirul - decat numai celor desavarsiti in virtute, prin puterea harului, atata cat incape in hotarul firii".



Parintii duhovnicesti ai Filocaliilor descriu lucrarea si roadele binecuvantate ale darului smereniei in cuvinte de o profunzime deosebita, indemnandu-ne la urmarea lor intru totul.



Astfel, Cuviosul Isaia Pusnicul, vorbind despre smerenie si fapta smereniei sau modul in care ea infloreste si isi raspandeste darurile sale, considera ca proba de adevarata smerenie este a se socoti cineva pe sine inaintea lui Dumnezeu ca este pacatos si nu face nimic bun. Iar fapta smereniei este tacerea si a nu se masura pe sine in ceva, a nu se sfadi, supunerea, a cauta cu privirea jos, a se pazi de minciuna si de vorbire desarta, a nu se impotrivi celui mai mare, a nu voi sa se impuna cuvantul sau, a rabda defaimarea, a ura odihna, a se sili pe sine spre osteneala, a nu supara pe cineva.



La acestea, Sfantul Isaac Sirul adauga: "Iar smerita cugetare e urmata de blandete si de adunarea in sine. Ea se arata in neprihanirea simturilor, in cuvantul masurat, in putinatatea vorbirii, in nesocotirea de sine, in haina saracacioasa, in mersul nezburdalnic, in privirea aplecata, in prisosinta milostivirii, in repeziciunea lacrimilor, in sufletul insingurat, in inima zdrobita, in nemiscarea iutimii (maniei), in simturile neimprastiate, in putinatatea lucrurilor, in putinatatea oricarei trebuinte, in suportare, in rabdare, in neinspaimantare, in taria inimii nascuta din neiubirea vietii vremelnice, in rabdarea incercarilor, in cugetari linistite si neusuratice, in strangerea gandurilor, in pazirea tainelor neprihanirii, in rusine, in evlavie. Si peste toate acestea, in linistirea neincetata, in aducerea aminte neincetata de necunostinta proprie.



Cel smerit nu este tulburat de nici o sila, de nici un necaz sau neajuns si aceasta pentru ca are cugetul toata vremea in odihna, in afara lumii acesteia. De aceea, el le primeste pe toate cu multumire, ca venind de la Dumnezeu. El nu se schimba si nu se intristeaza in suparari, dupa cum nici nu se bucura peste masura.



Adevarata lui fericire si veselie este de natura duhovniceasca, constand in constiinta ca lucreaza cele ale Domnului.



Smerenia nu are limba - dupa cum spune acelasi Isaia Pusnicul - sa vorbeasca despre semenii nostri care isi neglijeaza sau nesocotesc lucrarea lor sau despre cei ce gandesc raul despre altcineva. Ea nu are ochi si privire care sa ia seama la scaderile altora; nici urechi sa auda cele ce nu ii aduc vreun folos duhovnicesc. Singurul lucru pe care il cugeta, il rosteste, il vede, il aude si il arata tutoror este scaderile sale si lipsa sa de desavarsire. Respectul fata de propria sa persoana se exprima prin aceea ca se rusineaza de sine, ori de cate ori se afla singur.



Masura adevarata asmereniei este discernamantul cu privire la propria noastra fiinta sau autocunoasterea. Numai smerindu-ne, vom dobandi sensibilitatea spirituala care ne permite sa ne vedem cum ne vad ceilalti si cum de fapt suntem in realitate. Iar acest discernamant sau autocunoastere nu este o simpla constatare pasiva, ci o forta care ne ajuta sa umplem golurile cu fapte bune, nu spoindu-le sau aparandu-le, ci zidindu-le, cum spune Ava Dorotei, cu "lutul smereniei". Fara smerenie, adevarul insusi este orb, iar cel ce urca la adevarata smerenie, coboara mai jos decat cugetul sau, unde se afla adevarul si se cunoaste cu adevarat.



Smerenia aduce in viata noastra duhovniceasca adevarata lumina. Cel ce a dobandit smerenia, se lumineaza si este luminat si mai mult; iar cel ce nu se smereste pe sine rataceste in intuneceric, cazand in fapte rele, asemenea diavolului.



Cuviosul Nichita Stithatul considera cunoasterea de sine roada a adevaratei smerenii, facand urmatorul indemn socratic: "Cunoaste-te pe tine insuti! Iar aceasta este adevarata smerenie, care ne invata sa cugetam smerit, ne frange inima si ne invata sa lucram si sa pazim aceasta stare. Iar daca nu te-ai cunoscut inca pe tine, nu stii inca nici ce este smerenia, nici nu te-ai atins de adevarata lucrare si paza".



