Cresterea in Hristos

Viata crestina este crestere



Crestinul apartine de fapt la doua lumi. El este cetatean al cerului si fixat deja in starea definitiva a Noului Testament. El este, de asemenea, un cetatean al pamantului, nascut ca un rezultat al fortelor ce opereaza aici jos. El se dezvolta, se schimba, devine mai desavarsit ori decade prin pacat si inertie.



Evlavia consta din doua trasaturi distincte, dar complementare, si persoana care doreste sa se formeze dupa chipul lui Hristos trebuie sa le urmareasca pe amandoua ca egala vigoare. Prima este centrarea in Dumnezeu pe care o numim devotiune catre Dumnezeu, si a doua este asemanarea cu Dumnezeu pe care o numim caracterul crestin. Caracterul evlavios izvoraste din devotiunea catre Dumnezeu si in mod practic confirma vitalitatea acelei devotiuni.



Noi putem exprima respectul pentru Dumnezeu, putem ridica mainile noastre in adorare pentru El, dar autenticitatea devotiunii noastre catre Dumnezeu o putem demonstra numai prin dorinta noastra aprinsa si prin efortul nostru sincer de a fi ca El. Apostolul neamurilor si toti Sfintii crestinatatii au dorit nu numai sa-L cunoasca pe Hristos, ci si sa fie asemenea Lui. De aceea, au alergat cu maxima intensitate spre acea tinta. "Acum incep sa fiu un ucenic - spune Sfantul Ignatie Teoforul - si sa nu am nici o dorinta dupa ceva vizibil sau invizibil, ca eu sa pot ajunge la lisus Hristos. Sa vina peste mine focul si crucea, ruperea si separarea oaselor, sa vina taierea membrelor, zdrobirea in bucati a intregului trup ; si insasi tortura diavolului sa vina peste mine numai ca eu sa ating pe Iisus Hristos". Sfantul Grigorie de Nyssa a staruit pe larg asupra "intinderilor inainte" (epectases) a crestinilor, de care a vorbit Sfantul Pavel (Filip. 3,14). Inaintarea in Hristos e infinita "caci unde nu are loc rautatea nu e nici o margine a binelui". Dumnezeu ne cheama sa inaintam in infinitatea iubirii Lui.



Toata viata este crestere si progres sau declin si descompunere. Viata nu este imobila, nici viata intelectuala, nici viata artistica si nici viata sportului. Viata duhovniceasca nu face exceptie de la aceasta lege a miscarii. Cand un om nu creste, nu se dezvolta, el devine indata intepenit si rigid, si un fel de paralizie se instaleaza in viata sa. Cand viata duhovniceasca incetineste sau devine stagnanta, atunci progresul se opreste. Aceasta contrazice legile fundamentale ale vietii. Facultatile umane prin insasi natura lor tind sa actioneze, sa se dezvolte, sa creasca in viata sa spirituala. Omul trebuie sa fie interesat in legile acestei cresteri si sa recunoasca conditiile normale pentru dezvoltarea inteligentei, simturilor si vointei sale. El e chemat asemenea unui calator sa tina ochii sai fixati asupra tintei ce urmeaza sa fie atinsa. O viata crestina fara crestere este o contradictie in denumire.



Intrucat indumnezeirea nu este numai darul gratuit al Duhului, dar de asemenea cere cooperarea cuiva, este inevitabil un proces dinamic. Ea implica gradare si trepte de comunicare cu Dumnezeu. Ea implica o religie a experientei personale. Literatura monastica a Rasaritului crestin este in mod special bogata in intelegerea ei si descrierea diferitelor grade de progres duhovnicesc. Lina dintre lucrarile clasice ale spiritualitatii monastice rasaritene, scrisa de Sfantul Ioan, staret la Sinai (secolul 7), chiar poarta titlul de Scara urcusului duhovnicesc. Este o analiza sistematica, spirituala si psihologica a drumului crestinului catre viziunea directa a lui Dumnezeu.



"Cresterea, nu se refera la un proces de crescanda "intelectualizare", nici la o capacitate mintala innascuta, nici chiar la o maturizare emotionala din partea persoanei. Astfel de calitati pot sa fie bune in sle insele cu privire la cunoasterea matematicii, a geografiei, a filisofiei. Sau orice fel de informatie academica. Cresterea insa nu trebuie sa fie limitata la fapte in orice model si forma. O persoana poate sa fie, de exemplu, foarte inteligenta si totusi sa nu creasca. Acelasi lucru poate fi spus despre maturizarea emotionala: o persoana poate sa fie pin punct de vedere afectiv matur si totusi, sa nu raspunda ca un crestin, sau sa faca inca lucruri rele. Diferenta este ca cresterea ia un context deosebit: ea este situata in straduinta pentru "plenitudine", pentru caracterul complet sau sfintenie in tine (inima si minte) si intre tine si altii (Dumnezeu sau "cel mai mic dintre frati"). Indiferent unde gandim, actionam, alegem - la drept vorbind orice functii psihologice, fiziologice sau sociologice - sunt implicate intr-un astfel de context, adica in procesul relatiilor persoanei, ele sunt importante pentru cresterea sa duhovniceasca.



Crestinatatea, in toate dimensiunile sale, este un apel la crestere. Cuvantul Domnului "crestea si se inmultea" (Fapte 12, 24). Crestinii ar trebui "sa creasca in har si cunoastere", in Domnul si Mantuitorul Iisus Hristos (II Petru 3, 18). Credinciosii se cade "sa creasca intru toate, pentru El, care este Capul" (Efes. 4, 15). In toate lucrurile bune ei ar trebui "sa creasca prin comuniunea lor cu Hristos" (Col. 1, 10). Se cade sa crestem pentru ca Tatal ne atrage la Sine si raspandeste printre noi razele iubirii Sale vesnice. Datoria de a creste o avem intrucat Hristos ne cheama la o viata vesnica crescanda pana in veac si ne trimite sa ridicam tot mai sus lumea care ne inconjoara. Trebuie sa crestem pentru ca Duhul Sfant este un ferment in inimile noastre si insufleteste creatia pentru a o face in fiecare zi tot mai duhovniceasca. Crestinii care prin botez au devenit persoane ecleziale sunt chemati sa creasca pentru ca Biserica este misterul cresterii calitative si a progresului spiritual; ea este "laboratorul in care Duhul lui Hristos ne face sfinti, ori mai desavirsite chipuri ale lui Hristos, in care este concentrata ca intr-o persoana sfintenia si iubirea Sfintei Treimi".



"Theosis" - acel infinit proces prin care Duhul Sfant ne transforma si ne transfigureaza in slava lui Hristos incepe aici, in timp ce noi suntem in acest trup muritor, in mijlocul slabiciunii noastre. Acel proces este adevarata viata si preconditia necesara pentru ca Biserica sa medieze viata lui Hristos catre lume. Aceasta nu e o chestiune de cum sa traiesti, ci sa traiesti din Dumnezeu, in Dumnezeu, catre Dumnezeu. Printr-o astfel de viata in Dumnezeu, unita cu Hristos in Duhul Sfant noi putem media viata lui Hristos lumii.



Viata crestinilor e vazuta de Sfantul Apostol Pavel ca o alergare cu randuiala catre ceea ce este inainte (Filip, 3, 14), o expresie intalnita in mai multe locuri ale Noului Testament (I Tim. 6, 11; II Tim. 2, 22 si I Petru 3, 11). Crestinul autentic dornic de unirea cu Hristos are atitudinea alergatorului, cu ochii fixati hotarat la tinta, iar corpul sau si fiecare muschi si nerv in corpul sau straduindu-se a atinge tinta. Aceasta e atitudinea constanta a celui ce vrea rasplata - cununa vietii vesnice si nesfarsite in Hristos. "Alergarea este pe de o parte o stapanire a patimilor, pe de alta o lucrare din iubirea lui Hristos, o impartasire de ea".



