Cum ne alegem povatuitorul duhovnicesc?

Fiul duhovnicesc


Fiul duhovnicesc Mareste imaginea.





Fiul duhovnicesc



Fiul duhovnicesc, in general



Inainte de a deveni maestru, ba chiar si apoi, trebuie sa fii invatacel. "Toti cei ce s-au nascut oameni, au nevoie de instructie, tocmai pentru ca ei sa fie oameni si nu animale feroce, niste brute sau busteni inerti. Iar concluzia ce se desprinde arata ca oricine ajunge cu atat mai departe cu cat este mai bine exersat decat altul. De fapt acest lucru il spunea si inteleptul Solomon: "Defaimatorii intelepciunii si ai invataturii sunt ticalosi, si nadejdea lor este desarta si ostenelile lor fara de folos si lucrurile lor netrebnice" (Intelepciune 3, 11).



Fara un mentor omul se expune la multe cautari desarte, ba poate chiar falimentare. Lucrul acesta li-l spunea un maestru discipolilor sai: "Daca va vorbesc asa cum o fac, este ca sa nu pierdeti timpul in dreapta si in stanga, pentru ca voi sa ajungeti, in fine, sa construiti viitorul vostru pe baze solide. Altfel, veti fi totdeauna ocupati sa alergati dupa cele mai mici lucruri care vor straluci in fata ochilor vostri si cand le veti obtine, ele nu va vor aduce decat nenorociri, pentru ca nu ati avut aceasta Lumina care v-ar fi permis sa discerneti daca ele sunt nocive. Si de unde aceasta lipsa de discernamant? Pentru ca nu ati avut suficienta constiinta de valoarea instructorului vostru".



Este graitoare comparatia pe care Comenius o face intre om si intre pom. Asa cum pomul poate creste de la sine dar. nealtoit si neingrijit, ramane salbatic si produce fructe rele; asa si omul neingrijit de catre un mentor spiritual nu va ajunge sa dea bune roade spirituale.



Daca n-ai un maestru, viata iti poate oferi lectii dure. Cand ai un accident, cand esti parasit de toti, cand esti concediat de la serviciu, iti arde casa, cand ti se farama toate idealurile si n-ai avut un maestru, care sa te pregateasca sa privesti din punct de vedere spiritual lucrurile, te dezechilibrezi total. Si vei ajunge, poate, intr-un tarziu, cu ranile pricinuite de lectiile vietii, tot la un mentor spiritual.



Este foarte rau sa nu stii de unde vin incercarile, suferintele, sa nu stii in ce parte este dusmanul si sa te lupti lovind in aer. Maestrul te ajuta sa afli obarsia raului, de aceea unul dintre cei ce si-a gasit un mentor va spune mai tarziu: "Dumnezeul meu, fie binecuvantata ziua in care am intalnit pe Maestrul nostru. El este cel care ne-a dat toate mijloacele de a iesi din dificultatile noastre, era cel mai bun prieten al nostru, dar noi nu l-am inteles decat prea tarziu".



In vremurile traditionale, pentru mosii si stramosii nostri, era un lucru normal ucenicirea pe langa un cunoscator. Ritmul vietii actuale este insa altul. Cei de dinainte le faceau toate cu temei, nu se grabeau. Noi, cei de astazi, nu mai avem limite si nici rabdare. Timpul s-a comprimat si traim intr-o zi cat ei intr-o saptamana. Ne grabim, ne agitam, ne surmenam. Si atunci mai avem ragaz sa cautam un mentor? Spunem, si nu gresim, ca acest ritm infernal presupune neaparat un mentor spiritual.



Si dintre toti, cea mai agitata viata o duce tineretul. "Sangele lui e mai cald, zvacneste mai viu. Judecata lui e mai sprintena, dorurile lui mai nestapanite, inchipuirea lui mai fara frau, avanturile lui mai irezistibile. Toate aceste insusiri si porniri ale tineretului nostru sunt frumoase si folositoare. Cu o singura conditie: ca ele sa aiba o tinta inalta si precisa, pentru atingerea careia sa fie puse in lupta randuita". Ori aceasta tinta inalta si precisa este in masura sa i-o arate maestrul spiritual. De unul singur tanarul risca sa-si iroseasca in van puterile sufletesti.



Ca e bine sa ai sfatuitori suntem invatati de toate cartile de intelepciune. Neagoe Basarab ii scria fiului sau: "Sa nu-ti fie rusine, sau sa te tii mare, cugetand sau zicand in inima ta: "Eu, fiind domn, cum poate fi de intreb toti boierii mei de sfat, si ei sunt slugi mie!", ca si ei sunt robi lui Hristos. Dar de vor fi ingaduind unii dintr-insii lui Dumnezeu mai bine decat tine? Pentru ca tot Domnul care nu-si va intreba boierii de sfat, acela nu face bine - ca singur Pavel Apostolul marturiseste si zice: Niciodata nu vom putea noi ajunge in urma mosilor nostri. Si la Evanghelie inca graieste Domnul nostru lisus Hristos si zice: A mar celuia ce se sfatuieste singur si pe altul n u intreaba. Drept aceea, si voi, fratilor, nu va sfatuiti numai in sine-va, ci de toate singuri intrebati pe boierii vostri si pe sfetnicii vostri".



In veacul nostru modem nu toti oamenii isi dau seama ce poate reprezenta, pentru orientarea destinului lor, un maestru spiritual. A avea un maestru nu le spune nimic, pentru ca-si dau seama ca acesta nu le va mai ingadui sa-si faca de cap. Maestrul le va arata ca drumul pe care au pornit-o nu e bun si se vor simti stingheriti. Sau chiar daca-l vor accepta de mentor, se vor folosi de tot felul de smecherii pentru a scapa de sub controlul acestuia.



Cei ce-si pun insa serios problema vietii spirituale, chiar la acest sfarsit de mileniu doi. inca mai stiu sa aprecieze valoarea unui maestru. Ei au nevoie de un maestru pentru a-i invata, pentru a-i inspira, pentru a-i apropia de Dumnezeu. Iar cand l-au gasit, nu se mai indoiesc de el si nici nu i se opun. El este pentru ei calauza care-i va ajuta sa urce pana in varful muntelui. Adeseori acesta nu le vorbeste aproape nimic, sau nu il intreaba nimic, dar ei stiu ca el existza, ca-l pot urma. ca-l iubesc si el ii iubeste.



Se reediteaza in vremuri moderne ceea ce ne relateaza Patericul despre Avva Antonie cel Mare: "Trei parinti aveau obiceiul, in tot anul, de mergeau la fericitul Antonie. Si cei doi il intrebau pentru gandurile lor si pentru mantuirea sufletului, iar al treilea totdeauna tacea, neintrebandu-l nimic. Iar dupa multa vreme, i-a zis avva Antonie lui: iata, atata vreme ai de cand vii aici si nimic nu ma intrebi! Si raspunzand fratele, i-a zis: destul imi este numai sa te vad, parinte".



Numai ca omul la inceputul vietii spirituale are o oarecare retinere si opune o anumita rezistenta in a se supune unui mentor, in a se lasa calauzit de acesta. La om, spune Sfantul Grigorie de Nazianz, "inteligenta si egoismul, precum si incapacitatea si refuzul de a se lasa usor invins, constituie cel mai mare obstacol in calea virtutii. impotriva celor ce vin sa-l ajute se declanseaza un fel de mobilizare. Tot zelul ce ar trebui pus in tamaduirea bolii pe care i-o descopera cel ce-l ingrijeste, il intrebuinteaza in sustragerea de la tratament". Isi inchipuie ca se poate lipsi de un dascal si se pierde pe sine.



Aruncand asadar o privire fugara asupra celor ce au reprezentat ceva pentru spiritualitatea si cultura acestei lumi, vom constata ca ei au ucenicit pe langa un maestru care le-a dat cele mai bune metode pentru a progresa. Nefericirea este ca de multe ori oamenii sunt grabiti. nu au timp si nici rabdare, pentru a se angaja pe acest drum mai lent, dar sigur.



Fiul duhovnicesc, in special



Daca in domeniul spiritului si culturii, in general, trebuie sa ucenicesti pe langa cineva, cu atat mai mult cand e vorba de "arta artelor si stiinta stiintelor", cand e vorba de mantuirea sufletului, ai nevoie de un dascal, si acesta este duhovnicul. Sau, altfel spus, toti crestinii, clerici si laici, calugari si casatoriti, sunt fiii duhovnicesti ai unui parinte. Daca lucrurile stau altfel, viata lor spirituala nu poate decurge normal.



Cand e vorba de fiu duhovnicesc se pune intrebarea daca-i mare deosebirea intre formarea duhovniceasca a preotilor si a credinciosilor de rand, sau intre formarea duhovniceasca a mirenilor si a calugarilor? Vom vedea ca, in afara micilor deosebiri legate de specificul vietii ce au imbratisat-o, formarea duhovniceasca in mare este aceeasi.