Sfantul Simion face, mai departe, distinctie intre vorbirea smerita, smerenie si smerita cugetare, aratand ca "pe cat e de departe rasaritul de apus, pe atata e de departe vorbirea smerita de adevarata smerenie. Si cu cat e mai mare cerul ca pamantul si sufletul ca trupul, cu atat e mai desavarsita si mai mare smerita cugetare data celor desavarsiti, prin Sfantul Duh, decat adevarata smerenie".



Vorbirea smerita si smerenia sunt dobandite de nevoitori prin ostenelile lor de eliberare de pacat si de dobandire a virtutilor. Ele atarna de noi, insa smerita cugetare sau sfanta smerenie si celelalte insusiri ale ei, pe care Sfantul Simion le considera harisme, nu depid de noi, ci sunt darul lui Dumnezeu. Smerita cugetare, fiind "un lucru dumnezeiesc si inalt“ patrunde in adancurile sufletului celor ce au trecut de aceste eforturi ascetice, in dorinta lor de contemplare a dumnezeirii.



Smerenia aduna mintea si o pazeste curata in rugacine. Cel smerit, cand se roaga nici nu indrazneste sa roage pe Dumnezeu ceva, considerandu-se nevrednic de mila lui Dumnezeu, ci tace doar cu gandurile si lacrimile sale, asteptand mila Parintelui sau ceresc. In aceasta atitudine smerita este o putere si o incredere, care ii umple inima de credinta si simte ajutorul lui Dumnezeu, care il conduce catre limanul mantuitor.



Desavarsirea smeritei cugetari, ne arata acelasi Sfant Isaac Sirul, consta in a nu ne supara cand suntem invinuiti pe nedrept, ci a primi cu bucurie defaimarile si invinovatirile mincinoase, cerand iertare de la cel ce ni le arunca ne nedrept. Prin urmare, cel ce a dobandit in inima lui smerita cugetare, s-a facut mort lumii, pacatului si deci si ispitei.



De treptele desavarsirii, sufletul primeste de la Dumnezeu darul smeritei cugetari. Atunci, "indata vine in suflet oarecare smerenie dumnezeieasca mai presus de cuvant, aducand in inima zdrobire si lacrimi de umilinta fierbinte, incat cel ce sta sub lucrarea ei se socoteste pe sine: pamant, cenusa, vierme si nu om, ba inca nevrednic chiar de viata dobitoceasca. Aceasta din pricina covarsirii acestui dar al lui Dumnezeu. Iar invrednicindu-se cineva sa petreaca multa vreme in acest dar, se umple de alta betie negraita: de umilinta inimii si patrunde in adancurile smeritei cugetari. Acesta, iesind din sine, nesocoteste toate mancarile din afara, ca si bautura si vesmintele trupului, necautand cele peste trebuinta, ca unul ce s-a schimbat ca schimbarea dreptei Celui Preainalt".



Cunoscand "comoara smereniei", roadele ei, dulceata si frumusetile acestora, Cuviosul Nichita Stithatul ne indeamna sa luptam pentru dobandirea ei, iar atunci cand am primit-o, pentru pastrarea ei curata, caci in ea sunt ascunse visteriile dragostei, margaritarele umilintei si in ea Se odihneste, ca pe un tron, Mantuitorul Iisus Hristos, impartasind celor hraniti de ea, darurile Sfantului Sau Duh.



In opozitie cu iubirea patimasa de sine, cu slava desarta si mandria, care ingusteaza fiinta umana, o limiteaza si o umileste, scufundandu-o in marea pacatelor si patimilor, smerita cugetare ne inalta cu adevarat spre vietuirea autentica. In smerenie, credinciosul experiaza pe de o parte bogatia acestei lumi duhovnicesti, infinitatea tainelor pe care ea i le deschide si in care patrunde pe masura eforturilor sale ascetice si a smeritei sale cugetari, iar pe de alta parte, limitele firii sale. Smerenia intretine in noi permanent tensiunea intre ceea ce suntem si ceea ce trebuie sa devenim si ne arata, totodata, calea spre inaintarea catre desavarsire - viata virtuoasa cea intru smerenie.



Preot Ioan C. Tesu

sursa:CrestinOrtodox.ro