Descoperirile arheologice din Asiria si Mesopotamia, care au legatura cu datele din Vechiul Testament

Cercetarile arheologice din Asiria si Babilonia sau Mesopotamia, pot servi ca material extrabiblic pentru teologii care studiaza isto­ria popoarelor din aceasta parte a lumii, in contextul scrierilor Vechiului Testament. Prin mijlocirea textelor biblice, acestia stiu ca in Mesopota­mia a trait si a locuit o perioada de timp patriarhul Avraam, al carui nume apare in textele cuneiforme de aici sub forma de A-ba-am-ra-ma sau A-bara-ma. Patriarhul evreu a trait alaturi de alte neamuri descen­dente din acelasi arbore genealogic, adica semitii, care s-au infiltrat prin­tre sumerieni, existenti inca din mileniul IV i.d.Hr., si din mileniul III i.d.Hr. au devenit populatia preponderenta, care va avea ulterior un rol deosebit in istoria antica.







Pe locul fostei localitati Nuzi, situata la sud-vest de Arrapha (Irak), intre anii 1925-1931 arheologii au descoperit o asezare care depaseste in vechime anul 3000 i.d.Hr. si pe la 2300 i.d.Hr. era locuita de o populatie acadeana, numita "gasur", care pe la 1500 i.d.Hr. se chema "nuzieni". Majoritatea locuitorilor de aici erau hurriti de la care au ramas cele 4000 tablite cuneiforme, datand din anii 1500 - 1400 i.d.Hr., care formeaza materialul cel mai important fata de ruinele templului, palatului, caselor particulare si obiectele de ceramica.







Tablitele de la Nuzi sunt deosebit de importante pentru Vechiul Tes­tament, deoarece in ele se vorbeste de diferite acte juridice asemanatoa­re cu cele existente la patriarhii Vechiului Testament. Dintre aceste acte amintim contractul de casatorie, cand mireasa declara in fata martorilor si cu asentimentul fratelui sau, ca accepta sa devina sotie; dreptul de intai nascut si binecuvantarea.







Unul din contractele de casatorie prevede obligatia femeii sterile de a aduce o sotie sclava sotului sau si copiii ce vor rezulta din aceasta unire vor fi crescuti de ea ca si propriii sai copii. In cazul ca sotia legi­tima avea urmasi, nu se mai incheia acest contract, deoarece sotul nu mai putea sa-si ia o a doua sotie si aceasta formalitate se incadra in actul de adoptiune.







O situatie similara a existat in vremea patriarhilor, mentionata in Vechiul Testament, cand Sara, in conformitate cu acest obicei, a dat lui Avraam de sotie pe Agar egipteanca, roaba ei (Fac. 16, 1-3). Acest obicei se pare ca a fost respectat chiar si pe la anul 1100 i.d.Hr. de catre egipteni, iar in secolul VII i.d.Hr. de catre locuitorii asirieni din Nimrud.







Tot in legatura cu actul casatoriei de la Nuzi, specialistii subliniaza asemanarea dintre acel "errebu" si faptul ca multi barbati sunt prezentati cumparandu-si sotiile de la socrii lor. Asa face Moise, care cumpara de sotie pe Sefora (les. 2, 21) si multi altii amintiti in Vechiul Testament (Fac. 30, 29 ; I Paralip. 2, 34 ; Ezdra, 2, 61 ; Neemia, 7, 63).







Datorita textelor juridice consemnate pe tablitele de la Nuzi, exe­getii au putut explica referintele biblice in care Avraam si Isaac au de­clarat in fata regilor Egiptului si Gherarului ca sotiile lor sunt surori (Fac. 12, 10-13 ; 20, 1-17 ; 26, 1-11). In conformitate cu prevederile acestor pre­scriptii cu caracter familial, sotia putea sa fie ca o sora in acelasi timp fata de sotul sau, calitate pe care o obtinea atunci cand era data in casa­torie de fratele sau natural sau adoptiv. Persoanele care se incadrau in aceasta categorie de "sotii-surori" se bucurau de anumite privilegii spe­ciale, atat in societate, cat si in fata instantei judecatoresti, si cele mai multe cazuri le intalnim la femeile provenite dintr-o inalta clasa sociala.







Prin urmare, acest obicei hurrit ajuta sa intelegem din ce cauza pa­triarhii Avraam si Isaac au declarat in fata strainilor ca sotiile lor le sunt surori; Sara, pentru ca era fiica adoptiva a lui Terah si nu a sotiei sale; si Rebeca, deoarece fusese data in casatorie de catre Laban, fratele sau.







Hurritii, popor nesemit, prin intermediul carora hititii au cunoscut cultura asiro-babiloneana si tot prin mijlocirea lor au patruns chiar in Tara Sfanta in mod neorganizat in mileniul II i.d.Hr., aveau obiceiul ca fratele sa-si dea consimtamantul si tot el trebuia sa aranjeze cele nece­sare pentru casatoria surorii sale, ceea ce inseamna ca aceasta practica se poate raporta chiar la textele biblice (Fac. 24, 24-53). Viitoarea nora era tratata de familia socrului sau ca o fiica din Arrapha. De asemenea, hurritii erau foarte duri fata de vaduva necasatorita, masura tot atat de aspra dupa cum constatam si in scrierile profetice (Iez. 16, 39 ; Osea, 2, 3). La fel se manifesta si in cazul in care o femeie ataca un barbat, a carei fapta era pedepsita cu taierea degetului sau.







Actul de adoptiune se incheia la Nuzi numai atunci cand intr-o fami­lie nu existau urmasi, iar cel ce beneficia de aceasta situatie, cu toate ca era un strain, trebuia sa asigure cele necesare vietii, cand parintii sai nenaturali atingeau zilele batranetii. Fiul adoptiv, totodata, avea indatorirea ca, dupa decesul celor care l-au infiat, sa implineasca riturile fune­rare si sa asigure permanenta familiei si a patrimoniului, desi el se soco­tea numai un mostenitor indirect.