Constatam, din pacate, ca marea majoritate a laicilor apeleaza la preot pentru a se spovedi, a primi dezlegare de pacate si canon, dar nu-i solicita o riguroasa indrumare duhovniceasca. Ideal este ca duhovnicul sa-i determine la o preocupare spirituala intensa. Cu minoritatea celor preocupati de o viata duhovniceasca aleasa se procedeaza, in mare. ca si cu calugarii si preotii.



Mantuitorul ii cheama la desavarsire pe toti oamenii, nu numai pe calugari. Biserica Ortodoxa nu i-a impartit niciodata pe oameni in categorii: drepti si pacatosi; calugari si mireni; preoti si laici. Cand Sfantul Ioan Gura de Aur enumera noua etape, pana la atingerea culmei vietii duhovnicesti, se adreseaza poporului crestin in general, si nu numai calugarilor: "Calea virtutilor este deschisa nu numai barbatilor, ci si femeilor; Dumnezeu ii incununeaza cu generozitate si pe unii si pe altii; nici sexul, nici averea, nici sanatatea trupeasca, nici profesiunea si nimic altceva nu constituie o piedica pentru cel ce este hotarat sa se lupte. Aici barbatul nu-i mai bine primit ca femeia, nici bogatul decat saracul, nici omul matur decat copilul, nici calugarul decat cel casatorit. Nu, ci amandoua sexele si toate varstele, toate clasele sociale, toate modurile de viata, sunt chemate la aceasta lupta nobila. imparatii pamantului si toate popoarele, printii si judecatorii pamantului, baietii si fetele, tinerii si batrana".



Pacatele sunt o pacoste si pentru unii si pentru altii. "Vei spune ca nu sunt la fel de grave pacatele unui om din lume ca pacatele unuia ce s-a daruit pentru totdeauna slujirii lui Dumnezeu; el nu cade de la aceeasi inaltime si nu se raneste asa de grav. Te inseli amarnic daca crezi ca altele sunt datoriile omului din lume si altele ale calugarului. Diferenta intre cei doi sta in faptul ca unul este casatorit, iar celalalt nu; in rest au aceleasi responsabilitati. Cel ce se manie pe fratele sau il supara pe Dumnezeu fie ca este mirean, fie ca este calugar. Cine priveste cu pacat o femeie, fie ca este laic sau calugar, este vinovat de desfranare. Ba, mai mult, laicul are mai putine scuze, bucurandu-se de sotia sa; iar cand se lasa prins in aceasta cursa este mai vinovat decat cel ce este totalmente lipsit de acest ajutor". Am putea continua asa si in privinta altor pacate. Domnul Hristos n-a facut diferenta intre laic si calugar, zice Sfantul Ioan Gura de Aur.



"Sfintele Scripturi nu stiu nimic despre o asemenea impartire. Ele pretind o viata calugareasca si celor casatoriti. Asculta ce zice Pavel, scriindu-le oamenilor casatoriti si care cresc copii. El le cere tuturor sa respecte rigorile calugaresti. El opreste orice lux, atat in ce priveste imbracamintea, cat si in ce priveste mancarea, cand scrie: asemenea si femeile, in imbracaminte cuviincioasa, facandu-si lor podoaba din sfiala si din cumintenie, nu din par impletit si din aur, sau din margaritare, sau din vesminte de mult pret (1 Tim. 2, 9). Si inca: Iar ceea care traieste in desfatari, desi vie, e moarta (1 Tim. 5, 6). Iar apoi: avand hrana si imbracaminte cu acestea vom fi indestulati (1 Tim. 6, 8). S-ar putea cere mai mult decat atat calugarilor?" Desigur, am adauga noi, si unii si altii au datorii specifice starii lor. Pacatele insa sunt pacate, oricine le-ar savarsi.



Pe aceeasi linie merg multi Parinti. Sfantul Teodor Studitul rezuma aceasta invatatura. Adica toti crestinii sunt egali intru toate, fie ei calugari sau mireni, atunci cand este vorba de randuiala duhovniceasca a vietii interioare. Trebuie, desigur, sa facem o precizare: laicii n-au depus votul castitatii si al saraciei. Dar si ei trebuie sa pastreze sfintenia vietii de familie si sa fie cumpatati. Iar in ce-i priveste pe preoti, la inceputul veacului al cincisprezecelea Simion al Tesalonicului scria: "Toti preotii sa traiasca in sfintenie si mai ales sa se sileasca sa duca o viata asemanatoare calugarilor, sau macar sa se straduiasca, ca in timp oportun sa devina calugari".



Daca exista totusi diferente intre formarea duhovniceasca, a calugarilor si cea a crestinilor din lume, acestea nu constau nici in doctrina, nici in tinta propusa, nici in mijloacele intrebuintate pentru a o atinge.



De voie, de nevoie, evolutia spiritualitatii monastice si a spiritualitatii crestine laice se desfasoara urmand doua linii paralele, sau aproximativ paralele, cu momente de apropiere si indepartare. Problema interesanta este cum pot actiona unii asupra altora. in Rasaritul Ortodox spiritualitatea monahala, nascuta din spiritualitatea crestina originara, a exercitat intotdeauna o influenta mare asupra vietii intregului popor credincios. Multe carti duhovnicesti, de care se folosesc credinciosii, provin din mediu manastiresc. Iar marii duhovnici din manastiri le acorda asistenta spirituala si laicilor. Lucrul este valabil si invers.



Din pacate practica formarii duhovnicesti a laicilor. in veacurile trecute, o aflam doar din cateva izvoare, din scrisorile catorva personalitati celebre. Pentru monahi aceste izvoare sunt numeroase. P.V. Laurent. de pilda, a scris un studiu interesant: "Formarea duhovniceasca a marilor doamne in Bizant: corespondenta inedita a unui mitropolit din Calcedon". De fapt si aici corespondenta este o calugarita, provenita dintr-o familie ilustra, traind acum o viata de obste, dar in niste conditii mai speciale.



Mai putem aminti celebrele scrisori trimise de Sfantul Ioan Gura de Aur Olimpiadei. Uneori aceste scrisori au drept tinta formarea duhovniceasca, alteori scot in evidenta prietenia sfanta dintre cei doi. L. Meyer s-a ocupat de calitatea de duhovnic exceptional pe care a avut-o Sfantul Ioan Gura de Aur: "Sfantul loan Gura de Aur precizeaaza cu o intelepciune deosebita rolul duhovnicului. Acesta nu trebuie sa impuna, sau sa propuna, ceea ce sufletul inca nu este in stare sa suporte; dar nici nu trebuie sa fie indiferent. Daca este grijuliu fata de sporul duhovnicesc al sufletului ucenicului, il va forma si-l va cultiva pana la masura de a se naste in acesta spontan dorinta unei inalte desavarsiri".



De fapt, mergand si mai inainte in istorie si citind "Viata Sfantului Antonie cel Mare", scrisa de Sfantul Atanasie. Vom remarca cateva lucruri: Antonie a inaugurat o scoala de formare duhovniceasca. Dupa ce s-a convertit, si s-a hotarat sa paraseasca lumea, a facut niste vizite ascetilor renumiti, pentru a invata de la fiecare, cum se poate progresa in virtute. El era atunci un laic decis sa-si sfinteasca viata. Asa au procedat multi altii. Atunci aproape ca nu exista deosebire intre oamenii laici evlaviosi si calugari, toata viata lui Antonie n-a fost altceva decat o lucrare de formare duhovniceasca oferita multimilor. Oamenii il cautau, atrasi fiind de experienta si exemplul sau si-i cereau sfaturi pentru a spori in viata duhovniceasca.



Sfantul Isidor Pelusiotul incerca, prin corespondenta, sa-i formeze duhovniceste pe ucenicii sai, clerici si mireni. Unii erau impatimiti, ca de exemplu petrecaretul Maron, dar Sfantul nu-si pierdea nadejdea de a-i aduce pe calea cea buna.



Sfantul Nil Ascetul, in scrisorile sale, se adreseaza mai ales laicilor si se intereseaza de progresul lor duhovnicesc. "Sufletul tau, ii scrie unui anume Faustinos, este departe de Dumnezeu; cum imi poti tu cere cuvinte de folos, cand te joci cu lucrurile sfinte ca si cu cele profane? La ce folos sa vorbesti unei urechi surde si incapabile de a auzi?"



Prima conditie pentru a-l forma duhovniceste pe un om, cum reiese de aici, este ca el sa se lase format. Omul poate avea bune intentii, si totusi sa se poticneasca pe cale, ispitit fiind de tot felul de vicii si pacate. Aici intervine rolul duhovnicului de a-l pune in garda si de a-l stimula.