Comentand pasajul din Filipeni un teolog spunea : "Credinciosul este chemat la activitatea de sine, la activa cautare a vointei lui Dumnezeu, la promovarea vietii spirituale in sine, la realizarea virtutilor vietii crestine si la o personala ravna de mantuire" . Trasaturile de caracter dupa care deosebim o persoana evlavioasa sunt virtutile ca roade ale Duhului Sfant sadite in noi prin Botez, rezultate ale lucrarii Duhului Sfant in fiinta crestinului. Dar noi avem responsabilitatea pentru dezvoltarea caracterului crestin sub directia si prin ingaduinta Duhului Sfant. Dimensiunea divina face caracterul crestin posibil si numai aceasta dimensiune divina ne poate pazi de a deveni frustrati si infranti in dorinta noastra de a exemplifica trasaturile caracterului evlavios in vietile noastre.



"Sunt etape si trepte si discipline pe calea spre desavarsire. In timp ce mantuirea noastra este bazata pe lucrarea lui Hristos pentru noi si sfintirea noastra prin lucrarea Duhului Sfant in noi, noi de asemenea trebuie sa lucram, sa ne observam si sa ne examinam pe noi insine si sa ne straduim pentru desavarsire". Duhul sfinteste si transforma vietile noastre pacatoase si dezordonate intr-o viata ordonata si sfanta in acord cu "omul nou" in Hristos, creat in sfintenie si dreptate. Parintele John Meyendorff subliniaza aceasta remarca asupra naturii innascute si dinamice a cresterii unei persoane in termenii unei tinte ca sa fie atinsa. In acest fel el indica ultimul inteles al unui astfel de element dinamic, "miscarea libera catre Dumnezeu" (care nu este niciodata despartita de viata persoanei in aceasta lume). "Dumnezeu nu numai ca acorda fiintelor existenta lor, si in cazul omului, o existenta vesnica ; ci, El de asemenea, le traseaza a tinta s-o atinga, si in cazul omului aceasta tinta implica o miscare libera catre Dumnezeu" .



Cu conceptul unei "tinte de ajuns" exista aici un adevarat element dinamic, un element de crestere. Omul cooperand cu Dumnezeu, in comuniune cu Dumnezeu, creste. Aceasta exista in insasi natura sa ca un potential sau posibilitate. Adam si Eva, deci nu au fost creati perfecti in realitate, ci, desigur in potentialitate; in caz contrar, cum ar putea perfectiunea sa pacatuiasca? Totusi pentru ca aceasta era numai o potentialitate, ei aveau o alegere, fie sa real-izeze aceasta potentialitate sau nu. Desigur, in mandrie, ei au ales sa nu urmeze drumul cresterii intru Dumnezeu, si, drept urmare, au devenit mai putin decat au fost creati in mod potential sa fie. Precum s-a spus alegerea este o parte esentiala a cresterii si nu exista o adorata crestere fara aceasta alegere libera. Astfel omul a fost creat in mod real sa creasca catre a deveni adevarata sa sine, adica o sine in comuniune cu Dumnezeu, facand alegeri bune. Parintele profesor George Florovsky spunea in acest sens : "Numai in aceasta comuniune cu Dumnezeu un om devine "el insusi"; in separatie de Dumnezeu si in autoizolare, din contra, el cade intr-un loc mai jos decat sine insusi" .



Deci intre noua conditie proclamata prin Botez si deplina ei realizare in imparatie este un proces de crestere morala si duhovniceasca in care suntem implicati. Crestinii nu sunt chemati pur si simplu sa accepte o justificare judiciara, ci sa se schimbe, sa se dezvolte, sa creasca, sa se maturizeze, sa fie transformati si transfigurati. In mare parte cresterea in "noua natura" este morala in caracter, este "adevarata dreptate si sfintenie". Cei ce staruiesc in comuniunea cu Hristos devin mereu mai drepti, mai intipariti de slava lui Hristos, de Hristos insusi ca model. "Iar noi toti, privind ca in oglinda, cu fata descoperita, slava Domnului, ne prefacem in acelasi chip din slava in slava, ca de la Duhul Domnului" (II Cor. 3, 18).



Trecerea la vesnicie este un fenomen independent de evenimentul eshatologic, pentru ca ea apartine domeniului energiei spirituale care se manifesta independent de timp si de conditiile fara data. Ea nu este esentialmente moartea fizica care sta dincolo de viata prezenta, ci eliberate din moarte - libertate din coruptie - si impartasire din divin. Aceste binecuvantari nu vor fi posesia omului in viata de apoi, daca el nu le dobandeste in viata.sa prezenta. Deci, timpul si spatiul pot sa fie abolite in orice clipa a vietii omului, si chiar pe pamant, daca ele, sunt depasite prin virtute si spirit. O persoana poate transcende prapastia dintre ea si Dumnezeu chiar cand ea este in lumea schimbarii si coruptiei, adica, in timpul sau, cu conditia ca ea sa se ridice deasupra trupului si a lumii prin autodeterminarea sa. "Desi poate sa nu fie posibil a atinge in mod complet binele ultim si suprem - spune Sfantul Grigorie de Nyssa - este cel mai dorit pentru aceia care sunt intelepti sa aiba cel putin o impartasire din el. Noi trebuie sa facem, atunci, tot efortul de a nu cadea total de la desavarsirea care e posibila pentru noi si sa incercam a veni asa de aproape de ea si a poseda atat de mult din ea cat este posibil. Pentru aceasta desavarsirea umana, consta, in mod precis, in aceasta constanta crestere in bine".



Obiectivul lui Hristos - tinta alergarii



Prin intruparea Cuvantului, Dumnezeu a iesit si mai mult din transcendenta Sa si s-a apropiat de noi, facandu-ni-se in Iisus Hristos glasul de iubire al unei fiinte umane. Hristos cel intrupat este acum intr-o apropiere maxima de noi si intr-o legatura ontologica, ceea ce face ca in tot drumul ce-l suim spre Dumnezeu sa nu fim singuri, ci , cu El si in El. Hristos "s-a dat pe Sine pentru noi, ca sa ne izbaveasca de toata faradelegea" (Tit 2, 14). Obiectivul lui Hristos in a muri pentru noi era sa ne rascumpere de pacat, nu propriu-zis de pedeapsa Lui, ci de puterea si stapanirea lui. Spre acest obiectiv credinciosii sunt chemati sa alerge cu infocare spre a-l atinge si a pune stapanire pe el. Hristos s-a dat pe sine pentru Biserica Sa ca aceasta "sa fie sfanta si fara de prihana" (Efes. 5, 25-27). Acesta este obiectivul lui Hristos pentru noi, de aceea s-a dat pe Sine pentru noi. Acesta este scopul pentru care Hristos a pus stapanire pe Saul pe drumul Damascului si pentru care cucereste pe crestini in mod individual spre a-i duce la credinta in Sine. In Hristos avem acces spre fericirea cereasca si posibiltatea de a deveni sfinti "asemenea chipului Sau". Aceasta este o putere formidabila oferita oamenilor spre a putea inainta cu incredere si fermitate spre Dumnezeu.



Pentru ca adevarata fiinta a omului e gasita in Hristos "cei a caror vointa a fost captata in intregime de vointa lui Hristos, si care se lipesc de El in mod complet, si El este tot ceea ce ei doresc si iubesc si cauta" gasesc in Hristos adevarata lor implinire si adevarata lor fericire.