Dupa opinia unor teologi, acest act de adoptiune a fost pus in lega­tura si cu mentiunile biblice referitoare la casatoria lui Iacob care s-a dus in Mesopotamia sa ia de sotie pe una din fiicele lui Laban, fiul lui Batuel arameul si fratele mamei sale (Fac. 29, 1).







Pentru contractarea casatorei, viitorul socru al patriarhului evreu n-a respectat prevederile din actul adoptiunii; de aceea Iacob a fost obli­gat sa-i slujeasca 14 ani ca sa ia de sotie pe Rahela si pe Lia (Fac. 29, 18, 27), iar Laban, la randul sau, a fost indatorat sa plateasca o simbrie. (Fac. 30, 28-29).







Dreptul primului nascut, consemnat in textele biblice (Facerea, 25, 31-34; 27, 36) apare si in tablitele cuneiforme, in care este vorba de pier­derea acestui drept de cel care 1-a vandut fratelui sau pe o livada, gra­dina , descriere ce se apropie de "cele relatate de Moise, cand Esav, de buna voie, a renuntat la prerogativele ce le avea fata de Iacob (Fac. 25, 33).



Studiind toate actele de la Nuzi si Arrapha, specialistii au constatat faptul ca in cele referitoare la dreptul primului nascut, nu se aminteste in mod clar despre rolul tatalui sau al mamei vaduve in acordarea acestor drepturi. In perioada patriarhilor, fixarea acestui drept ramanea la lati­tudinea capului de familie care, tinand seama de abaterile grave ale celui care era primul intre fratii sai, il da celui care merita. Asa a fost cazul cu Ruben care in urma comportarii sale necorespunzatoare (Fac. 35, 22-49, 3-4) si-a pierdut dreptul de intai nascut si tatal sau l-a dat fratelui sau mai mic (Fac. 48, 26).







In tablitele de la Nuzi, ca si in cele de la Arrapha, dreptul primului nascut consta din primirea unei duble parti de mostenire, prevedere ce apare atat la legile asiriene cat si in textele biblice.



Valoarea tablitelor de la Nuzi pentru studiul Vechiului Testament nu se opreste la paralelismul dintre binecuvantarea rostita de un parinte asupra fiului sau, ci ea depaseste datele prezentate mai sus.







Inainte de a aborda alte aspecte ce intereseaza pe cititorul Sfintei Scripturi, mentionam ca locuitorii din Nuzi, ca si patriarhii evrei, rosteau inainte de a muri binecuvantarea asupra urmasilor, care se scria sau se pastra oral (Fac. 27 ; 49 etc). Un exemplu de acest gen este urmatoarea binecuvantare cu aspect juridic: "Tarmiya spune in fata judecatorului: Tatal meu Huya a fost bolnav si se afla in pat. Atunci tatal meu mi-a apucat mana si mi-a zis: Ceilalti fii au luat sotii, iar tu nu ai, de aceea iti dau eu de sotie pe Sululi Istar... Martorii lui (Tarmiya), au fost exami­nati in fata judecatorilor, iar ei au vorbit lui Sukrija si lui Kulahupi: mer­geti si luati juramantul zeilor impotriva marturiei lui Tarmiya; Sukrija si Kulahupi se retrag din fata luarii juramantului, asa ca Tarmiya castiga in proces, iar judecatorii au dat pe sclava Sululi-Istar lui Tarmiya".







Din punct de vedere filologic, materialul epigrafic de la Nuzi ne da posibilitatea de a lua contact cu diferite parti de cuvant de origine se­mita sau nesemita, cum ar fi substantivul platosa = "siryon", provenit din "zariam", care in limba hurrita insemna un fel de imbracaminte folo­sita de soldati si la cai.







Pe tablitele de la Nuzi este inscris si cuvantul "habiru" ce pare sa de­semneze pe acei emigranti destituiti, sau dupa unii comentatori ar aminti chiar de sclavii evrei (les. 21, 1-6; Deut. 15, 12-18 ; Ier. 9, 14).







Sub un nume asemanator - "hapiru", in secolul XV i.d.Hr. era nu­mita chiar populatia din aceasta localitate, adica hurritii care au intrat in Tara Sfanta odata cu amoreii si semitii. Hurritii, dupa secolul al XVIII-lea, venind in Tara Sfanta, aceasta a purtat o noua denumire, aceea de "Hurru", pe care o utilizau egiptenii si care va apare in secolul al XIV-lea i.d.Hr. in scrisorile de la Tell el Amarna. Aceasta populatie nesemita impartasea credinta in zeii casnici care nu sunt altceva decat acei «tera-fim» sau idolii casei lui Laban pe care ii furase fiica acestuia (Fac. 31, 31-35). Idolii familiei, dupa moartea tatalui, reveneau fiului sau cel mai mare sau mamei sale si ei stau in stransa legatura cu dreptul de intai nascut, dar fara ca prezenta si pastrarea lor de catre o anumita persoana sa-i acorde acesteia un drept special de intai nascut si de mostenire spe­ciala.



Incheind, putem spune ca tablitele de la Nuzi constituie un pretios izvor de documentare juridica in legatura cu vechile obiceiuri ale po­porului evreu, obiceiuri care, in buna parte, le respectau si populatiile cu care au intrat in contact. Amanunte date in legatura cu un obicei sau altul, - asemanatoare cu cele ale poporului evreu -, arunca prin ana­logie noi lumini asupra vietii si obiceiurilor acestora.