Am punctat doar cateva lucruri din care reiese cu evidenta faptul ca toti crestinii, mici si mari. laici si clerici, trebuie sa fie fii duhovnicesti ai cuiva. Altfel nu pot face progrese spirituale. Cel ce escaladeaza pentru prima data un munte are nevoie de un ghid. Cel ce incepe urcusul duhovnicesc are nevoie de un parinte spiritual. Importanta ascultarii de un parinte, importanta faptului de a fi un fiu duhovnicesc constiincios, o subliniaza toata traditia ascetica a Bisericii.



Pe buna dreptate Sfantul Antonie cel Mare spunea: "Stiu calugari care, dupa multe osteneli, au cazut si intru iesire din minti au venit, pentru ca s-au nadajduit in lucrul lor si amagindu-se nu au inteles porunca celui ce a zis: intreaba pe tatal tau si iti va vesti tie". Cele zise sunt valabile si pentru mireni.



Sau vechea spusa a parintilor: daca-l vezi pe un tanar urcandu-se la cer prin propria-i voie, trage-l de picioare, ca altfel se va prapadi. Si inca, tot de la Avva Antonie: "de este cu putinta, cati pasi face calugarul (ucenicul, n.n.), sau cate picaturi bea in chilia sa, trebuie cu indrazneala sa le vesteasca batranilor, ca nu cumva sa greseasca intru dansele".



Acest mod de a proceda, avand un rol central pe vremea primei generatii de nevoitori din pustia Egiptului, are pana astazi aceeasi importanta in Biserica Ortodoxa. Circumstantele sunt altele, dar neputintele sufletului omenesc sunt aceleasi si nevoia de calauza pe calea mantuirii este poate mai imperioasa.



+ IPS Andrei



**(*
Dupa cum nu toti calugarii incepatori au aceeasi ravna a duhului, nefiind toti invatati cu bunele moravuri si randuielile monahicesti, la fel nu toti batranii au in aceeasi masura desavarsire si iscusinta. Bogatia batranilor nu este parul cel carunt, ci roadele invataturii din anii incepatoriei, roadele ostenelilor castigate in vietuire. Ceea ce nu ai adunat in tineretele tale, zice Scriptura, cum vei afla la batranetele tale (Sirah, 25, 5). Caci batranetele sunt cinstite, nu cele de multi ani, nici cele ce se numara cu numarul anilor; ci caruntetele sunt intelepciunea oamenilor, si varsta batranetelor, viata nespurcata (Int. Sol. 4, 8-9). De aceea noi trebuie sa urmam si sa luam pilda vietuirea, trebuie sa primim si sa ne insusim traditia si povatuirea nu a tuturor batranilor, al caror cap este acoperit cu caruntete, a caror marturie este numai viata cea de multi ani, ci numai a acelora despre care stim cu siguranta ca ei s-au osebit cu o viata vrednica de lauda, ca ci in cultivarea lor au fost indrumati nu de randuiala de sine si de parerea de sine trufasa si desarta, ci au fost invatati dupa traditia parintilor.



Multi - spre parere de rau ei alcatuiesc majoritatea - au imbatranit caldicel (Apoc. 3, 15-16) si in nepasare, insa se bucura de respectul si increderea altora nu din pricina maturitatii morale, ci din pricina anilor multi pe care i-au trait. Pe buna dreptate li se poate adresa mustrarea Domnului cea prin proorocul: Mancat-au strainii taria lui si el nu a cunoscut si caruntetele i-au inflorit, si el nu a cunoscut (Os. 7, 9). Astfel de batrani infatiseaza atentiei celor incepatori nu neprihanirea unei vieti, nu o zidire prin cuvant sau pilda vrednica de urmat, ci numai multimea anilor. Vrajmasul siret, diavolul, intrebuinteaza caruntetele unor astfel de batrani spre inselarea celor tineri, scotand la iveala pentru cei tineri cinstea de care se bucura acesti batrani: cu o siretenie subtire el se sileste prin pilda acestor batrani sa-i insele si sa-i doboare chiar pe acei incepatori care sunt in stare sa ajunga la desavarsire si dupa intocmirea proprie si cu o indrumare cuvenita; sau se sileste sa-i introduca cu ajutorul povetelor date de acesti batrani, in nepasare, in neputinta sufletului, in descurajarea cea aducatoare de moarte. Dorind sa dau o dovada de indreptatire cuvintelor mele, voi expune in fata voastra pe scurt o intamplare care nu s-a petrecut tocmai demult.



La un batran oarecare bine cunoscut noua, a venit un calugar tanar, foarte ravnitor cu viata, cu gandul de a spori si a se vindeca. Cu simplitate, el i-a marturisit batranului ca il bantuie pofta trupeasca si duhul curviei; el spera sa afle in rugaciunile batranului o intarire pentru nevointa sa si o vindecare pentru ranile capatate. Batranul insa inceput sa-l ocarasca cu cele mai aspre cuvinte, spunandu-i ca el, ingaduind ispita cu o astfel de pofta pacatoasa, a devenit nevrednic de numele de monah si vrednic de orice dispret; in loc de mangaiere el i-a pricinuit o rana atat de mare prin ocara, incat monahul a iesit din chilia batranului in cea mai mare mahnire, intr-o intristare de moarte, in deznadejde. Apasat de tristete, adancit in gandurile sale, de acum nu spre vindecarea patimii, ci spre multumirea ei, el se ducea. Pe neasteptate insa il intalneste avva Apollo, cel mai iscusit printre batrani. Dupa trasaturile fetei si chipul disperat ai tanarului, pricepandu-i tulburarea launtrica si mahnirea grea de care era invaluita inima lui in ascuns, avva Apollo i-a intrebat de pricina unei astfel de stari. Cu toate ca intrebarea a fost pusa in cuvintele cele mai blande, monahul nu a putut sa-i raspunda nimic. Intelegand si mai bine ca nu fara temei insemnat tanarul isi ascunde intristarea amara, dar care, cu toata tacerea buzelor, era viu intiparita pe fata.



Avva a inceput mai staruitor sa-l indemne sa-i descopere pricina tulburarii sale sufletesti. Constrans de aceste indemnuri, monahul a marturisit ca merge la un sat din lume, fiindca, dupa spusa cutarui batran, el nu mai este bun pentru calugarie; fiindca nu poate sa-si infranga poftele trupului sau prin nevointa si nefiind nici un leac impotriva ei, el s-a hotarat, parasind manastirea, sa se intoarca in lume si sa se insoare. Avva Apollo s-a straduit ca sa-l inmoaie printr-un cuvant cat mai bland si milos, incredintandu-l ca si el zilnic este bantuit de gandurile si simtirile cele necurate: cu atat este mai firesc sa fie bantuit un om tanar. Insa din pricina aceasta nu trebuie sa cada in deznadejde, nu trebuie sa se mire, ca de ceva neobisnuit, de lucrarea puternica a razboiului, unde biruinta se obtine nu atat prin nevointa, cat prin mila si harul Domnului. Batranul a rugat pe calugarul cel tanar sa se intoarca in chilie si sa rabde macar o zi, iar el s-a dus cu graba in manastirea batranului pomenit mai sus. Cand s-a apropiat de aceasta manastire, a ridicat mainile in sus si a zis urmatoarea rugaciune, insotind-o de lacrimi: Doamne! Tu esti singurul Stapan atotputernic peste puterile cele ascunse si neputintele omului! Numai Tu unul esti doctor bun, Care vindeci in chip neinteles! Intoarce lupta acestui tanar peste acest batran, ca el sa se invete macar la batranete sa fie ingaduitor cu neputintele celor ce se nevoiesc si sa-i compatimeasca pe cei tineri care inclina spre patimi. Cand el, suspinand, a terminat rugaciunea, vede un harap intunecos, care sta in fata chiliei batranului si tragea in el cu sageti de foc. Ranit de ele, staretul a sarit din chilie, a inceput sa fuga incolo si incoace, ca un nebun sau ca un beat, ba intra in chilie, ba iesea, de acum nu mai putea sa stea linistit in ea si in sfarsit, tulburat, a apucat pe aceeasi cale pe care il indreptase pe calugarul cel tanar. Avva Apollo, vazand ca batranul a ajuns in stare de nebun si indracit, pricepand ca sagetile diavolului, indreptate impotriva lui, s-au infipt in inima lui si i-au intunecat mintea, s-a apropiat de el si i-a zis: unde te grabesti astfel?