Suisul crestinilor spre Dumnezeu are nu numai de norma, ci si de "cale" pe Iisus Hristos, singura prin care se poate inainta spre unirea tainica cu Dumnezeu. Iisus Hristos este puntea intinsa de la Dumnezeu pana pe taramul umanitatii noastre, prin ipostasul Sau cel unul, care intruneste si natura divina si pe cea umana.



"Incarnationalismul spiritualitatii crestine este revelat in faptul ca Dumnezeu a devenit om, pentru fiecare om si in mod potential in fiecare om... El este Hristosul cosmic care doreste sa transforme inima si sufletul si viata fiecarui om oriunde, in orice situatie, si astfel ii confera sfintenia".



Astfel pentru fiecare a accepta pe Hristos ca Mantuitor este egal cu a-i oferi lui vointa sa in mod absolut si desavarsit. Vointa celor ce sunt mantuiti nu apartine lor, ci Mantuitorului. Acesta, explica Cabasila, este sensul cuvintelor Sfantului Pavel : "Voi nu sunteti ai vostri, caci ati fost rascumparati cu pret" (I Cor. 6, 19-20). Transferul vointei de la noi insine la Hristos constituie mantuirea. Aceasta este o lucrare in afara a roadelor Duhului Sfant, trasaturile caracterului evlavios in vietile noastre.



Viata duhovniceasca, potrivit Ortodoxiei crestine, este dobandirea personala si aplicarea a ceea ce este dat sacramental in viata condescendenta a Bisericii. Este savarsirea personala a ceea ce este facut de catre Biserica in viata si activitatea ei mistica. Este o realizare a liturghiei Bisercii in viata zilnica, o rastignire a trupului cu pasiunile si dorintele lui, o ridicare si purtare a Crucii, fara care nimeni nu poate sa fie nici crestin, nici uman si, fireste, nici divin.



Nimeni in calendarul ortodox al Sfintilor nu este mai "harismatic" si mai "mistic" decat Sfantul Simeon Noul Teolog. Urmatorul pasaj din invataturile sale duhovnicesti este caracteristica Ortodoxiei, dupa care obiectivul lui Hristos pentru noi si tinta alergarii noastre este desavarsirea si indumnezeirea omului: "Singurul lucru pe care Dumnezeu il cere de la noi muritorii este ca sa nu pacatuim... aceasta pur si simplu tine neatinse chipul si rangul inalt pe care le posedam prin natura. Imbracati astfel in vesmintele radioase ale Duhului noi locuim in Dumnezeu si El in noi. Prin har noi devenim dumnezei si fii ai lui Dumnezeu si suntem iluminati de lumina cunoasterii Sale. Este drept ca noi toti sa ne plecam intai grumajii nostri la jugul poruncilor lui Hristos... umbland in ele si cu zel chiar pana la moarte, reinnoindu-ne pentru totdeauna si facand din noi un paradis proaspat al lui Dumnezeu pana ce, prin Duhul Sfant, Fiul si Tatal intra in noi si locuiesc in noi... Aceasta este crucea - sa devenim morti intregii lumi; sa suferim intristari, ispite si alte patimi ale lui Hristos. Purtand aceasta cruce cu desavarsita rabdare, noi imitam patima lui Hristos si astfel pe al nostru Dumnezeu-Tatal ca fii ai Sai in har, impreuna mostenitori ai lui Hristos.



Obiectivul lui Hristos pentru noi este sa purifice intinaciunea pacatului din vietile noastre, ca expunand trasaturile caracterului evlavios sa-l lasam pe El sa fie Domn al vietilor noastre iar noi sa fim impreuna lucratori cu Hristos pana la imprimarea deplina a chipului Sau in viata noastra. Parintii au vazut sfintenia ca o asemanare totdeauna crescanda a omului cu Dumnezeu, cauzata de purificarea de pasiuni si de cresterea in virtuti care culmineaza in iubirea nemarginita. Virtutile sunt aripi pe care omul se inalta tot mai sus in lumina lui Dumnezeu, asimiland tot mai mult din lucrurile bune ale lui Dumnezeu, sursa a tot binele, izvorul infinit a toata lumina. Caci strafundul revarsarii bunatatii dumnezeiesti, adica adancul bogatiei si capatul final al harului, nu se descopera nimanui din noi desertat in viata de acum, chiar daca s-ar invrednici de cel mai inalt urcus spre Dumnezeu si de cea mai inalta indumnezeire. Caci capatul si desavarsirea se pastreaza tuturor spre impartasirea din veacul viitor. De-abia atunci, dupa ce oglinzile se vor descoperi si adevarul se va descoperi in chip vadit, vom ajunge la simtirea care acum e acoperita in chip tainic .



Pentru crestinul adevarat este de neimaginat sa urmeze o alta tinta in viata decat aceea pe care Hristos a cucerit-o pentru el. Aceasta e o motivatie centrala in Dumnezeu, adica o ascutita constiinta de obiectivul lui Hristos care de fapt determina pe crestin sa se grabeasca cu o asa intensitate pe stadionul eforturilor sfinte spre acea tinta. Epectazele sau intinderile inainte de care vorbeste Sfantul Grigorie de Nyssa, dupa exemplul Sfantului Pavel, sunt intinderi spre o tinta, care nu e decat Dumnezeu insusi cu infinitatea aratata a iubirii Sale blande, revendicatoare si tamaduitoare. Atingerea tintei este egala cu atingerea lui Hristos insusi, o unire cu Hristos care transcende orice alta unire pe care noi am putea-o concepe si care nu poate sa fie reprezentata de nici o analogie. De aceea Scriptura foloseste multe analogii in mod simultan. Cabasila scrie ca unirea lui Hristos cu credinciosul este mai mare decat cea a unui gospodar cu casa sa, ori a unei mladite cu vita, ori a unui om cu femeia sa in casatorie, ori a unui cap cu membrele trupului. Aceasta ultima remarca a fost facuta pe fata de martiri care au preferat sa-si piarda capetele mai degraba decit sa-l piarda pe Hristos. Si cand Apostolul Pavel se roaga ca el sa fie blestemat, astfel incat Hristos sa poata fi proslavit, el arata ca adevaratul credincios este unit mai strans cu Hristos decat cu sinea sa proprie.



Credinciosii pot avea, si alte dorinte sau preferinte decat obiectivele lui Hristos pentru ei. Ei pot fi adesea motivati de dorinta pentru o victorie ori o dorinta de a se simti bine ei insisi, ori o dorinta de a se conforma cu stilul de viata al comunitatii crestine la care apartin. Ei pot chiar sa fie motivati de mandrie, de o dorinta pentru o buna reputatie in comunitate, in special in biserica locala din care fac parte. Dar nici una din aceste motivatii nu vor sustine o alergare zilnica ce caracteriza viata Sfantului Pavel si a Sfintilor si care ar trebui sa caracterizeze vietile crestinilor totdeauna si pretutindeni. Intocmai precum Domnul a fost imbracat in trup omenesc asa crestinul trebuie sa fie imbracat in Duhul Sfant. "Duhul Sfant devine odihna sufletelor care sunt vrednice, devine bucuria lor, desfatarea lor, viata lor vesnica. Dumnezeu devine mancare si bautura, dulceata harului pe care noi il gustam inauntru".



Dar cel ce are scopuri egocentrice este mereu descurajat pentru ca toate dorintele, externe, in loc sa-l imboldeasca asaza in fiinta umana o lupta intre doua dorinte egoiste e dorinta de a ne simti noi insine bine si dorinta de a ne face pe plac, de a ne face voia noastra.