Vechea asezare Ur, in care s-a nascut patriarhul Avraam (Facerea 11, 28, 31 ; 15, 7) a fost identificata la inceput cu localitatea Ura din Tur­cia si apoi cu Tell Muqayyar (Mugheiir), situat intre Bagdad si Bassorah. Ultima identificare apartine renumitului arheolog Sir L. Wolley. Prin sa­paturile arheologice intreprinse de acesta s-au scos la lumina foarte multe vestigii care confirma existenta orasului Ur in perioada Vechiului Testament. Dintre ele amintim: palatul lui Bel-Shalti-Nannar, ziguratul cu trei etaje ce se terminau cu un sanctuar, cinci temple asezate in ju­rul aceluiasi edificiu regal, o sculptura cu un cap de berbec, un animal sfant la sumerieni avand coarnele in spini, morminte regale, inscriptii, obiecte de argila si piatra, precum si 3 metri de aluviuni care acopereau vestigii umane prinse de potopul declansat pe la anul 4000 i.d.Hr. dins­pre Golful Persic. Diluviul confirmat de arheologie a afectat o suprafata mare de pamint (630 km lungime si 160 km latime) si amintirea sa se pastreaza in epopeea lui Ghilgames si intr-o versiune sumeriana din mileniul III i.d.Hr.







Urme din acest diluviu apar si in alte localitati ca Ninive si Kis, si­tuat la nord de Babilon.







In legatura cu datele arheologice descoperite la Ur, orientalistii au aratat ca daca Avraam a trait aici in timpul primei dinastii din Babilon (1894-1525 i.d.Hr.), localitatea nu se afla sub caldeeni, asa cum se men­tioneaza in Sfanta Scriptura (Fac. 11, 28) . Este fireasca aceasta afirmatie deoarece pe timpul lui Moise exista o populatie caldeeana, asezata in jurul orasului Ur dupa perioada patriarhilor.







Patriarhul Avraam si toata familia sa din orasul natal s-au indreptat spre nord, unde se afla localitatea Haran (Teii Halaf, Sultan Tepe, Fac. 11, 31), cercetata de arheologul D. S. Rice intre anii 1952-1957. Pe acest santier arheologic, care se afla langa asezarea moderna Haran, s-a cons­tatat ca in perioada biblica locuitorii ei venerau zeul lunii, care avea si un locas de cult. Existenta acestui locas de inchinaciune a fost atestata si de tablitele de la Mari si, potrivit materialului arheologic de aici, intre Haran si Ur au existat stranse relatii culturale si religioase. Aceasta lega­tura dintre cele doua orase se explica si din faptul ca pe unul dintre ves­tigii se mentioneaza prezenta in Haran a unui grup de locuitori veniti din Ur ; printre acestia se va fi numarat si Avraam.







Unii specialisti considera ca Avraam a sosit aici odata cu populatia habiru, altii sustin ca el, ca si seminomazii din Ur, a luat drumul carava­nelor in prima jumatate a mileniului al II-lea i.d.Hr. Pe acest santier ar­heologic s-au gasit patru stele din care trei de pe vremea regelui Nabonide. Dupa opinia arheologilor, Haranul este identic cu orasul lui Nahor (Fac. 24, 10) sau cu Nakhur, o localitate invecinata cu aceasta si mentio­nata in scrierile de la Mari si nicidecum cu asezarea de la Eski.







Din istoria Haranului biblic, specialistii mai consemneaza faptul ca aici a locuit un trib cu numele de "beniamiti" care erau niste oameni raz­boinici veniti din regiunea situata intre Terca si aceasta localitate.







Importante investigatii arheologice s-au intreprins si pe locul vechii capitale a imperiului bablionian - Babilonul -, situat pe malul stang al fluviului Eufrat, inainte de a se uni cu Tigrul. Numele vechii capitale babiloniene apare de multe ori in Vechiul Testament, inca dinainte de timpul patriarhului Avraam (Fac. 10, 11 ; 11, 4-9) si pana la ducerea poporului evreu in robie de catre regele Nabucodonosor (II Paral., 36, 18). Orasul a fost identificat pentru prima data in anul 1616 de catre pelerinul Pietro della Valle. Ruinele acestei asezari extinsa pe mai multe coline au fost ulterior explorate de mai multi arheologi, care au reusit sa scoata la lumina urme de locuinte datand din anii 1894-1895 i.d.Hr. In aceasta perioada de timp se incadreaza si zidul interior al cetatii din vremea regelui Nabucodo­nosor, cel ce a construit o noua fortareata si a refacut orasul, asa cum au procedat si regii sirieni Asarhadon si Asurbanipal. In nivelele cu asezari ruinate, arheologii au ajuns in posesia unui mare numar de tablite datand din anii 1895-1894 i.d.Hr. si care contin diferite informatii de ordin administrativ, religios, istoric, comercial, astronomic, redactate cu caractere cuneiforme. Dintre stirile cu caracter istoric care au legatura cu Vechiul Testament ne atrag atentia tablitele (4) privind ratia de ulei si cereale repartizata regelui Ioiachin (= Iehonia (mi) a-u-kinu) regele Iudeii (mat-i-a-a-hu-du) si fiilor sai deportati in Babilon in anul 597 i.d. Hr., dupa asedierea Ierusalimului. Ele confirma textul biblic despre re­gele din Iudeea care a stat in exil 37 de ani impreuna cu fiii sai, inclusiv Salatiel, cel nascut in robie, care este tatal lui Zorobabel (IV Regi, 25, 27-30 ; I Paralipomena, 3, 17 ; Matei, 1, 12). Dupa scurgerea celor 37 ani de exil, regele Ioiachin a fost eliberat de Evil Merodah, regele Babilonului (IV Regi, 25, 27).