Ce te face sa uiti buna cuviinta, care se potriveste atat de mult unui batran, si sa fugi asa de repede in neoranduiala, asemenea unui baietandru? Batranul, cuprins de rusine, nu putea sa dea niciun raspuns celui ce l-a intrebat. Il mustra constiinta, il vadea chipul de dinafara pe care i l-a intiparit tulburarea pacatoasa; el a inteles ca pofta cea trupeasca a inimii lui este ghicita, ca tainele lui sunt descoperite pentru avva. Intoarce-te, a zis atunci avva Apollo, in chilia ta si intelege ca pana acum diavolul sau nu te-a cunoscut sau te dispretuia. Tu nu te-ai invrednicit sa te numeri printre aceia care prin sporirea si sarguinta lor intarata pe diavol sa se lupte si sa se bata cu ei in fiecare zi. Dupa atatia ani petrecuti in rugaciune, tu nu ai putut sa inlaturi o singura sageata a vrajmasului trasa in tine. Ce zic, sa inlaturi? N-ai putut sa rabzi o singura zi. Dumnezeu a ingaduit sa fii supus acestei ispite pentru ca tu macar la batranete, din incercarea proprie, sa te inveti sa-i compatimesti pe cei de aproape in neputintele lor si sa fii ingaduitor fata de inclinarea celor tineri spre patima. Tu, primind pe calugarul cel incepator, apasat de navalirea diavolului, nu numai ca nu l-ai mangaiat, ci l-ai aruncat chiar in deznadejdea cea pierzatoare.



Tu l-ai dat pe el in falcile vrajmasului spre a fi inghitit in chipul cel mai jalnic. Diavolul, fara de indoiala, n-ar fi facut acest lucru cu tanarul, adica n-ar fi navalit asupra lui asa de cumplit - lucru pe care nu ti l-a facui pana acum, nesocotindu-te - daca n-ar fi vazut in sufletul tanarului o arvuna buna, daca n-ar invidia sporirea care il astepta pe tanar in ogorul calugariei. El s-a grabit sa previna si sa inlature aceasta propasire prin sagetile sale cele de foc! Este limpede ca el il socotea puternic pe acela impotriva caruia a socotit sa-si indrepte lupta. Inva-ta-te deci, din incercarea proprie, sa-i compatimesti pe cei ce se nevoiesc si sa nu-i arunci pe cei ispititi in pierzarea deznadejdii, sa nu-i duci la tulburare prin cuvinte aspre. Ei trebuie imbarbatati printr-un cuvant bland de mangaiere, urmand porunca inteleptului Solomon: izbaveste pe cei dusi in moarte si rascumpara pe cei ce sunt omorati (Pilde 24, 11). Trebuie tinut minte felul in care s-a purtat Mantuitorul, despre care este spus: trestia zdrobita nu va frange si inul fumegand nu-i va stinge (Mat. 12, 20). Trebuie cerut de la Domnul har, iar cel care l-a primit sa cante cu bucurie: Domnul, Domnul mi-a dat mie limba de invatatura, ca sa cunosc cand se cade a grai cuvantul (Is. 50, 4). Nimeni nu ar fi putut scapa de uneltirile vrajmasului, nici sa stinga, nici sa opreasca pofta fireasca a trupului, care este asemenea unui foc, daca harul lui Dumnezeu n-ar ajuta neputinta noastra, daca nu ne-ar acoperi si apara pe noi. Acum s-a incheiat acea purtare de grija mantuitoare pentru noi, prin care Dumnezeu a binevoit sa-l scape pe acel tanar de aprinderea cea pierzatoare, iar pe tine sa te invete a compatimi pe aproapele si sa stii cat de puternice pot fi ispitele vrajmasului; sa rugam deci pe Dumnezeu prin rugaciuni unite, ca El sa porunceasca de a se opri biciul pe care a binevoit sa-l intrebuinteze pentru folosul tau sufletesc si ca sa stinga cu roua Sfantul Sau Duh sagetile cele de foc ale diavolului, carora le-a ingaduit sa te raneasca dupa rugamintea mea. Ca El raneste si vindeca, bate si mainile Lui tamaduiesc (Iov 5, 16). Domnul smereste si inalta, Domnul omoara si face viu, pogoara in iad si ridica (Imp. 2, 76). In urma rugaciunii avvei Apollo, Domnul a vindecat ispita cu aceeasi graba cu care ingaduit-o.



Povestirea aceasta este luata din convorbirea cuviosului Casian Romanul cu cuviosul Moise, un calugar din Schitul Egiptului- invatatura, in care a intrat aceasta povestire, o face batranul, cuviosul Moise cuviosului Casian si prietenului sau Gherman, care erau pe atunci calugari incepatori. Ea a fost scrisa de cuviosul Casian, care a trait in a doua jumatate a secolului al patrulea si in prima jumatate secolului al cincilea. Acesta vreme era timpul cel mai infloritor pentru monahismul din Egipt. Acolo, cel dintai loc pentru salasluirea monahilor era pustiul Schit, la o mica departare de Alexandria. La Schit petreceau monahii care, dupa marturisirea cuviosului Casian, erau inzestrati cu darul osebirii (deslusirii) duhovnicesti (Collatio Cassianii, cap. 1), care ajungeau la o inalta sporire duhovniceasca, mai ales fata de celelalalte manastiri din Egipt, dupa cum marturiseste Sfantul Ioan Scararul (Scara, cuv. 27). Marturisesc acest lucru si operele literare care au ajuns pana la noi. Cuviosul Arsenie cel Mare numea Schitul capitala monahismului, asemanand insemnatatea Schitului pentru monahism cu insemnatatea Romei pentru lumea intreaga. Batranii cei inzestrati cu darul deslusirii (bunei socotinte), care indrumau cu ajutorul lui cu un deosebit succes pe cei incepatori spre sporirea cea duhovniceasca, din pricina acestei priceperi la indrumare, se numeau iscusiti.



Expresia iscusit si iscusinta a ramas pana acum in manastiri: prin ea se arata buna pricepere a caracterului individual al monahismului, castigata printr-o curatie a vietii, studiul Sfintei Scripturi si al scrierilor patristice, - o buna pricepere umbrita de darul lui Dumnezeu. In timpurile infloritoare ale monahismului erau multi neiscusiti, care se bucurau de un nume rasunator al sfinteniei, preaslaviti pe de-o parte din ignoranta, iar pe de alta parte, de Satana, care ii intrebuinta pe acesti batrani drept unealta pentru sine, pentru a-i pierde pe monahi si monahismul. Observatia cuviosului Moise in ce priveste imprejurarea cea de pe urma este vrednica de luat aminte: prin ea se descopera felul de a lucra al duhurilor celor cazute, nepatruns de oamenii care nu sunt umbriti de harul lui Dumnezeu, in planul de lucru al dracilor intotdeauna era si raspandirea zvonurilor rele privitoare la slujitorii cei adevarati ai lui Dumnezeu si a laudelor neobisnuite pentru slujitorii lui Satana camuflati sub masca slujitorilor lui Dumnezeu. Si una si alta se vad destul de limpede din invatatura Mantuitorului: Fericiti veti fi cand va vor uri pe voi oamenii si cand va vor izgoni dintre ei si va vor batjocori si vor lua numele vostru drept rau, pentru Fiul Omului. Vai, cand va vor zice voua oamenii: asa faceau parintii lor proorocilor (Luc. 6, 22. 26).



Pastorii, zice Sfantul Ierarh Tihon de Voronej, care staruiesc pentru mantuirea sufletelor omenesti, sunt supusi vorbelor de rau si prigonirii din partea oamenilor celor rai; lui Satana nu ii place lucrarea lor si de aceea el ascute limbile oamenilor asupra lor si-i prigoneste pe ei (Vol. XV, scrisoarea 103). Chiar impotriva Mantuitorului diavolul lucra prin raspandirea vorbe rele (Ioan 7, 12; Mat. 28, 13, 14, 15) Dimpotriva dupa cum spune Sfantul Efrem Sirul, cand va veni antihristul, diavolul indata il va face cunoscut in toata lumea printr-un zvon frumos si plin de entuziasm si va pregati societatea omeneasca ca sa-l primeasca, semanand in societate o opinie din cele favorabile prin raspandirea zvonurilor favorabile. Acest lucru s-a spus ca o prevenire pentru monahii incepatori, ca sa stie cum sa isi aleaga povatuitorul. Nu trebuie sa ne luam dupa parerea societatii omenesti, chiar daca aceasta ar fi parerea marii majoritati: trebuie sa ne lasam indrumati de lumina Sfintei Scripturi si de Scrierile Sfintilor Parinti. Este o mare nenorocire sa cazi din pricina nestiintei si mintii usoare sub indrumarea unui invatator mincinos: daca il duce orbul pe orb, amandoi vor cadea in groapa pierzarii, a zis Domnul (Mat. 15, 14).



Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine:



*

*

*

*

*



Ai intrebari, opinii despre acest articol? Adreseaza-te forumului!



*

*

*

*

*



13 Martie 2009



Vizualizari: 2713



Voteaza:



* Currently 3.5/5 Stars.

* 1

* 2

* 3

* 4

* 5



*




Cel care urca pentru prima data un munte trebuie sa urmeze un traseu marcat; are nevoie de o calauza, de un insotitor, de cineva care a urcat deja aceasta culme si cunoaste drumul. Acesta este rolul "avvei" sau al parin­telui duhovnicesc, gheron la greci, staret la rusi - cuvinte care in ambele limbi inseamna batranul.