Dorinta populara "sa ma simt eu insumi bine" este foarte distincta de veritabilul, religiosul "respect de sine". Primul se concentreaza asupra sinei, cel din urma asupra lui Dumnezeu; primul depinde de eforturile noastre proprii sau de afirmarea altor oameni, cel din urma depinde de harul lui Dumnezeu. Cucernicul autorespect este posibil numai dandu-ti seama ca esti creat in chipul lui Dumnezeu si ca esti acceptat de Dumnezeu singur numai pe meritele lui Hristos, dandu-ti seama ca Dumnezeu are cu fiecare un plan expres, dorind sa ne vada traind prin Duhul Sfant potrivit acelui plan.



Persoana cu un cuviincios respect de sine admite in mod liber ca in natura sa pacatoasa nu se afla nimic bun. Dar ea stie, de asemenea, ca nimic - nici chiar pacatele sau neputintele sale - nu poate s-o separe de dragostea lui Hristos. Prin urmare omul priveste dincolo de sine, la Hristos, ca sa gaseasca autorespectul sau. "Ochiul a fost desemnat pentru lumina, urechea pentru sunet si fiecare este adaptat scopului sau - spune Cabasila. Si dorinta sufletului se grabeste catre Hristos singur. El este casa ei pentru ca El singur este bunatatea si adevarul si altceva pentru care ea tanjeste". In Ambigua 10 Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca Dumnezeu se face om prin filantropia Sa in aceeasi masura incat omul fortificat prin caritate se indumnezeieste pentru Dumnezeu. Omul este extaziat de Dumnezeu in minte pana la necunoscut, intr-atata cat el a manifestat, prin virtuti, pe Dumnezeu prin natura invizibila. Aici Sfantul Maxim demonstreaza reciprocitatea dintre Dumnezeu si om, aici e o corespondenta intre extazul omului catre Dumnezeu si manifestarea in el a naturii sale proprie in virtuti. Aceasta manifestare e conceputa ca un fel de incarnare sau intrupare a Logosului si aceste virtuti sunt vazute ca reflectii ale atributelor divine. Acesta este obiectivul crestinului adevarat.



Viata duhovniceasca are pentru om cea mai inalta semnificatie si valoare intrucat ea ghideaza "fiinta" sa catre "fiinta buna". Continutul ei nu este moral cum termenul e folosit in general - astazi, ori sociologic sau altceva periferic, ci ontologic. Daca n-ar fi asa, Hristos n-ar fi fost ceva esential pentru om, acea "unitate in care nu lipseste nimic". Si Biserica crestina n-ar fi fost adevarul universal al omului si al lumii, ci o expresie religioasa a conceptiei, culturii, societatii a unui sau a altui popor. Astfel dorinta naturala a omului, in cautarea lui Dumnezeu, gaseste odihna sa an El, printr-un proces al interpretarii care pastreaza atat prapastia dintre natura si stabilitatea (permanenta) divinului si amanului, dar comunica - simultan - modurile de existenta atat ca virtuti umane cat si ca atribute divine.



Omul trebuie sa fie capabil de a se reinnoi continuu si a adanci experienta sa constienta de Dumnezeu; si Dumnezeu la randul Sau se delecteaza in aceasta reinnoire perpetua a bucuriei in omul in care El se odihneste. Infinitatea luminii constiente a lui Dumnezeu trebuie sa devina proprie omului, prin har, si tocmai prin aceasta se intelege indumnezeirea omului in Dumnezeu si umanizarea lui Dumnezeu in om.



Crestinul cauta sa cucereasca ceea ce a cucerit Hristos pentru el, adica perfectiunea in caracterul evlavios, desi el stie ca niciodata nu ar atinge aceasta stare in mod desavarsit in aceasta viata pamanteasca. Dar el stie ca pentru acest scop a murit Hristos pentru el si pentru lume si el tanjeste ca acest scop sa fie implinit asa incat Iisus sa-si poata gasi odihna si- multumirea in el (cf. Evrei 3, 18). Aceasta dorinta arzanda ar trebui sa motiveze pe fiecare dintre crestini.



Sfanta Scriptura arata ca slava cerului este o motivatie pentru perseverenta crestina (Romani 5, 1-5 ; Evrei 12, 22-29 ; I Petru 4, 12-13). Unul dintre marii maestri ai erei puritane zice despre aceasta motivatie: Crestinul este "chemat sa se bucure de un premiu inalt, de o rasplata mareata. Inaintea voastra este asezata o slava excelenta; aceasta alergare nu este pentru fleacuri. Crestinii sunt atat de reci si indiferenti in viata spirituala pentru ca ei nu se gandesc la cer mai adesea". Conform textului din Filipeni (3, 13-14) tinta alergarii e sus, dincolo de planul temporal, de aceea simtim nazuinta spre acea tinta. Acolo e cununa, raspunsul la iubirea noastra si odihna bucuriei fara de sfarsit.



Obiectiv si potential noi posedam cerul si imparatia, dar prin crestere sau alergare spre acest obiectiv putem sa-l experimentam subiectiv chiar in conditia vietii pamantesti, dar aceasta inseamna sacrificiu, suferinta si cruce. In "aceasta lume" care este cazuta, al carei print este diavolul si a carei forma trece, perfectiunea iubirii - supremul obiectiv al alergarii - este intotdeauna o cruce, o tragedie teribila, dar care e transformata in biruinta si slava in persoana lui Hristos. La sfarsitul alergarii, si chiar in cursul ei, vom putea gusta iubirea plenara din Sursa iubirii supreme. "Prin iubire vom putea avea nu numai o singura natura, ci si o singura vointa deliberativa cu Dumnezeu si intre noi, nemaiavand nici un interval intre noi si Dumnezeu si intre noi insine".



Desavarsirea persoanei umane si insasi substanta vietii umane duhovnicesti este sa te impartasesti din natura lui Dumnezeu si sa participi la viata Sa. Si in lumea asta, acest lucru inseamna intotdeauna si cu necesitate sa participi in suferinta Lui cu bucurie.



Actualizand ce avem in noi de la Botez, ne miscam inainte, crestem in noi insine devenind un chip al lui Hristos Cel aflat in noi in chip nevazut sau Hristos se face transparent in noi. Pe masura inaintarii noastre in unirea cu obiectivul alergarii - Hristos - "inaintam spre treapta la care fiecare din noi va cunoaste pe aproapele ca pe sine insusi intrucat il va iubi ca pe sine insusi". Aceasta e tinta sau obiectivul lui Hristos pentru noi si totodata criteriul judecatii de apoi: "intrucat ati facut unuia dintre acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut" (Matei 25, 40).



Undeva in progresarea spre obiectiv noi ajungem la punctul de a ne preocupa insine de fericirea altuia nu ca ascultare de porunca, ci pentru ca, in ciuda eului nostru, dorim sa iubim chiar daca aceasta este costisitor pentru noi.



Suferinta si lipsa nu mai sunt vazute sacrificiu chiar daca ele continua sa fie simtite. Aceasta este o slava la care am crescut prin efort - aceasta este Slava: o progresare in a percepe si experia iubirea - agape. Agape este : ideea fundamentala, par excellence, a crestinatatii. Fara ea nimic care este crestin n-ar putea fi crestin. A locui in iubire inseamna a locui in Dumnezeu "Cel de ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane intru el" (I Ioan 4, 16). Cabasila ne invata ca adevarata viata duhovniceasca e Dragostea. "Daca viata este de asemenea puterea care misca lucrurile vii, ce este aceea care misca Pe cei ce sunt cu adevarat in viata, al caror dumnezeu este Dumnezeu, oare "nu este Dumnezeul celor morti ci al celor vii" (Marcu 12, 27). Tu vei afla ca aceasta nu-i altceva decat dragostea insasi. Atunci, ce-ar putea sa defineasca viata mai adevarat decat iubirea ?