Atat in Septuaginta, cat si in editia romaneasca a Sfintei Scripturi din anul 1975, in cartea a IV-a Regi, capitolul 25, versetul 27, numele re­gelui iudeu este Ioiachim si nu Ioiachin (Iehonia), ca in editia romaneasca din 1968 sau in Biblia de la Ierusalim, ceea ce nu inseamna ca textul in cauza descoperit in orasul Babilon s-ar referi la primul rege din regatul Iuda. Nu poate fi vorba de o inlocuire sau confuzie de nume in textul babilonian, deoarece in aceasta carte canonica se spune, in capitolul-precedent, ca "Ioiachim a raposat cu parintii sai, iar in locul lui s-a facut rege Iehonia, fiul sau" (IV Regi, 24, 6) si ca a "iesit Iehonia, regele lui Iuda, la regele Babilonului, impreuna cu mama sa, cu slujitorii sai, cu capeteniile si bunicii lui, si l-a luat rob regele Babilonului..." (IV Regi, 24, 11-22).







Prin urmare, in ultimul capitol din cartea a IV-a Regi este vorba de regele Ioiachin, asa cum este mentionat in textul masoretic si referintele extrabiblice amintite mai inainte sunt in acord cu mentiunile vechitestamentare.







Printre persoanele duse in captivitate, mai figureaza fiii regelui Aga din Ascalon, Gaddiel (mga-di-ilu), Selemia (msa-lam-ia-a-ma) si oameni din Elam si Egipt.







O tablita cuneiforma ne informeaza ca pe la anul 732 i.d.Hr., tronul Babilonului a fost uzurpat de printul caldeean Ukin-zer care a fost rastur­nat de la conducere de catre armata regelui Tiglatfalasar al III-lea.







Intre tara Babilonului si Canaan au existat relatii culturale in pe­rioada patriarhilor biblici si acest lucru il confirma monumentele epigrafice dintre care prezentam fragmentul cuneiform din epopeea lui Ghilgames, scris in secolul al XV-lea i.d.Hr. si descoperit la Meghido, pre­cum si cilindrul de la Bet-Sean cu numele lui Manum Baru (ghicitor).







Intre unele episoade relatate in documentele descoperite in aceste tari si Vechiul Testament exista unele asemanari. Astfel in fragmentul "Epopeii lui Ghilgames" se vorbeste despre potop, amintind cele rela­tate in,cartea Facerea (cap. 7-9), iar in poemul "Enuma Elis" se vorbeste despre sabat ("sapattum" sau "sabbatum"). Amintim ca unii cercetatori au si afirmat, pornind de la aceste asemanari, ca literatura babiloniana a influentat pe aghiografii Vechiului Testament.







Consideram ca asemenea concluzii sunt grabite si neintemeiate, pen­tru ca in privinta potopului doar tema este aceeasi, insa imprejurarile in care se integreaza si amanuntele sunt cu totul diferite. In plus, potopul relatat in fragmentul lui Ghilgames este expus intr-o viziune politeista in care zeii nu sunt straini de cele intamplate.







Socotim ca dezvoltarea unei teme din Vechiul Testament, in lucra­rile cu caracter profan din Orient, se explica prin faptul ca tema respec­tiva, in cazul de fata relatarea potopului, a fost transmisa pe cale orala si la celelalte popoare, cu deformarile despre care am vorbit mai inainte.



Sabatul mozaic a fost pus in legatura cu "sapattum"-ul asiro-babi-lonian. Mentionam insa ca pe cand sabatul mozaic era fiecare a saptea zi a saptamanii, sapattum-ul asiro-babilonian era fiecare zi dupa luna plina si fiecare zi a 15-a a lunii calendaristice.







De asemenea, descoperirea Codului lui Hamurabi (1792-1750 i.d.Hr.), la inceputul secolului nostru, a starnit un viu interes in randul orientalistilor, data fiind marea asemanare intre prevederile sale si prescriptiile Legii mozaice. Legile acestui rege din dinastia prima, fon­data in Babilon de catre Sumuabii, se incadrau in 283 paragrafe cu ca­racter public si particular. Ele urmareau, prin unificarea legislatiei, uni­tatea pe plan politic si social a locuitorilor din Acad, Sumer, Elam, Esnuna, Mari si Assur. Fata de prescriptiile Legii mozaice, aceste legi nu urmaresc un scop religios, iar autorul lor, Hamurabi, instruit de zeii Ea si Samas, nu se poate asemana cu Moise chemat de Iahve la con­ducerea poporului Israel.







Am amintit Codul lui Hamurabi nu pentru a urmari vreo asema­nare cu legislatia mozaica ci pentru a arata ca el nu este legislatia cea mai veche. El se inscrie in randul legilor emise, in diferite perioade de timp, de catre regii si conducatorii din Mesopotamia ; cel mai vechi cod de legi a fost redactat sub regele Ur-Nammu, din dinastia a III-a din Ur (2113-1991 i.d.Hr.). In ordine cronologica, dupa codul lui Ur Nammu urmeaza legile emise sub Lipit Istar (1932-1906), rege din di­nastia de Isin si Larsa, si apoi cele sub Bilalama din Esnuna.







Legile lui Lipit Istar au fost descoperite in anii 1919 si 1947 la Nipur, unde peste cinci ani arheologii au scos la iveala o tablita in care se arata ca localitatea a fost locuita la inceput de zeii, Enlil, Ninlil si Nunbarsegunu (mama zeitei Ninlil), precum si o inscriptie cu cuprins mitologic din care nu lipseste Ki (= pamantul) care a hranit cu lapte sfintit primii regi din Uruk.







Textul legilor prevede felurite situatii juridice cu caracter penal si matrimonial. Daca cineva era prins intr-o livada ca fura, era pedepsit cu amenda de 10 sicii argint. Atunci cand un om s-a casatorit si avea copii cu sotia legitima, dar si cu sclava sa careia i-a dat libertate ca si fiilor sai, dreptul de mostenire il aveau numai primii.