Inca de la inceputul monahismului s-a subliniat, in Rasaritul crestin, importanta ascultarii fata de un ba­tran. Cum spunea Sfantul Antonie Egipteanul (sec.IV): "stiu calugari care dupa multe osteneli au cazut si intru iesire din minti au venit, pentru ca s-au nadajduit in lu­crul lor..." In apoftegmele lor, Parintii pustiei insista mereu asupra acestui punct: "Batranii spuneau: daca vei vedea un frate tanar urcandu-se la cer prin propria voie, trage-l de picioare si-l tranteste de pamant, ca de nici un folos nu-i este."







Figura staretului, centrala in prima generatie de mo­nahi egipteni, si-a pastrat intreaga sa importanta pana in zilele noastre in Biserica ortodoxa. "Exista ceva mai important decat toate ideile si cartile posibile, anume exemplul unui staret caruia-i puteti spune toate ganduri­le, de la care puteti auzi nu o parere personala mai mult sau mai putin valabila, ci vocea Sfintilor Parinti, declara un laic rus in secolul al XIX-lea, slavofilul Ivan Kireievski (1806-1856). Slava lui Dumnezeu ca acesti stareti n-au disparut inca din Rusia noastra." Iar parintele Alexandre Elcianinov (+1034), preot al emigratiei ruse, adauga: "In­fluenta lor este nelimitata (...) Sunt, fara indoiala, sfinti, recunoscuti ca atare de popor. Cred ca, in epoca noastra tragica, prin ei va supravietui si se va intari credinta in tara noastra."







Ce ii confera unui astfel de om dreptul de a fi staret? Cum si de catre cine este desemnat? Raspunsul este simplu. Staretul sau parintele duhovnicesc este o figura "harismatica" si profetica; este imputernicit direct de Du­hul Sfant. Nu este investit de mana unui om, ci de a lui Dumnezeu. Este o expresie mai degraba a Bisericii ca "eveniment" decat a Bisericii-institutie.







Cu toate acestea in Biserica nu exista o separare ne­ta intre profetic si institutional; sunt doua dimensiuni care se intrepatrund si decurg una din cealalta. Astfel, functia de staret, de natura harismatica, este atasata celei de preot duhovnic, definita precis in cadrul institutional al Bisericii. In traditia ortodoxa, dreptul de a savarsi Taina Spovedaniei nu se acorda automat prin hirotonie. Este nevoie de o hirotesie speciala din partea episco­pului; in Biserica greaca doar o mana de preoti detin acest drept.







Totusi, desi Taina Spovedaniei este cu siguranta o ocazie potrivita pentru indrumare duhovniceasca, lucrarea staretului nu este aceeasi cu cea a duhovnicului. Sta­retul indruma nu numai prin sfaturile din timpul Spo­vedaniei, ci si in alte multe ocazii. Pe cand duhovnicul este intotdeauna preot, staretul poate fi un simplu mo­nah, o monahie sau chiar un laic sau o laica. Traditia ortodoxa cunoaste atat parinti cat si maici duhovnicesti. De fapt, functia parintelui duhovnicesc este mai profun­da caci doar putini preoti duhovnici pot vorbi cu discer­namantul si autoritatea staretilor.







Daca staretul nu este investit sau numit de ierarhia oficiala, cum se ajunge in aceasta functie? Uneori chiar staretul este cel ce-si desemneaza urmasul, cum este ca­zul in Rusia secolului al XIX-lea, in unele centre monas­tice, Optina de exemplu, unde au fost adevarate "suc­cesiuni apostolice" de indrumatori duhovnicesti. In alte cazuri, staretul se ridica pur si simplu in mod spontan, fara o autorizare exterioara. Cum subliniaza parintele Alexandre Elcianinov: "sunt recunoscuti ca atare de ca­tre oameni." In sanul vietii comunitatii crestine, devine deodata limpede pentru poporul lui Dumnezeu - adevara­tul pastrator al Sfintei Traditii - ca o anumita persoana are darul paternitatii sau al maternitatii duhovnicesti. Atunci, in mod liber si neorganizat, incep si altii sa vina la ea pentru sfat si invatatura.







De regula initiativa vine de la ucenici. Ar fi primejdios de pretentios pentru cineva sa spuna in inima sa sau al­tuia: "veniti sa ma ascultati, sunt staret, am harul Du­hului Sfant". Lucrurile stau mai degraba invers: fara nici o initiativa din partea staretului, oamenii vin sa-i ceara sfatul sau sa traiasca in preajma lui. Probabil ca mai in­tai acesta ii alunga trimitandu-i la altii dar, la un mo­ment dat, ii accepta ca pe o revelare a voii lui Dumnezeu. Astfel, fiii duhovnicesti sunt cei ce-l fac cunoscut pe un staret, chiar si lui insusi.







Figura staretului ilustreaza foarte bine cele doua ni­vele, strans intrepatrunse, care exista si functioneaza in Biserica pamanteasca. Pe de o parte nivelul exterior, ofi­cial si ierarhic, cu organizarea sa geografica in eparhii si parohii, cu marile sale centre (Roma, Constantinopol. Moscova. Canterbury) si cu a sa "succesiune apostolica" de episcopi. Pe de alta, nivelul launtric, duhovnicesc si "harismatic", caruia-i apartin, in primul rand, staretii. Aici centrele nu mai sunt, de cele mai multe ori, marile scaune patriarhale si mitropolitane ci, mai degraba, unele schituri indepartate de unde radiaza personalitatea ce­lor bogati in daruri duhovnicesti.







Rari sunt staretii care au acceptat un loc important in ierarhia oficiala a Bise­ricii. Totusi, influenta unui simplu ieromonah ca Serafim de la Sarov (+1833) a depasit cu mult pe cea a oricarui patriarh sau episcop din Biserica ortodoxa in secolul al XlX-lea. Exista deci, in paralel cu succesiunea apostolica a episcopului, o succesiune de sfinti si de oameni duhov­nicesti. Ambele feluri de succesiuni sunt esentiale pentru adevarata functionare a Trupului lui Hristos si prin im­preuna lor lucrare, se implineste viata Bisericii pe pa­mant.







Daca staretul nu este nici investit si nici numit in functia sa nu inseamna ca nu trebuie sa fie pregatit pen­tru ea. Viata Sfantului Antonie cel Mare (+356) si a Sfan­tului Serafim de la Sarov ne arata in mod special mo­delul clasic al acestei pregatiri care consta intr-o dubla miscare: fuga din lume si intoarcerea in lume (...). Fara o sustinuta pregatire ascetica, fara afundarea radicala in singuratate, Sfantul Antonie sau Sfantul Serafim ar fi putut oare sluji drept calauze duhovnicesti oamenilor din generatiile lor? Dar ei nu s-au retras din lume ca sa de­vina invatatori sau calauze pentru altii. Daca au fugit, n-au facut-o ca sa se pregateasca pentru anumite functii, ci condusi de mistuitorul dor de a fi singuri cu Dum­nezeu. Dumnezeu le-a primit iubirea si i-a trimis apoi, din nou, ca tamaduitori in lumea din care plecasera.







"Dobandeste pacea launtrica, spunea Sfantul Sera­fim, si multe suflete se vor mantui in jurul tau." Acesta este rolul paternitatii duhovnicesti. Faceti-va lacas in Dumnezeu si-i veti putea conduce si pe altii la El. Omul trebuie sa invete sa fie singur: trebuie sa-si asculte in ta­cere propria inima, cuvantul fara de cuvinte al Sfantului Duh si sa descopere astfel adevarul despre sine si Dumnezeu. Orice va spune atunci aproapelui sau va fi un cuvant puternic caci va izvori din tacere.







Slefuit de intalnirea cu Dumnezeu in singuratate, staretul poate vindeca un suflet prin simpla sa prezenta. El indruma si-i formeaza pe altii nu in primul rand prin cuvinte chibzuite, ci prin prezenta, prin exemplul viu si personal. Invata nu numai prin cuvant ci si prin tacerea sa. "Trei parinti aveau obiceiul, in tot anul, de mer­geau la fericitul Antonie. Si doi il intrebau pentru gandu­rile lor si mantuirea sufletului, iar al treilea totdeauna tacea, neintrebandu-l nimic. Iar dupa multa vreme i-a zis avva Antonie lui: iata, atata vreme ai de cand vii aici si nimic nu ma intrebi! Si raspunzand fratele i-a zis: destul imi este numai sa te vad, parinte. "







Dar nu calatoria spatiala, din pustie, este adevarata calatorie a staretului, ci una duhovniceasca, cea din ini­ma sa. Singuratatea exterioara, desi este un ajutor, nu este indispensabila. Cineva poate invata sa fie singur in fata lui Dumnezeu continuand sa duca o viata de slujire activa in lume. Nu i s-a aratat Sfantului Antonie in pus­tie ca un medic din Alexandria atinsese aceeasi inalta traire duhovniceasca? Pentru ca "din prisosinta lui da celor ce au trebuinta si in toate zilele canta "Sfinte Dum­nezeule" cu ingerii." Nu stim cum a avut Antonie aceasta revelatie, nici numele medicului, dar un lucru e sigur: rugaciunea permanenta a inimii nu este monopolul soli­tarilor. Viata duhovniceasca si "ingereasca" este posibila si in oras ca si in pustie. Medicul alexandrin savarsea ca­latoria launtrica fara a-si intrerupe legaturile de comuni­une cu societatea.