De-a lungul drumului cresterii in Hristos agape incepe sa infloreasca si preocuparile noastre egoiste incep sa cedeze. Noi vedem nevoile altora nu ca cerand de la noi sacrificiu, ci ca ocazii reale oferite de Dumnezeu spre a exprima grija Sa iubitoare fata de cei care cu glas sau fara glas solicita ajutor. Este o slava cand noi ajungem la aceasta tinta. De alici cresterea poate sa inainteze mai suis spre alta slava primind prin har ceea ce are Dumnezeu prin natura, "aceasta pentru a deveni prin har ceea ce Dumnezeu este prin natura; totul dragoste caci "Dumnezeu este iubire".



Sensul epectazei si dinamismului ei



Insasi natura harului este sa creasca. Prin "har" intelegem aici intregul darului dumnezeiesc in noi, harul sfintilor, virtutile infuzate, darurile Duhului Sfant, intr-un cuvant, este participarea noastra la viata divina. Acum aceasta participare poate sa fie mai mult sau mai putin intensa si mai mult sau mai putin intima. Participarea in har din partea pacatosului care abia si-a marturisit pacatele sale este un lucru si harul care transfigureaza sufletele marilor sfinti este altceva. In acest domeniu este, deci, o chestiune de mai mult si mai putin.



N-ar trebui sa fie surprinzator ca noi putem participa la viata dumnezeiasca in diferite grade si moduri. Dumnezeu este liber si generos cu darurile Sale. El da salariu egal celui care a inceput munca in ceasul al unsprezecelea, ca celui care a incepu-t-o dis-de-dimiineata (Matei 20, 1-15). Prin aceasta El vrea sa invete nu ca stapanul poate sa actioneze dupa propria sa placere, ci mai degraba, ca atunci cand Dumnezeu da, Lui nu trebuie sa i se ceara sa dea socoteala de ce ofera darurile Sale, in acest sau acel chip. Acela este miezul parabolei: Larghetea sau darnicia extrema a lui Dumnezeu. Prin urmare pot sa fie grade de participare la viata divina pentru ca Dumnezeu care respecta libertatea umana voieste aceasta. In plus, faptele sau lucrarile oamenilor pot sa fie mai mult sau mai putin fervente si Domnul a promis sa dea fiecaruia potrivit cu faptele sale. In virtutea acestei promisiuni noi putem, asadar, crede chiar in mod rezonabil ca harul creste in proportie cu ravna vietii noastre. "Aceia care au urmat pe Hristos in actiune si contemplatie - afirma Sfantul Maxim - vor fi schimbati intr-o conditie tot mai buna si nu este timp sa povestim despre toate urcusurile si revelatiile sfintilor care sunt schimbati din slava in slava pana ce fiecare in ordine primeste indumnezeirea" . Din acest punct de vedere faptul cresterii harului apare incontestabil.



Se pune intrebarea cum putem intelege o astfel de crestere si care e natuira ei? Dificultatea de, a raspunde la aceasta intrebare este explicata de faptul ca noi suntem obisnuiti sa consideram cresterea in natura ca ceva cantitativ, ceva care poate fi masurat printr-un instrument, ca si caldura, viteza, nivelul apei etc. Noi de asemenea suntem familiarizati cu cresterea ca ordine calitativa, ca o imbunatatire a caracterului cuiva, intarire a acestei sau acelei virtuti, dezvoltare a inteligentei.



Acum in cazul harului, este o chestiune de crestere calitativa, invizbila, supranaturala, pentru ca harul este o participare la viata lui Dumnezeu cel infinit. Progresul etic crestin este "o viata miscandu-se catre desavarsirea morala si spirituala". Idealul este o stare de "desavarsire fara de pacat" si acest ideal este deschis, de asemenea, ca fiind "viziunea lui Dumnezeu" si "iubirea desavarsita".



Teologii vorbesc de o crestere prin intensitate. Asemanarea duhovniceasca cu Dumnezeu, care a fost realizata in noi, creste si noi suntem tot mai mult ca El. La nivelul intelectual si chiar la nivel moral un discipol poate de asemenea sa se asemene stapanului sau tot mai mult intr-un mod calitativ. Activarea si insufletirea sufletului nostru de catre Dumnezeu devine mai fundamentala, mai puternica in insasi natura ei. Noi participam din ce in ce mai intim, din ce im ce mai intens si tot mai in amanunt la viata lui Dumnezeu. Noi devenim intotdeauna in mod mai desavarsit un fiu al Tatalui si in mod mai deplin frati ai lui Hristos si tot mai complet impreuna duhuri in Duhul si tot mai plenar membre ale Trupului lui Hristos "implinire celui ce plinieste toate intru toti" (Efes. 1, 23).



In Biserica vietile umane zdrobite sunt mantuite si restaurate; viata fizica primeste viata vesnica plantata in ea, fiintele umane sunt eliberate de tirania pacatului, mortii si stricaciunii. In comuniune cu Dumnezeu, in Hristos, Duhul Sfant ne ofera viata si El insusi devine ga-rantia si pregustarea vietii fara de moarte.



Dinamismul vietii neingustate de pacat isi are temelia in faptul ca Hristos e salasluit in noi de la Botez, asa ineit avem in noi puterea deschiderii spre Dumnezeu pentru a fi desavarsiti si sfinti asa cum El este si ne cheama. "Drept aceea, o, omule, care ai fost botezat in Hristos, da numai lucrarea pentru care ai luat puterea si te pregateste ca sa primesti aratarea Celui ce locuieste in: tine. Si astfel ti se va arata tie Domnul, potrivit fagaduintei, in chip duhovnicesc, precum insusi zice : "Iar Domnul este Duhul si unde este Duhul Domnului acolo este libertatea" (II Cor. 3, 17). Atunci vei intelege ceea ce s-a spus : "imparatia cerurilor inauntrul vostru este" . Exista adevarul afirmat de Sfantul Grigorie de Nyssa ca natura umana este "trasformabila si predispusa spre schimbare" (altfel n-ar putea fi crestere), in contrast cu Dumnezeu care este "stabil si nesichimbatoir". Speranta pe care o persoana o are, de fapt, este fondata pe capacitatea-dinamica de a se schimba (in bine) si prin aceasta a creste cu adevarat. Aici Sfantul Grigorie este foarte optimist zicand : "Dar intr-adevar cel mai minunat aspect al mutabilitatii noastre este posibilitatea de a creste in bine ; si aceasta capacitate de imbunatatire transforma sufletul, intrucat il schimba, tot mai mult intru divin." Actualizand ceea ce mi se da, prin Botez, intr-un mod nedeplin actualizat, il cunoastem pe Hristos. Numai manifestand prin fapte, adica in mod dinamic, atentia noastra de Hristos ajungem sa ne bucuram de tot ce ne-a dat El potential si de ceea ce la inceput nu cunoastem. Cresterea presupune deci, nu "razboi duhovnicesc", munca si activitate : "Prin urmare munca si activitatea sunt indispensabile pentru toti. Viata fara activitate nu este viata, ci ceva monstruos - un fel de fantoma a vietii. De aceea este datoria fiecarui om de a lupta continuu si staruitor impotriva trandaviei. "Caci tot celui ce are i se va da si-i va prisosi, iar de la cel ce n-are si ce are i se va lua" .