In paragrafele acestui cod se prevede si situatia cand sotia nu poate avea copii si sotul se culca cu o prostituata care ii va naste fii. Acesta este obligat sa asigure hrana urmasilor sai care au si dreptul la moste­nire, in timp ce traieste sotia, prostituata nu are voie sa locuiasca la un loc cu aceasta.







Un interesant izvor cu caracter legislativ il formeaza legile lui Bilalama din Esnuna, un stat in regiunea Diyala. Aceste legi au fost re­dactate in limba caldeana pe doua tablite descoperite in anul 1945 si 1947 la Tell Abu Harmal. Data redactarii respectivelor norme juridice se pare ca nu depaseste timpul de domnie al lui Dadusa, contemporan cu regele Hamurabi.







Din cuprinsul acestui cod retinem cateva norme juridice : in lega­tura cu casatoria si pedepsirea diferitelor abateri de la etica familiala si sociala. Asemanari intre aceste legi si Legea mozaica exista, dar sunt formale si intamplatoare, caci spiritul care le strabate este diferit. Con­ceptia monoteista care sta la baza legislatiei mozaice nu se intalneste in nici o norma legislativa a popoarelor din Orientul Apropiat.







Timp de doi ani (1967-1969), arheologii au initiat cercetari pe locul de la Tell el Fakhasr, unde s-au mai pastrat vestigii dintr-o asezare din mileniul II i.d.Hr. si un lot de 1000 tablite cuneiforme ce se aseamana cu documentele epigrafice de la Nuzi. Descifrarea obiectelor inscrise ne aduce noi date asupra istoriei unor popoare orientale care au existat in perioada biblica. Unul din acestea au fost si elamitii mentionati in Ve­chiul Testament (Fac. 10, 22; Neemia, 7, 12), a caror patrie, dupa ce a cunoscut intre anii 1300-1100 i.d.Hr. zile de inflorire sub regii din Azan si Suza, a fost subjugata de alte neamuri.







De la elamiti ne-au ramas mai putine documente arheologice din care reiese ca civilizatia lor a suferit multe influente straine in mileniul al III-lea i.d.Hr. Prin anul 3000 i.d.Hr. ei au inventat o scriere nedesci­frata pana acum, si in mileniul II i.d.Hr. s-au organizat intr-un stat puternic, care isi va incheia existenta odata cu cucerirea lui in anul 639 i.d.Hr. de catre regele Asurbariipal;







In Conceptia lor religioasa asiro-babilonienii nu au pus accent pe naturalismul sumerian, subliniind mai mult insusirile transcendente ale zeilor. In panteonul acestora, locul de frunte era ocupat de triada sume­riana Anu, Enlil si Enki-Ea si de cele trei zeitati semite : Samas (soarele), Sin (luna) si Istar (luceafarul). Acestor divinitati, locuitorii dintre cele doua fluvii - Tigru si Eufrat - le-au ridicat locasuri de cult dupa modelul ziguratelor. La aceste edificii re­ligioase credinciosii aduceau jertfe din animale si vegetale si inaltau rugaciuni, stand in genunchi si cu mainile intinse catre statuia zeului, inchinarea la statuia zeului desigur contravine prescriptiilor mozaice care prin porunca a doua a Decalogului mentioneaza urmatoarele : "Sa nu-ti faci chip cioplit si nici un fel de asemanare a nici unui lucru din cate sunt in cer, si din cate sunt pe pamant, jos, si din cate sunt in apele de sub pamant. Sa nu te inchini lor nici sa le slujesti" (les. 20, 4-5 ; Deut. 5, 8-9). Cu alte cuvinte, se interzice cu desavarsire poporului lui Israel sa cinsteasca pe Iahve sub forma unui chip turnat si sa alunece in idololatrie (les. 34, 13, 17 ; Lev. 19, 4), practica condamnata cu vehementa de profeti.







Asiro-babilonienii practicau magia, descantatul si ghicitul. Mentio­nam acest lucru deoarece in Vechiul Testament se spune numai de practica ghicitului, atunci cand regele Saul s-a dus la vrajitoarea din Endor ca sa cheme duhul lui Samuel. Aceasta vrajitoare, nestiind cine o roaga sa cheme duhul lui Samuel, a raspuns regelui iudeu = "Tu stii ce a facut Saul, cum a alungat el din tara pe cei ce cheama mortii si pe ghicitori..." (I Regi, 28, 9).







Din textul biblic reiese clar ca ghicitoria n-a fost admisa intre fiii lui Israel si cazul regelui Saul este numai incidental, fara a fi vorba de vreo influenta asiro-babiloniana.







In textele asiro-babiloniene cu caracter religios mai sunt cuprinse si informatii privind credinta lor in existenta demonilor proveniti pro­babil din zei sau din sufletele celor decedati care au fost asasinati sau nu au fost ingropati, deoarece in viata au facut rau semenilor lor. Puterea demonilor este limitata si ei pot tortura chiar pe acei drepti ce nu au acceptat pacatul prin care vine si boala fizica.







Din descoperirile facute pe pamantul Mesopotamiei rezulta ca po­poarele care au locuit pe acele taramuri n-au influentat in vreun fel religia si pe aghiografii Vechiului Testament.







Popoarele respective au fost idololatre, pe cand poporul Israel si-a mentinut totdeauna, cu exceptia unor regi care au cazut in idololatrie, religia monoteista a stramosilor.







Unele teme comune Vechiului Testament si literaturii popoarelor orientale se datoreaza revelatiei primordiale, transmisa pe cale orala din generatie in generatie.







Unele legi prin care se reglementeaza relatiile familiale si sociale sint intr-adevar asemanatoare, dar spiritul care le strabate si scopul pe care-l urmaresc este diferit.