Dar care sunt harismele speciale ale parintelui du­hovnicesc? Sunt trei la numar. Prima, clarviziunea si dis­cernamantul (diakrisis), este capacitatea de a percepe in­tuitiv secretele inimii, de a intelge profunzimile ascunse ale fiintei de care, de cele mai multe ori. noi insine nu suntem constienti. Parintele duhovnicesc patrunde din­colo de atitudinile si gesturile conventionale in spatele carora ne ascundem personalitatea atat de altii cat si de noi insine. Dincolo de toate aceste aparente frivole, el se­sizeaza persoana unica, cea dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Este o putere mai mult duhovniceasca de­cat psihica; fiind un fruct al harului dumnezeiesc ce pre­supune o rugaciune atenta si o lupta ascetica fara odihna, este departe de a fi o simpla perceptie exirasenzoriala.







Acestui dar i se adauga cel al cuvantului. Staretul stie atunci cand se apropie cineva de el, imediat si speci­fic, ce cuvinte are acesta nevoie sa auda. Astazi suntem inundati de cuvinte dar, cele mai multe dintre ele, sunt lipsite de putere. Staretii folosesc putine cuvinte iar uneori raman chiar tacuti. Dar prin aceste cateva cuvinte, sau prin tacerea lor, sunt capabili sa schimbe radical viata unui om. In Betania. Hristos n-a pronuntat decat trei cuvinte: "Lazare, vino afara!" (In. 11,43). dar, spuse cu putere, aceste trei cuvinte au fost suficiente sa-l readuca pe defunct la viata. Intr-o epoca in care limbajul este in mod rusinos banalizat, este esential sa regasim puterea cuvantului. Si asta inseamna sa redescoperim natura tacerii, nu ca o simpla pauza intre cuvinte, ci ca una din realitatile primare ale existentei. Cei mai multi dintre predicatori si invatatori vorbesc mult prea mult: staretul adevarat se deosebeste prin austeritatea si concizia lim­bajului sau.







Dar pentru ca un cuvant sa aiba putere nu sunt sufi­ciente autoritatea si autenticitatea dobandite de vorbitor din experienta personala. Trebuie ca si cel ce asculta sa fie atent si sa aiba o vie dorinta de a primi. Daca cineva il intreaba pe un staret din simpla curiozitate, nu va tra­ge cine stie ce folos din spusele acestuia. Dar daca se apropie cu credinta vie si insetat duhovniceste, cuvantul pe care-l va primi ii poate transfigura viata. Cuvintele staretului sunt, in general, cuvinte simple si fara nici un invelis literar artificial. Pentru cei ce le citesc superficial, par, adesea, banale si aride.







Discernamantul parintelui duhovnicesc se exercita mai ales prin practica "dezvaluirii gandurilor" (logismoi). In monahismul rasaritean din primele veacuri, ucenicul obisnuia sa-si vada zilnic parintele si sa-i dezvaluie toate gandurile. Aceasta aratare a gandurilor este mult mai mult decat o marturisire a pacatelor, caci intra aici si gandurile si ideile prin care, desi novicelui ii par nevino­vate, parintele sau poate discerne primejdii ascunse sau semne importante. Spovedania este retrospectiva si se re­fera la pacate deja savarsite. Dezvaluirea gandurilor, in schimb, este profilactica deoarece demasca gandurile inainte de a ne conduce la pacat, inlaturandu-le astfel nocivitatea. Scopul acestei dezvaluiri nu este de ordin ju­ridic, pentru a obtine iertarea greselilor, ci pentru ca omul sa se cunoasca pe sine, sa se vada asa cum este cu adevarat.







Puternic in discernamantul sau, parintele duhovni­cesc nu asteapta pur si simplu ca persoana din fata sa sa i se destainuiasca, ci-i dezvaluie chiar el gandurile as­cunse. Sfantul Serafim de la Sarov, de multe ori, raspun­dea preocuparilor celor ce veneau sa-l cerceteze inainte ca acestia sa-i dezvaluie motivul vizitei. In multe cazuri, raspunsul parea, la prima vedere, fara nici un sens, ab­surd sau iresponsabil, caci nu se referea la intrebarea pe care o avea vizitatorul in mod constient in mintea sa, ci la cea pe care ar fi trebuit de fapt sa i-o puna. In toate ca­zurile Sfantul Serafim se lasa condus de lumina launtrica a Sfantului Duh. Gasea ca este important sa nu prega­teasca dinainte ceea ce avea de spus, caci atunci cu­vintele ar fi fost doar rodul judecatii sale omenesti, poate gresita, si nu a celei dumnezeiesti. Pentru Sfantul Serafim, legatura dintre staret si fiul duhovnicesc era mai puternica decat moartea si-i ruga pe ucenicii sai sa continue sa-i dezvaluie gandurile chiar si dupa moartea sa, dupa plecarea la viata de veci. Inainte de moarte le-a spus monahiilor pe care le avea in grija: "Dupa ce voi pleca sa veniti la mormantul meu. Cand aveti timp. Cat mai des. Si tot ce aveti pe suflet, toate durerile, cu fata la pamant, sa mi le spuneti ca unuia care este viu. Si eu va voi auzi si va voi elibera. Caci pentru voi voi fi mereu viu."







Cea de a doua harisma speciala a parintrelui duhov­nicesc este capacitatea de a-i iubi pe ceilalti si de a face ale sale suferintele lor. Despre un anahoret din timpul Parintilor pustiei, s-a putut spune simplu: "ca era milos­tiv si multi veneau la dansul". Era milostiv. Este esential pentru orice paternitate duhovniceasca. Fara iubire si compasiune, patrunderea nelimitata in tainele inimii o-mului n-ar fi ziditoare, ci distrugatoare. Cine nu-l poate iubi pe celalalt nu va avea niciodata puterea sa-l vindece.







A-ti iubi aproapele inseamna sa suferi cu el si pentru el. Acesta este sensul literal al compasiunii. "Purtati-va sarcinile unii altora si asa veti implini legea lui Hristos." (Gal.6,2). Parintele duhovnicesc este cel care, prin exce­lenta, poarta povara altuia. Cum scrie Dostoievski in Fra­tii Karamazov: "Staretul este cel care va ia sufletul si vo­inta in sufletul si vointa lui." Nu-i de ajuns sa dea sfa­turi. I se cere sa ia sufletul fiilor duhovnicesti in propriul sau suflet, viata lor in viata lui. Este datoria lui sa se roa­ge pentru ei, si mijlocirea sa permanenta este mai impor­tanta decat orice sfat. Este datoria lui sa-si asume grijile si pacatele lor, sa ia asupra lui vinovatia lor, sa raspunda pentru ei la Judecata de apoi.







Acestea toate apar cu forta in Scrisorile lui Varsanufie si Ioan din Gaza, care regrupeaza aproape 850 de intrebari si raspunsurile primite de la doi "batrani" palestini­eni din secolul al Vl-lea. In rugaciunea sa Varsanufie spune: "Stapane, sau du impreuna cu mine si pe copiii mei in imparatia Ta sau sterge-ma si pe mine din cartea Ta." Iar ucenicilor sai le scrie: "Dumnezeu stie ca nu e bataia ochiului meu, sau clipa in care sa nu te am in minte si in rugaciune. Si ma ingrijesc eu de tine mai mult decat tu insuti. Imi pun sufletul cu bucurie pentru tine si rugaciunea mea pentru tine e neincetata. Si port poverile, gresalele si dispretuirile cuvintelor mele de catre tine si nepasarile tale. Iar tu te-ai facut ca un om care sade sub umbra unui pom. (...) Iau asupra mea zapisul cel impotriva ta. Si nu ie voi lasa in veacul acesta, nici in cel viitor, cu harul lui Hristos."







Cititorii lui Charles Williams isi amintesc poate de ; principiul "iubirii substituitoare", care joaca un rol cen­tral in romanul sau Coborarea la iad. La Dostoievski, staretul Zosima exprima aceeasi idee: "Nu exista decat o ca­le pentru mantuire, sa iei asupra ta raspunderea pentru toate pacatele omenesti, (...) sa fii raspunzator in modul cel mai sincer pentru toi si pentru toti." Capacitatea staretului de a sustine si intari pe altul se masoara prin vointa sa de a adopta aceasta cale de mantuire.