Cresterea in caracterul evlavios nu este numai progresiva ci intotdeauna neterminata, ea este absolut necesara pentru supravietuirea duhovniceasca. Cine nu creste in caracterul crestin acela regreseaza ; in viata spirituala niciodata nu stam nemiscati. "Experienta divina este data fiecaruia potrivit vredniciei acelora care o experiaza pe ea" . Fericirea este, dupa Sfantul Irineu, un progres infinit in om si o manifestare crescanda a lui Dumnezeu. "Chiar in lumea viitoare - spune el - Dumnezeu va trebui sa instruiasca mereu si omul va trebui sa invete mereu de la Dumnezeu" .



Participarea la energiile dumnezeiesti, care duce pe om la indumnezeire, efectueaza desavarsirea omului. Desavarsirea, totusi, nu este o stare statica ; pentru ca, pe de o parte, infinitatea lui Dumnezeu nu poate fi prinsa sau sesizata complet si, pe de alta parte, omul continua sa alerge pentru a cuprinde mai multe binecuvantari pe o traiectorie nesfarsita. Sfantul Ioan Sinaitul povatuia : "Urca, urca cu hotarare, intreprinde mai multe inaltari"



Cand noi urcam scara progresului duhovnicesc, noi nu vom putea niciodata conteni urcarea, pentru ca este, intotdeauna o treapta deasupra treptei pe care o ocupam, si nu este culme. Noi vom marsalui de-a pururi spre infinit. Omul devine continuu mai duhovnicesc si hrana lui duhovniceasca creste continuu, fara ca cresterea lui sa se sfarseasca vreodata. Participarea la bunatatea divina este astfel incat cel ce se bucura de ea devine mai puternic si mai receptiv : "Astfel sunt minunile pe care participarea la binecuvantarile divine le lucreaza : ea il face pe el, in care ele vin, mai cuprinzator si mai receptiv ; din capacitatea lui ea dobandeste pentru primitor o reala crestere si in volum, si el niciodata nu inceteaza sa creasca". Drumul dumnezeiesc e luminos, dar nestfarsit, si fantana binecuvantarilor este desertatoare.



Traind in Hristos, El lucreaza in noi cu infinitatea iubirii pe care noi niciodata nu o putem primi si darui intreaga. Aceasta starneste in noi o sete permanenta de a sorbi cat mai multa iubire dumnezeiasca si de a ne oferi in schimb iubirea noastra. Sfantul Simeon Noul Teolog zice : "Cand eu beau, totdeauna insetez... eu doresc sa am tot si sa beau de e cu putinta toate abisurile deodata ; dar cum aceasta e cu neputinta, iti spun ca eu sunt mereu insetat; desi in gura mea e mereu apa ce debordeaza in paraie. Dar cand vad abisurile mi se pare ca nu beau deloc, pentru ca doresc sa am tot, desi am din belsug, apa toata in gura mea. Eu sunt totdeauna un cersetor, desi posed cu adevarat totul unit cu putinul ce-l beau" .



Biserica Ortodoxa merge dincolo de simpla intelegere a existentei umane care vorbeste de "sufletul vesnic" pentru ca doctrina despre inviere reliefeaza faptul ca viata vesnica este un dar de la Dumnezeu care incepe in aceasta viata si care trebuie sa fie realizat in viitorul in care trupul va fii inviat si se va impartasi vesnic de imparatie, ca un rezultat al harului divin, ca un dar. Totusi se intelege ca deplina existenta umana nu este salasluita numai in duh, ci in duhul si trupul omului impreuna. Deci invatatura despre cresterea in Hristos si in Biserica, in viata -crestina se refera nu numai la duh, ci la duh si trup, nu numai la viitor, ci si la prezent. Cresterea trebuie sa fie dinamica aici si sa sporeasca in dinamismul ei in infinitul imparatiei. Sfantul Simeon Noul Teolog a afirmat necesitatea experientei harismatice, oa culme a cresterii, pentru toti credinciosii demni de numele de crestin. Noi nu putem fi cu adevarat crestini fara a fi avut experienta luminii, o comuniune constienta cu Dumnezeu .



Cine nu creste in bine creste in rau. Sfantul Apostol Petru denuntand si avertizand pe Invatatorii mincinosi vorbeste despre ei ca despre niste oameni "deprinsi in lacomie" (I Petru 2, 14), adica experti, specialisti in aviditate, expresie pe care o gasim in unele editii ale Bibliei. Implicatia intrebuintarii de catre Apostol al cuvantului "deprins" (expert) este foarte rezonabila. Este posibil sa ne deprindem intr-o directie gresita; aceasta este ceea ce invatatorii falsi facusera. Ei practicasera lacomia asa de bine incat devenisera experti in ea, au deprins inimile lor cu aviditatea. In ce directie crestem depinde si de om care in fiecare zi se antreneaza intr-o directie sau alta prin gandurile ce le gandeste, prin cuvintele ce le rosteste, prin masurile ce le ia si prin faptele pe care le savarseste . Cine ramane in Hristos (Ioan 15, 9) si lupta "lupta cea buna" (II Tim. 4, 7) poate sa progreseze neincetat in bine, si aceasta este atitudinea fireasca a crastinului care intelege ca "adevarata viata nu este o forma sporita idolatrizata de viata obisnuita, in izolare de Dumnezeu, ci in mod precis o viata cu Dumnezeu in Hristos, adica rascumparare, iertare, reconciliere si crestere spirituala pana la statura deplina a masurii lui Hristos" .



Dumnezeu voieste sa crestem neincetat si multiplu, dezvoltandu-se toate posibilitatile noastre de cunoastere si faptuire. Prin aceasta realizam insasi faptura noastra, si actualizam, facem mai luminoase alte trasaturi afle chipului lui Hristos, imprimate in noi, facindu-L pe El sa apara tot mai luminos in bogatia trasaturilor Lui. Liberi de sclavia pacatului, crestinii autentici isi ofera trupurile lor sclaviei dreptatii ce duce la sfintenie (Rom. 6, 19), adica ascultarii de Dumnezeu, actiunilor drepte, cia unii care pastreaza cuvantul Evangheliei si "rodesc intru rabdare" (Luca 8, 15). Dar atat actiunile cat si caracterul sunt rezultatul Duhului lui Hristos in noi, dar El lucreaza intrucat noi lucram si noi putem lucra pentru ca El este in actiune in noi. Deci dinamica cresterii isi are fundamentul in cooperarea duhului nostru cu Duhul Sfant trimis noua de Hristos cel care "prin coborarea Lui s-a facut pe Sine scara noastra si impreuna suitor cu noi" .



Noi suntem deja fii ai Invierii si aceasta calitate implica entuziasm dinamic spre desavarsire, caci invierea este incununarea alergarii in viata iubirii chenotice si a efortului neprecupetit in implinirea voii Tatalui (Ioan 5, 17; 9, 4) de "a face lucrurile Lui" (Ioan 14, 10). Numai prin acest progres si efort plin de incordare din partea lor crestinii atesta calitatea lor de "fii ai invierii (Luca 20, 36) imprimata in ei prin "baia nasterii celei de a doua" (Tit 2, 5). In alergarea dupa veritabilul caracter crestin nu poate fi stagnare. Fiecare zi in care evlavia, ca suma a virtutilor, nu e practicata, crestinii se conformeaza "lumii", lipsei de evlavie din jurul lor. E limpede ca practicarea evlaviei de catre crestini este imperfecta si nu corespunde standardului biblic ; de aceea se cade sa ne "sarguim" sa "alergam", sa "luptam", sa crestem spre a-L cunoaste pe Hristos si a fi ca El.



Sfantul Irineu scria ca "dreptii vor domni peste pamant, crescand in viziunea lui Dumnezeu si in acest fel,ei vor deveni deprinsi sa primeasca slava lui Dumnezeu Tatal" . Episcopul de Lyon arata, deci, ca daca lumina indumnezeitoare a Tatalui a aparut pe pamant in Hristos cel transfigurat, atunci vederea Tatalui proprie veacului viitor poate sa inceapa si aici.