Paradis, concordanta dintre libertatea umana si har poate arunca o punte luminoasa peste aceasta "distanta nesfarsita" care, dupa Sfantul Ioan Damaschinul, separa creatura de creator. Adam a fost nemijlocit chemat sa se indumnezeiasca.




Dupa Cadere insa au intervenit doua obstacole care au facut de netrecut aceasta distanta: pacatul insusi, care face ca natura umana sa nu mai poata primi harul, si moartea, consecinta acestei caderi care il impinge pe om intr-o stare antinaturala in care vointa lui, contaminand cosmosul, da nefiintei o paradoxala si tragica realitate.



In aceasta stare, omul nu mai poate corespunde vocatiei sale. Planul lui Dumnezeu nu a fost insa schimbat. El doreste si pe mai departe ca omul sa se uneasca cu El si sa transfigureze intregul pamant.



Scopul ultim si pe deplin pozitiv al omului, intemeiat pe aceasta stare de lucruri, implica un aspect negativ: mantuirea. Asadar, pentru ca omul sa se poata reintoarce in mod liber la Dumnezeu este necesar, in primul rand, ca El sa il elibereze din starea sa de pacatos si de muritor. Aceasta stare solicita rascumpararea care apare in plenitudinea planului divin nu ca un final, ci ca un instrument negativ. Caci nu poti fi mantuit decat numai daca esti prada neajutorata a raului.



Dupa Cadere, istoria umana este un lung naufragiu in asteptarea salvarii; insa portul de salvare nu este limanul, ci doar posibilitatea pentru cei naufragiati de a-si continua calatoria, a carei singura tinta este unirea cu Dumnezeu.



Astfel, dupa pierderea starii paradisiace, in mod obiectiv, omul nu-si mai putea realiza scopul final. Atitudinea Sa in noua stare de nefiinta si moarte exprima o pasivitate dureroasa, intemeiata mai intai pe o nostalgie paradisiaca tenace si, in al doilea rand, pe o asteptare lucida a mantuirii.



Miscarea de cadere persista facand asteptarea mai amara si dand nastere, in acelasi timp, acelor mii de feluri de a uita (sau de a incerca sa uitam) de moarte, adica de separarea de Dumnezeu, sau acelei vointe luciferice prin care sa gasim singuri mantuirea si sa ne auto-indumnezeim. Insa angelismul si babelismul vor esua, iar oamenii nu vor inceta sa astepte pe cineva care sa vina spre a-i mantui. Astfel, intreaga istorie a omenirii va fi istoria mantuirii, o istorie in care distingem trei perioade.



Prima perioada este o indelunga pregatire pentru venirea Mantuitorului. Ea se intinde in timp de la Cadere si pana la Bunavestire; caci "astazi este inceputul mantuirii noastre", se canta la slujba acestei sarbatori. In timpul acesta, Providenta nu a incetat sa tina cont de vointa oamenilor si, in consecinta, sa aleaga mijloacele care i se potrivesc.



Perioada a doua, de la Bunavestire la Cincizecime, corespunde vietii pamantesti si Inaltarii la cer a lui Hristos. In acest timp, omul nu poate face nimic; singur Hristos, prin viata, Invierea si Inaltarea Sa la cer, savarseste opera de mantuire. Umanitatea si divinitatea se unesc in persoana Sa, vesnicia intra in timp, timpul patrunde in vesnicie, natura antropocosmica indumnezeita este adusa in viata divina, in insasi inima Sfintei Treimi.



Cu Cincizecimea incepe o noua perioada in care persoanele umane, mangaiate de Duhul Sfant, trebuie sa dobandeasca in mod liber acea indumnezeire pe care natura lor a primit-o in Hristos, o data pentru totdeauna. in Biserica, harul si libertatea conlucreaza.



Respectand libertatea umana, Dumnezeu lasa epoca pacatului si a mortii sa continue, caci El nu doreste sa Se impuna omului cu forta. El doreste un raspuns in credinta si dragoste. Totusi, situatia noastra este incomparabil superioara starii paradisiace, caci de fapt nu mai riscam sa pierdem harul si putem sa participam mereu la plinatatea teandrica a Bisericii.



Prin pocainta si credinta, chiar conditiile Caderii noastre, asumate in esenta lor in Hristos, se deschid tainei iubirii. Prin urmare, istoria Bisericii este cuprinderea libera si constienta de catre om a unitatii implinite in Hristos si mereu prezenta in Biserica, unde ne este deja data splendoarea vesnica a Imparatiei, in acest fel, noi colaboram la distrugerea definitiva a mortii si la transfigurarea cosmica, altfel spus, la cea de a doua venire a Domnului.



Perioada de pregatire este una a fagaduintei. Este o inaintare lenta spre Hristos, in timpul careia "pedagogia" divina incearca sa faca posibila implinirea fagaduintei date in chiar momentul pedepsei.



Vechiul Testament nu a cunoscut sfintirea tainica prin har; totusi a cunoscut sfintenia, deoarece harul, venind din afara, i-a dat nastere in suflet, ca unui efect. Omul care s-a supus lui Dumnezeu in credinta si a trait in deplina dreptate a putut deveni instrumentul vointei Lui.



Dupa cum este dovedit de chemarea profetilor, nu este vorba aici de invoiala dintre doua vointe, ci de folosirea cu autoritate de catre vointa lui Dumnezeu a vointei umane; Duhul lui Dumnezeu copleseste profetul, Dumnezeu intra in posesia omului, impunandu-Se din afara asupra persoanei acestuia.



Dumnezeu, Care ramane nevazut, vorbeste, iar robul Sau asculta. Intunericul de pe Sinai este opus luminii de pe Tabor, aidoma unei taine invaluite fata de o taina neinvaluita. Omul se pregateste sa slujeasca in intunecimea credintei, prin ascultare si curatie. Ascultarea si curatia sunt concepte negative; ele implica exterioritatea lui Dumnezeu si supunerea instrumentala a omului care, chiar si atunci cand este drept, nu se poate elibera de starea de pacat si de moarte.