Relatia dintre parinte si fiii sai duhovnicesti nu este unilaterala. Desi ia asupra sa povara greselilor lor si ras­punderea pentru ei in fata lui Dumnezeu, staretul nu ; poate s-o faca in adevaratul sens decat daca si fiii sai lupta din toata inima pentru propria lor mantuire. "Un frate i-a zis lui avva Antonie: roaga-te pentru mine! Zis-a lui batranul: nici eu nu te miluiesc, nici Dumnezeu, daca tu insuti nu te vei sili si nu te vei ruga lui Dumnezeu."







Cand vorbim de iubirea unui staret pentru cei pe care ii are in grija sa, este important sa dam adevarata sem­nificatie dimensiunii paterne a "parintelui duhovnicesc". Daca tatal si urmasii sai dintr-o familie obisnuita sunt legati, in principiu, intre ei printr-o dragoste reciproca, la fel trebuie sa fie si in familia harismatica a staretului. Dar relatia este inainte de toate in Duhul Sfant si aici, chiar daca nu este vorba de o suprimare, afectiunea omeneasca trebuie sa fie transfigurata si purificata de orice efervescenta emotionala. In aceasta privinta, gasim in Patericul egiptean o povestire zguduitoare. Ioan Tebeul, ucenicul avvei Ammoi, a petrecut doisprezece ani slujind parintelui sau bolnav. in tot acest timp batranul nu i-a multumit si nu i-a spus un cuvant bun macar o singura data. Dar cand a fost pe moarte a spus despre el celorlalti batrani care-l inconjurau: "acesta inger este, nu om." Vedem de aici cat este de necesara detasarea du­hovniceasca. Dar un refuz atat de radical a oricarei ex­presii exterioare de afectiune nu gasim nici in Pateric si inca mai putin in invataturile lui Varsanufie si Ioan.







Cea de a treia harisma speciala a parintelui duhovni­cesc este puterea de a transforma mediul inconjurator, material si nematerial. Darul vindecarii pe care-l au ata­tia stareti este un aspect al acestei puteri. Mai general spus, staretul ii ajuta pe ucenicii sai sa perceapa lumea asa cum a creat-o Dumnezeu si cum i-ar placea sa o va­da iarasi. "Putem avea bucurie peste bucurie din lucra­rile Tatalui nostru?, intreba Thomas Traherne. El insusi este in toate." Adevaratul staret este cel care discerne prezenta universala a Creatorului in creatie si-l ajuta si pe altul sa o vada. Cum spune William Blake "daca usile perceptiei ar fi purificate, toate lucrurile i-ar aparea omu­lui asa cum sunt ele, infinite." Staretul are usile per­ceptiei curatite. Pentru omul care locuieste in Dumnezeu nimic nu este demn de dispret sau banal: el vede totul in lumina Taborului, transfigurat de iubirea lui Hristos.







"Ce este o - inima milostiva? intreaba Sfantul Isaac Sirul (sec.VII). Este o inima care arde pentru intreaga zidire pentru oameni, pasari, animale, demoni si peniru toat faptura. Cand cel milostiv isi aminteste de ele sau vede ochii sai se umplu de lacrimi. Mila lui e atat de mare si fierbinte, compatimirea sa atat de puternica incat inima i se smereste si nu poate sa suporte sa aud; sau sa vada cel mai mic rau sau cea mai mica suferint; in zidirea lui Dumnezeu. De aceea se roaga si plange fara oprire chiar si pentru animalele lipsite de ratiune, pentru vrajmasii adevarului si peniru toti cei care fac raul, ca Dumnezeu sa-i apere si sa se milostiveasca de ei. La fel se roaga si pentru familia serpilor, atat de mare e compatimirea ce arde fara masura in inima sa cea dupa chipul lui Dumnezeu."







O iubire totala ca cea a Sfantului Isaac sau a staretuiui Zosima al lui Dostoievski transforma si obiectul sau face ca fot ce o inconjoara sa devina transparent energiilor necreate ale lui Dumnezeu care stralucesc prin cel ce iubeste. Pentru a intelege mai bine ce implicatii are aceasta transfigurare, sa recitim celebra conversatie dintre Sfantul Serafim de la Sarov si Motovilov, unul din fiii lui duhovnicesti.







Acestea sunt cu harul lui Dumnezeu, darurile staretului. Dar fiul duhovnicesc? El nu contribuie la aceasta relatie dintre parinte si fiu in Domnul?







Pe scurt, ceea ce ofera el este ascultarea totala si ne conditionata. In Pateric gasim istoria unui monah caruia i s-a cerut sa rasadeasca un bat uscat in nisip si sa-l ude in fiecare zi. Izvorul era atat de departe de chilia lui inca trebuia sa plece seara si sa se reintoarca a doua zi dimineata cu apa. Timp de trei ani a implinit cu credinti porunca invatatorului sau. La sfarsitul acestei perioade nuiaua a inceput deodata sa infloreasca si sa rodeasca. Batranul a cules un fruct, la dus in biserica si i-a invitat pe toti monahii sa-l guste spunand: "veniti, gustati fruc­tul ascultarii." Aceasta istorisire, ca si cele de acelasi fel in care un batran cere ucenicului sau sa fure din chiliile fratilor sau sa-si arunce copilul intr-un cuptor, pot lasa cititorului de astazi o impresie confuza. Par a-l infantiliza pe ucenic sau a-l reduce la un nivel subuman, privandu-l de orice putere de judecata si alegere morala. Suntem tentati sa intrebam cu indignare: aceasta este faimoasa libertate a fiilor lui Dumnezeu? (Rom. 8, 21).







Ar trebui sa sublineim trei aspecte. In primul rand, ascultarea fiului duhovnicesc fata de parintele sau nu este impusa, ci liber consimtita. Staretul ne ia vointa in vointa sa numai daca i-o oferim in toata libertatea voin­tei noastre. El nu ne distruge vointa, ci o primeste de la noi ca pe un dar. O supunere din constrangere si fara vo­ia noastra libera nu are, evident, nici o valoare morala. Staretul cere fiecaruia sa-si ofere inima lui Dumnezeu prin faptele sale exterioare.







Dar aceasta ofranda voluntara a libertatii noastre nu poate fi facuta odata pentru totdeauna printr-un singur si unic gest. Daruirea trebuie sa fie permanenta si sa du­reze intreaga noastra viata. Cresterea in Hristos va fi pe masura daruirii de noi insine. Darul libertatii noastre trebuie sa fie reinnoit in fiecare zi, in fiecare clipa, in multe feluri si mereu altfel. Aceasta inseamna ca relatia dintre staret si ucenic nu este statica, ci dinamica, infinit diversa iar nu neschimbatoare. In fiecare zi si in fiecare ceas, calauzit de invatatorul sau ucenicul infrunta noile situatii care-i cer de fiecare data un alt raspuns, o noua forma de daruire de sine.







In al doilea rand, relatia dintre staret si ucenic nu es­te unilaterala, ci reciproca. Asa cum staretul ii ajuta pe ucenicii sai sa se vada asa cum sunt in realitate, ucenicii il descopera pe staret in proprii lui ochi. Cel mai adesea, un om nu-si da seama de vocatia lui de staret decat atunci cand altii vin la el si doresc sa se lase condusi de el fara rezerve. Aceasta reciprocitate dureaza de-a lungul intregii lor relatii. Parintele duhovnicesc nu are un program elaborat mai dinainte in cele mai mici amanun­te pe care apoi sa-l impuna tuturor la fel. Dimpotriva, daca e un adevarat staret, va avea cuvant diferit pentru fiecare. Si pe masura ce cuvantul sau e mai profund, va fi nu al sau ci al Duhului Sfant si nu-l va cunoaste mai dinainte. Staretul nu se conduce dupa reguli abstracte, ci in functie de situatiile omenesti concrete. Si el, si ucenicul sau abordeaza impreuna fiecare situatie fara sa stie dinainte iesirea, ci asteptand iluminarea Duhului Sfant. Inaintand, invata amandoi.







Aceasta relatie de reciprocitate apare clar in unele apoftegme din Pateric in care batranii au fii duhovnicesti mai buni decat ei. Un ucenic, de exemplu, isi surprinde invatatorul in desfranare, dar se preface ca nu a vazut nimic si ramane sub ascultarea lui. Si astfel, datorita rabdarii smerite a ucenicului, parintele este adus la po­cainta si la o viata noua. In asemenea cazuri, nu parinte­le duhovnicesc il ajuta pe ucenic, ci invers. Aceste situ­atii nu sunt, nici pe departe, o regula, dar arata ca une­ori ucenicul este chemat sa dea pe cat a primit.







In realitate, relatia nu este bilaterala, ci triunghiula­ra, in afara staretului si a ucenicului exista cu adevarat si cel de al treilea partener: Dumnezeu. Domnul ne-a ce­rut sa nu numim pe nimeni "tata", caci nu avem decat un singur Tata, Care este in ceruri (Mat. 23,9). Staretul nu este un judecator care nu poate gresi sau o curte de apel, ci un slujitor al Dumnezeului celui viu; nu un dic­tator, ci o calauza si un insotitor pe cale. Singurul si adevaratul "indrumator duhovnicesc", in sensul cel mai profund al cuvantului, este Sfantul Duh.