O conditie sine qua non si un mijloc de maxima eficienta in procesul cresterii in Hristos este rugaciunea si participarea la viata Bisericii prin Sfintele Taine. Rugaciunea este o metoda spirituala care ridica pe oameni la Dumnezeu, potrivit Sfantului Grigorie Palama: Pentru ca aceasta este natura rugaciunii: ea ne ridica de la pamant la cer... ea ne prezinta inaintea lui Dumnezeu, Care sta deasupra fiecarui alt lucru" . In procesul cresterii epectatice a carui ultima tinta este "legatura creaturii rationale cu Creatorul ei" rugaciunea are o maxima eficienta pentru ca "puterea rugaciunii, intr-o sfanta maniera, ridica si uneste fiintele umane cu Dumnezeu".



Dupa cum Sfantul Dionisie Areopagitul observa, omul care se roaga nu trage pe Dumnezeu catre sine - pentru ca Dumnezeu este oriunde prezent - ci este, duhovniceste, ridicat catre El.



Posibilitatea naturii noastre rascumparate de a atinge partasia la firea dumnezeiasca poate fi realizata cu succes pe calea rugaciunii, pentru ca rugaciunea este "varful corului virtutilor" ca sa folosim expresia Sfantului Grigorie de Nyssa.



Daca atunci cand suntem in pacat uitam pe Dumnezeu si ne separam de El, in rugaciune ne aducem aminte de Dumnezeu si ne apropiem de El, crestem spre El prin aceasta forma superba a dialogului intim divino-uman, prin aceasta sublima taina a sinergiei. "Rugaciunea exprima antiteza dintre tendinta de a cadea si calea care se inalta catre Dumnezeu". Prin rugaciune duhul omului se deschide tot mai mult spre a primi pe Duhul Sfant si inaintand pe calea desavarsirii "credinta, care este lucratoare prin iubire" (Gal. 5, 6) nadajduieste sa intalneasca si sa guste pe deplin "fata catre fata" comuniunea iubitoare cu Hristos, tinta obiectiva si consistenta a epectazelor noastre.



In viata crestina "dorind pe Dumnezeu din ce in ce mai mult sufletul nu inceteaza sa creasca si sa treaca dincolo de sine, si iubirea lui devine mai ardenta si vesnic nepotolita in masura in care ea este unita tot mai mult cu Dumnezeu. Astfel Mirele din Cantarea Cantarilor asteapta mireasa sa cu constiinta ca unirea nu va avea sfarsit, ca urcusul la Dumnezeu n-are capat, ca fericirea este o progresare infinita" . Urcusul duhovnicesc, chiar daca nu duce pe cineva pana la imediata apropiere de Dumnezeu in cer, aste un urcus inlauntrul Bisericii, pe treptele spirituale din Biserica de pe pamant, si pe cele din Biserica din cer. Spre Dumnezeu nu exista alta scara decat prin interiorul Bisericii. Pentru ca de-a lungul acestei scari se intinde plin de atractie harul si puterea lui Hristos iar in capul de sus al ei si numai acolo, ca varf al intregii ierarhii, se afla Hristos "calea, adevarul si viata" noastra.



Inaintarea spre tot mai deplina asemanare cu Hristos nu se poate efectua decat in Biserica, unde Hristos, prin Sfintele Taine ne comuuica, retraieste si imprima in madularele Corpului Sau modul (retrairii starilor prin care si-a ridicat El firea omeneasca asumata. Desigur, pentru cel de pe o treapta de sfintenie mai inalta Tainele sunt mai descoperite, el vede mai mult din continutul lor, foloseste mai mult din ele invelisul material a devenit, asa zicand, inexistent pentru el, dar le primeste mai departe, intrucat continutul spiritual al Tainelor este hranit din continutul infinit al vietii dumnezeiesti, si, ca atare, un izvor necesar de viata pentru oricine. Liturghia ingereasca din pictura bisericii ne spune ca Euharistia, chiar nevazuta, tot Euharistie ramane ca impartasanie, "mai adevarata", mai plina cu Trupul si cu Sangele Celui ce S-a jertfit pentru lume. "Astfel impartasirea euharistica repetata in viata pamanteasca si urcusul duhovnicesc al daruirii noastre lui Hristos, hranit de acea impartasire, ne conduc spre impartasirea desavarsita si descoperita de Hristos din viata viitoare, cand deosebirea dintre impartasirea de Hristos si inaltimea culminanta a vietii noastre in El va inceta" .



Unirea progresiva cu Hristos, indeplinita in Trupul Bisericii, reprezinta pentru Origen "nuptialele mistice" descrise alegoric in Cantarea Cantariloir. In aceasta unire omul cucereste, alaturi de simturile sale muritoare, coruptibile si umane, un alt simt care este nemuritor, spiritual si divin.



Dar, pe masura ce progresam cu ajutorul ierarhiei bisericesti si al ingerilor, Il vedem si Il simtim si noi pe Dumnezeu tot mai clar si ne apropiem tot mai mult de lumina descoperita a Lui, ne indumnezeim "Iisus (mintea atotdivina si mai presus de fiinta, sursa, fiinta si puterea atotdivina a intregii ierarhii), le straluceste mai clar si mai inteligibil fiintelor fericite superioare noua, facandu-le, dupa puterea lor asemenea luminii Sale. In ce ne priveste pe noi, ne aduna din multele heterogenitati, prin dragostea de cele bune, care tinde spre El si ne inalta spre El, desavarsindu-ne intr-o viata, intr-o deprindere si intr-o lucrare unitara si dumnezeiasca. De la aceasta, progresand la sfanta lucrare a preotiei, devenim mai aproape de fiintele superioare noua prin asemanarea dupa putere, in sfanta lor fixitate statornica si neschimbatoare. Din aceasta, privind spre insasi lumina fericita si dumnezeiasca a lui Iisus si vazand intru sfintenie cate se pot vedea si luminandu-ne cu cunoasterea vederilor, sfintiti fiind si sfintind pe altii prin stiinta tainica, vom putea deveni in chipul luminii si indumnezitori, desavarsiti si desavarsitori" . Acum misterul iubirii, in expresia sa cea mai deplina, devine ascuns dincolo de norul slavei, care nu poate fi in nici un fel cunoscuta, descrisa ori impartasita, ci numai exprimata. Aceasta este de fapt faza transfigurarii si transparentei depline in Hristos, experimentata de aceia care prin urcusul duhovnicesc au facut un admirabil efort de sensibilizare morala
I.P.S. Irineu Pop Bistriteanul






Marii Parinti teologi, potrivit cu judecata epocii lor, cu iluminarea Sfantului Duh si cu pregatirea lor ascetica personala prealabila, teologhisesc si adauga ceva la invatatura-credinta Bisericii, ca rezultat al experientei adevarului. Si invatatura, credinta, Traditia in final creste si se extinde. Nu cumva aceasta inseamna si imbunatatire, maturizare a adevarului sau inca si a Traditiei? Cu alte cuvinte, Apostolii au imbunatatit predica Domnului? Parintii au imbunatatit invatatura Apostolilor si pe cea a Parintilor anteriori? Desigur, nu. Ceea ce dintru inceput a existat ca adevar in Biserica era si este autentic si adevarat. Nu se accepta revizuire si imbunatatire, este rezultatul conducerii Sfantului Duh (la Apostoli si Parinti), cu atat mai mult cu cat cuvintele si lucrarea sunt ale insusi Domnului. Daca orice a oferit teologia s-a pretat la imbunatatire, ar trebui sa ne indoim despre valabilitatea si eficacitatea lucrarii Bisericii, care precede orice a oferit teologia patristica. Aceasta ar constitui negarea radicala a insasi Bisericii.