Sfintenia, ca sfintire activa a oricarei fiinte si asimilare libera a naturii umane in natura lui Dumnezeu, se poate manifesta doar dupa lucrarea lui Hristos, prin intelegerea constienta a acesteia. De aceea, Legea este esentiala pentru Vechiul Testament, iar relatia dintre om si Dumnezeu nu este o unire, ci o alianta, garantata prin devotamentul fata de Lege.



Istoria Vechiului Testament este istoria alegerilor corespunzatoare caderilor succesive. Prin aceasta, Dumnezeu mantuieste "ramasita" celor a caror asteptare rabdatoare purifica; prin insasi dialectica dezamagirilor, asteptarea acelui Mesia victorios devine asteptarea "Slujitorului care sufera" al lui Iahve; iar asteptarea eliberarii politice a unui popor devine asteptarea eliberarii spirituale a omenirii.



Cu cat Dumnezeu se indeparteaza, cu atat rugaciunea omului se intensifica; si cu cat alegerea este mai limitata, cu atat tinta ei se universalizeaza: pana cand curatia suprema a Fecioarei devine capabila sa dea nastere Mantuitorului omenirii.



Prima cadere dupa pierderea Paradisului a fost uciderea lui Abel de catre Cain. Totusi, Dumnezeu i-a zis lui Cain: "pacatul bate la usa si cauta sa te tarasca, dar tu biruieste-l." (Facere 4, 7). Cain insa si-a ucis fratele. Acestei prime caderi ii corespunde o prima alegere, aceea a lui Set si a urmasilor sai. Fiii lui Set sunt "fiii lui Dumnezeu", ei invoca numele lui Iahve, iar unul dintre ei, Enoh, "a umblat impreuna cu Dumnezeu" si a fost, probabil, dus cu trupul in rai.



Descendentii lui Cain, pe de alta parte, sunt numai fiii omului, tragic lasati in seama mortii ("Am ucis un om pentru rana mea si un tanar pentru vanataia mea", zice Lameh). Blestemati de pamantul cultivat a carui "gura" a baut sangele lui Abel, ei sunt primii cetateni, inventatorii artelor si ai tehnicii. Civilizatia apare o data cu ei - uriasa compensatie pentru lipsa lui Dumnezeu!



Dumnezeu trebuie sa fie uitat sau inlocuit: sa-L uite prin prelucrarea metalelor, acceptand sa devina captivi ai greutatii pamantului si ai puterii opace pe care o confera, precum Tubalcain "fierarul, tatal tuturor faurarilor in arama si fier" (Facere 4, 22); sa-L inlocuiasca pe Dumnezeu prin sarbatoarea artei, prin consolarea nostalgica a muzicii, asemenea lui Jubal, "tatal tuturor celor ce canta din lira si din fluier".



Aici artele apar ca valori culturale, nu cultice; ele sunt aidoma unei rugaciuni pierdute, deoarece nu mai este adresata lui Dumnezeu. Frumusetea careia ii dau nastere se inchide in sine, inlantuindu-l pe om cu farmecul ei. Aceste inventii inaugureaza cultura ca un cult al abstractiei, golit de acea Prezenta careia trebuie sa i se adreseze orice cult.



Apoi a venit Potopul si se parea ca Dumnezeu lasa creatia Sa, bantuita de coruptie, sa se reintoarca in apele originare. Aceasta noua cadere ar putea fi pusa in legatura cu relatiile misterioase dintre ingeri si oameni (Facere 6, 1-4), in urma carora au aparut "uriasii"; nu aceasta a fost gnoza luciferica din care omul a extras puteri de urias?



Oricum au stat lucrurile, o ramasita, un barbat si familia sa, a gasit har in fata lui Dumnezeu: "Noe era drept si neprihanit intre oamenii timpului sau si mergea pe calea Domnului" (Facere 6, 9). Noe a salvat omenirea si toate fapturile create nu prin regenerare, asa cum o face Hristos, Caruia el ii este doar prototip, ci asigurandu-le continuitatea.



Dupa Potop, Dumnezeu a incheiat cu omenirea o alianta cosmica, prin care statorniceste universul pamantesc, luand ca semn curcubeul, acel pod misterios de lumina ce leaga pamantul si cerul.



Cu toate acestea, o noua cadere are loc, o data cu ridicarea Turnului Babel. Ea semnifica miscarea de uzurpare a unei civilizatii fara Dumnezeu, unitate pur umana, creata in intregime din pamant cu dorinta de a cuceri cerul. Astfel isi construisera civilizatiile sacerdotale din Orient ziguratele, acele temple ale caror trepte etajate simbolizau, fara indoiala, scara interiorizarii pe care cei initiati treabuiau sa o urce metodic. Turnul Babei este tipic si trece dincolo de aceste exemplare arhaice, ramanand vesnic prezent.



Unitatea fara Dumnezeu a dus la imprastierea departe de Acesta, ca pedeapsa dreapta. Atunci s-a nascut diversitatea limbilor, haosul "neamurilor". Dar Dumnezeu foloseste raul insusi pentru a raspunde caderii prin alegere. Caci dintre acele popoare care s-au adunat, constituind esenta acestei dezbinari si amestecari, El a ales unul ca instrument, iar dintre urmasii lui Sem l-a ales pe Eber, dand acest nume evreilor.



Alegerea a culminat prin legamantul cu Avraam, o alegere istorica de data aceasta, in care este anuntata slava unei descendente mai numeroasa decat stelele cerului. insusi Avraam trebuia sa fie supus incercarii in ceea ce priveste speranta sa, pentru ca aceasta alegere sa fie pe deplin confirmata. Jertfa ce i s-a cerut, jertfa lui Isaac, mostenitorul fagaduintei, solicita o credinta ce depaseste orice logica, o supunere neconditionata.