Astfel ajungem la cel de al treilea punct. In cea mai buna traditie a Bisericii ortodoxe staretul a cautat intot­deauna sa evite orice constrangere si violenta duhovniceasca in relatia cu ucenicii sai. Daca, indrumat de Du­hul Sfant, vorbeste si actioneaza cu autoritate, o face cu autoritatea iubirii smerite. In Fratii Karamazov, staretul Zosima formuleaza un aspect esential al paternitatii du­hovnicesti: "Te opresti cateodata dezorientat in fata unor idei, mai ales in fata pacatului cuiva, si te intrebi, sa-l iau cu asprime sau cu smerenia iubirii? E bine sa ras­pundem mereu: cu iubire smerita. De vei hotari de fieca­re data astfel, vei cuceri lumea. Smerenia in iubire este o forta facatoare de minuni, mai mare ca toate si pe care nimic n-o poate egala."







Avand grija sa evite orice constrangere mecanica, multi parinti ai Rasaritului crestin nu dau ucenicilor lor o regula de viata, o serie de porunci exterioare ce s-ar putea aplica automat. Cum spune un calugar roman contemporan: "staretul nu este un legiuitor, ci un mistagog." El nu calauzeste impunand niste reguli, ci impartindu-si viata cu cei calauziti. "Un frate l-a intrebat pe avva Pimen, zicand: niste frati locuiesc cu mine: voiesti sa le poruncesc lor? I-a raspuns batranul: nu, ci fa tu in­tai ce este de trebuinta si de voiesc sa traiasca ei singuri vor vedea. I-a zis fratele: voiesc si ei, parinte, sa le po­runcesc. Zis-a lui batranul: nu, ci fa-te lor pilda, iar nu datator de lege."(...) Cand cineva i-a cerut lui Varsanufie o regula amanuntita de viata, acesta l-a refuzat spunandu-i: "Nu, vreau sa fii sub lege ci sub har. Stii ca n-am pus niciodata vreo legatura asupra cuiva, nici asupra noastra, (...) sa nu silesti vointa cuiva, ci sea­mana in nadejde. Caci Domnul nostru n-a silit pe ni­meni, ci a binevestit. Si daca cineva a voit, a ascultat."







Sa nu silesti vointa cuiva. Lucrarea parintelui duhov­nicesc nu consta in distrugerea libertatii unui om, ci in a-l ajuta sa vada adevarul prin sine insusi: nu suprima­rea personalitatii, ci ajutor pentru descoperirea de sine, pentru crestere pana la deplina maturitate si devenire a ceea ce este fiecare cu adevarat. Daca, in anumite situa­tii, parintele duhovnicesc cere ascultare neconditionata si in aparenta oarba, aceasta nu e un scop in sine si nu pentru a face din cineva un sclav. Scopul unui asemenea "tratament de soc" este eliberarea ucenicului de "ego"-ul lui neautentic si iluzoriu, ca sa ajunga la adevarata libertate. Parintele duhovnicesc nu impune nimanui ide­ile si nevointele sale. ci-l ajuta pe ucenic sa-si descopere propria vocatie. Cum spunea un benedictin din secolul al XVII-lea, Don Augustin Baker: "Calauzitorul nu-i invata pe ceilalti propria sa cale si nici un anume fel de ru­gaciune, ci cum sa-si gaseasca fiecare calea sa prin sine insusi. Altfel spus, el nu-i decat un usier al lui Dum­nezeu: el trebuie sa conduca sufletele pe calea lui Dum­nezeu, nu pe a sa."







In cele din urma, ceea ce da parintele duhovnicesc ucenicului sau nu este un cod de reguli scrise sau orale, nici o serie de tehnici de meditatie, ci o relatie personala, in aceasta relatie, invatatorul creste si se schimba ca si ucenicul, caci Dumnezeu ii calauzeste mereu pe aman­doi. Parintele poate, in diferite ocazii, sa dea ucenicului invataturi orale amanuntite si raspunsuri precise la in­trebari speciale. In alte imprejurari poate sa nu dea nici un raspuns, fie pentru ca a considerat ca intrebarea nu necesita un raspuns, fie pentru ca el insusi nu cunoaste raspunsul. Dar si raspunsurile si tacerile se ofera in ca­drul unei relatii personale. Multe lucruri nu pot fi exprimate prin cuvinte, ci doar transmise in timpul unei intal­niri directe.







Dar ce trebuie sa facem cand nu gasim un parinte duhovnicesc? Intr-o prima etapa ne putem indrepta spre scrieri. In secolul al XV-lea in Rusia Sfantul Nil Sorski deplangea raritatea extrema a adevaratilor indrumatori duhovnicesti. Dar fata de zilele noastre erau, cu siguranta, numerosi! "Cautati cu sarguinta, ne propunea el. un indrumator experimentat si demn de toata increderea. Dar de nu-l veti gasi, Sfintii Parinti ne spun sa ne inva­tam de la Sfintele Scripturi, dupa insusi cuvantul Dom­nului." Si cum marturia Scripturilor nu trebuie sepa­rata de cea a Duhului Sfant din viata Bisericii, "cautato­rul" trebuie sa citeasca si scrierile Parintilor si, mai ales, Filocalia. Dar exista un pericol evident: cartile ofera ace­leasi invataturi tuturor, pe cand staretul isi adapteaza sfaturile dupa inima fiecaruia. Cum poate un incepator sa discearna daca un text i se potriveste sau nu? Chiar daca nu are un parinte duhovnicesc in sensul adevarat al cuvantului, trebuie sa gaseasca macar pe cineva cu mai multa experienta decat el, capabil sa-l calauzeasca in lecturile sale.







De asemenea, poate sa frecventeze locuri in care ha­rul dumnezeiesc s-a manifestat mai evident si in care ru­gaciunea este extrem de concentrata. Inainte de a lua o hotarare capitala multi crestini ortodocsi, daca nu au un indrumator adevarat, pornesc in pelerinaj la Ierusalim sau Muntele Athos, la vreo manastire sau la moastele unui sfant, sau se roaga pentru a fi iluminati. Eu insumi mi-am luat cele mai grele hotarari din viata mea in felul acesta.







In al treilea rand, putem invata de la comunitatlile re­ligioase care au o puternica traditie de viata duhovni­ceasca, in lipsa unui indrumator, mediul monastic ne poate folosi drept "guru"; ne putem forma cu ajutorul timpului liturgic al zilei, cu slujbele sale si tacerile sale, cu echilibrul sau dintre munca manuala, studiu si odih­na. Se pare ca asa a procedat Sfantul Serafim de la Sarov in formarea sa duhovniceasca. O manastire bine orga­nizata intrupeaza intr-o forma accesibila si vie intelep­ciunea mostenita de la numerosii "batrani". Nu numai monahii, ci si credinciosii care raman mai mult sau mai putin timp intr-o manastire pot fi formati si calauziti de experienta vietii comunitare.







Inainte de a incheia acest capitol e bine sa subliniem extrema suplete ce trebuie sa existe intre parinte si uce­nic. Unii ucenici isi pot vedea zilnic parintele, chiar ora de ora, sa se roage, sa manance, sa lucreze impreuna cu el, sau, cum se intampla adesea in pustia Egiptului, sa isi imparta chilia cu el. Altii il pot vedea numai o data pe luna sau pe an; altii il pot vizita pe staret o singura data in viata lor si aceasta sa le ajunga pentru a fi indrumati pe calea cea buna. in plus, exista diferite tipuri de pa­rinti duhovnicesti; cativa dintre ei sunt chiar taumaturgi, ca Sfantul Serafim de la Sarov. Dar multi laici sau preoti, fara sa aiba darurile extraordinare ale staretilor, pot oferi altora sfaturile pe care le cauta. In fine, in paralel cu paternitatea sau maternitatea duhovniceasca, mai exista oricand posibilitatea fraternitatii duhovnicesti.







Daca multi oameni cred ca nu-si pot gasi indrumatorul duhovnicesc este si pentru ca il vor intr-un anume fel: cautand un Sfant Serafim, isi inchid ochii in fata calauzei pe care le-o trimite Dumnezeu in realitate. De cele mai multe ori, pretinsele lor probleme nu sunt atat de complicate si, de fapt, ei cunosc deja raspunsul in adancul inimii lor. Dar acest raspuns nu le place pentru ca presupune un efort plin de rabdare si perseverenta. Atunci cauta un fel de deus ex machina care, printr-un singur cuvant miraculos, ar face deodata totul usor. Acesti oameni au nevoie, inainte de toate, sa fie ajutati sa inteleaga adevarata natura a paternitatii duhovnicesti.

Kallistos Ware

sursa:crestinortodox.ro