Teologia patristica este numai adaos de experiere si deci de cunoastere - a adevarului. Adevarul insusi nici nu creste, nici nu se micsoreaza, nici nu se imbunatateste, nici nu se inrautateste. Ceea ce se poate intampla este sa capaciteze omul, incat sa extinda, sa aprofundeze, sa creasca in experierea adevarului insusi si sa formuleze-sa exprime mai pe larg si mai exact o fata a adevarului.



La aceasta tema s-a referit pentru prima data Sfantul Irineu. Sfantul Vasile cel Mare a lamurit-o intr-un mod impresionant, explicand ca:



a) in Biserica nu este permis sa adaugam adevaruri noi, ci numai cele care constau in "crestere", ca rezultat al "progresului" nostru in adevar;



b) "cresterea" constituie completarea celor ce lipsesc si nu transformarea adevarului formulat spre ceva mai bun;



c) adaosul este totdeauna analog cu un "adaos la cunoastere", pe care pentru adevar il ofera Sfantul Duh unui teolog.



Procesul cresterii Traditiei-invataturii preocupa atat de mult pe Sfantul Vasile cel Mare, incat se refiigiaza in minunate observatii, spre a arata ca adevarul deja exprimat nu se schimba. Spune deci ca procesul cresterii in Traditie se aseamana de exemplu cu un mic pom, care creste-se mareste, in timp ce ramane acelasi. Crescut fiind nu se schimba in ce priveste "specia" lui.



Insistenta sa asupra faptului ca prin teologie nu se imbunatateste, ci numai creste-se largeste Traditia, devine necesara din doua motive, diametral opuse. Traditionalistii sterili au acuzat totdeauna pe marii teologi ca au inovat si au abandonat Traditia. Acestora ar trebui sa le raspunda teologii (precum le-a raspuns Sfantul Vasile cel Mare) ca in realitate prin lucrarea teologica autentica Traditia nu se schimba si ca aceasta nu numai ca nu este abandonata, ci dimpotriva, este insusita cu totul. Apoi acei teologi necumpatati si neatenti erau totdeauna multi si s-au straduit sa creeze conceptii teologice "originale", noi, ale insuflarii filosofice sau intr-o forma populara. Pe acestia ar trebui sa ii retina teologii traditionalisti, subliniind ca orice lucrare teologica a lor ar trebui sa nu schimbe Traditia, ci sa si-o insuseasca cu totul. Ceea ce este folositor este cresterea autentica a Traditiei si nu anularea Traditiei. Cresterea inseamna contracararea cu succes prin iluminare a fiecareia dintre noile probleme, in timp ce anularea constituie negarea adevarului exprimat si cautarea altuia mai bun.



Dar acestea nici n-au fost, nici nu sunt de la sine intelese. De aceea Biserica, impreuna cu teologii ei, a simtit totdeauna nevoia sa sublinieze cu tarie necesitatea acceptarii intregii Traditii si ca Traditia ajunge, isi este suficienta, cu tot ceea ce se cuprinde intr-insa. Si aceste doua elemente nu numai ca se gasesc in textele Parintilor, dar si in hotararile Sinoadelor ecumenice. Pericolul de a fi scoase in evidenta invataturile gresite ale teologilor neiluminati a existat mereu pentru ortodocsi. Si constiinta teologilor iluminati, ca pentru a teologhisi cineva in chip autentic se cere pregatire ascetica si conducere a Duhului, i-a facut sa stea cu teama in fata teologhisirii. inca mai mult, tinand cont de conditiile ce se cer indeplinite pentru a teologhisi, au sovait si cat au putut au fugit de lucrarea de teologhisire.



Este foarte caracteristic, de exemplu, ca Sfantul Atanasie cel Mare a cerut sa fie oprita discutia despre fiinta si ipostasurile lui Dumnezeu. De vreme insa ce problema aceasta a privit adevarul, de vreme ce era legata direct de mantuire si, in orice caz, de vreme ce a fost deja pusa, de vreme ce au existat indoieli si de vreme ce nu s-a dat un raspuns satisfacator, nimic nu a oprit fluviul discutiilor, adica criza in sanul Bisericii. Astfel, Sfantul Atanasie cel Mare nici solutie nu a dat, nici nu s-a supus. A venit deci Sfantul Vasile cel Mare a teologhisit si a dat raspuns la problema, dezvoltand teologia despre firea cea una si cele trei ipostasuri in Dumnezeu. Si in continuare, acelasi Sfant Vasile cel Mare, iluminat si deschizator de noi drumuri in teologie, a atras atentia sa nu se discute problema firilor in Hristos si desigur sa nu se adauge la Simbolul nicean nimic, ci numai sa marturiseasca negativ ca Sfantul Duh nu este creatura. Masurand din nou conditiile adevaratei teologii, el insusi s-a departat si i-a indepartat si pe altii de la a teologhisi pe aceste teme. Dar credinciosii, ca sa traiasca intru adevar, au cautat o legatura pozitiva cu adevarul si nu cunoasterea a ceea ce nu este acesta. Spunand ca Sfantul Duh "nu este creatura", cunoastem simplu ceea ce nu este. Acela insa care nu este, nu creeaza viata. Si Sinodul II ecumenic (381), la doi ani dupa adormirea Sfantului Vasile cel Mare, a adaugat articole la Simbol si a crescut (nu a schimbat ceea ce era) marturisirea credintei in Sfantul Duh, pe care L-a caracterizat pozitiv ca "Domn" si "impreuna-slavit" cu Tatal si cu Fiul, adica "deofiinta" si "de aceeasi cinstire" cu celelalte doua Persoane divine. Si referitor la tema firilor lui Hristos, de asemenea, pe care a pus-o Apolinarie, a inaintat Sfantul Grigorie Teologul si a pus bazele hristologiei.



Inaintand mai profund pe calea de mai inainte a teologiei, semnalam urmatoarele. Sfintii Atanasie si Vasile, chiar daca pentru anumite teme au condus la exprimarea adevarului, alte cateva au fost lasate fara raspuns, sau au evitat sa le infrunte, sau au indepartat pe altii sa le cerceteze. Atitudinea lor dovedeste ca, in timp ce au avut constiinta ca pentru infruntarea primelor teme posedau iluminarea Sfantului Duh, pentru celelalte nu aveau aceasta iluminare necesara. Altfel ar fi progresat, deoarece nu le-au lipsit nici pregatirea, nici simtul responsabilitatii. Daca ar fi considerat ca teologia autentica este numai rezultatul studiului biblic, filologic, istoric si filosofic, ar fi inaintat. insa deoarece teologia este mai intai iluminare a Duhului si apoi toate celelalte, s-au oprit. Si au permis la altii, caci au considerat ca punct de plecare pentru mantuire pe cele care erau deja in Traditie si pentru ca simteau o teama in fata luptei pentru adevar. Aceasta este o lupta grea si periculoasa. Omul lupta cu Dumnezeu. Si in aceasta lupta multi au dat gres, multi au pierdut, multi au invatat gresit. Desigur, cata vreme crestinii au continuat sa isi mentina echilibrul fata de respectivele invataturi gresite, Dumnezeu nu i-a lasat niciodata nemangaiati, adica fara cunoasterea adevarului, pe care cativa l-au rastalmacit. Pentru aceste teme au fost iluminati alti Parinti teologi mai tineri si au venit alte Sinoade ecumenice.



Stylianos Papadopoulos

sursa:crestinortodox.ro