Lui Isaac, care pune intrebari in timpul urcarii pe Muntele Moria, Avraam ii raspunde: "Fiul meu, va ingriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale"; iar cand Dumnezeu inlocuieste, in ultima clipa, victima umana cu un berbec, putem intelege ca El, de fiecare data cand omul se supune, pregateste Mielul divin, pe Hristos, pentru jertfa. Cum sa nu-Si poata da El pe propriul Sau Fiu, de vreme ce omul l-a dat pe al lui?



Asadar, istoria Vechiului Testament nu este numai o istorie a prefigurarilor mantuirii, ci si a acceptarilor si refuzurilor omului. Mantuirea se apropie sau se indeparteaza in masura in care omul se pregateste sau nu pentru a o primi.



Acel kairos al lui Hristos, momentul Sau, va depinde de vointa omului. Intreaga semnificatie a Vechiului Testament este inradacinata in aceste fluctuatii, care subliniaza aspectul indoit al Providentei. Aceasta din urma nu este unilaterala si ia in considerare asteptarea si chemarea omului. Pedagogia divina il supune pe om unei atente cercetari, punandu-i la incercare dispozitiile.



Cateodata aceasta incercare este o lupta, deoarece Dumnezeu doreste ca libertatea umana sa nu ii reziste numai, ci sa-l forteze, daca nu sa-i descopere numele Sau, cel putin sa-L binecuvanteze; astfel, Iacov devine Israel, "caci te-ai luptat cu Dumnezeu si cu oamenii si ai iesit biruitor." (Facere 32, 28).



Si Patriarhul devine poporul, iar cand acest popor se afla in captivitate in Egipt, Dumnezeu il trimite pe Moise sa-l salveze. Pe Muntele Sinai, Dumnezeu trece in slava Sa prin fata lui Moise, impiedicandu-l insa sa-I vada fata Sa, "caci omul nu poate sa Ma vada si sa traiasca"; natura divina ramane deci ascunsa.



Alegerea lui Israel insa, stadiul hotarator, este afirmata in noul legamant, cel al Legii. O obligatie scrisa fata de care poporul ales trebuie sa se supuna. Legea este insotita de fagaduintele divine pe care Profetii vor continua sa le lamureasca. Asa se face ca Legea si Profetii se completeaza reciproc, iar Hristos ii va invoca mereu impreuna, pentru a sublinia acest fapt.



Profetii sunt barbatii pe care Dumnezeu ii alege ca sa vesteasca sensul profund al Legii Sale. Spre deosebire de farisei, care au transformat treptat Legea intr-o realitate statica si intr-un mijloc de justificare, Profetii explica spiritul, dinamismul ei istoric, chemarea eshatologica pe care o cuprinde, facandu-l pe om sa-si recunoasca pacatul si neajutorarea sa in fata pacatului.



Prin urmare, in relatia lor cu poporul ales, Profetii joaca un rol asemanator celui al Traditiei in Biserica; de fapt, Profetii si Traditia ne arata sensul real al Scripturilor. Dualismul Lege-Profeti exprima deja aliquo modo actiunea definitorie a Logosului si lucrarea datatoare de viata a Duhului Sfant. De fapt, in Vechiul Testament, duhul profetiei ne face sa percepem limpede lucrarea celei de-a treia Persoane a Treimii.



Treptat, alegerile se limiteaza: in sanul Israelului, la tribul lui Iuda, iar in tribul lui Iuda, la casa lui Da-vid. In acest fel, arborele lui Iesei ajunge pana la suprema alegere a Fecioarei. Aceasta alegere a fost anuntata Mariei de ingerul Gavriil. Dar Maria ramanea libera sa accepte sau sa refuze. Intreaga istorie a lumii, orice implinire a planului divin, a depins de acest raspuns omenesc liber. Consimtamantul smerit al Fecioarei a permis Cuvantului sa devina trup.



"Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau!" (Luca 1, 38). Tot ceea ce Dumnezeu astepta din partea omenirii decazute s-a implinit in Maria; libertatea personala i-a deschis, in cele din urma, trupul, natura ei umana, in vederea lucrarii necesare a mantuirii.



Cea de-a doua Persoana a Treimii trebuia sa intre in istorie nu printr-o irumpere brutala, in care omul ar fi ramas un instrument, nu prin punerea deoparte a Fecioarei, separata de coboratorii lui Adam, ci printr-un consimtamant, in care vesnica pedagogie divina isi gaseste, in cele din urma, rasplata.



Acest lucru se intampla deoarece Dumnezeu insusi S-a implicat, cu toata gravitatea si cu tot respectul purtat dragostei, in istoria mantuirii omului, pentru ca Fecioara, condensand intreaga sfintenie a Vechiului Testament, sa poata oferi acestei iubiri un lacas neprihanit in trupul sau.



Stramosii ei, binecuvantati de Dumnezeu si purificati prin Lege, primisera in mod spiritual cuvintele Cuvantului si, de aceea, ea a putut sa primeasca trupeste Cuvantul insusi. Dand nastere unei Persoane divine Care isi asuma astfel firea omeneasca, Fecioara devine cu adevarat Maica Domnului. Din acest motiv, Sfantul Ioan Damaschinul scrie: "Numele de Maica a Domnului (Theotokos) contine intreaga istorie a iconomiei divine in lume".



Insa sfintenia Vechiului Testament nu numai ca a dat Cuvantului pe mama Sa, ci, am putea spune, si pe Mireasa Sa, destinand-o in mod profetic Israelului. Mana este tacerea ce intrupeaza. Iar Ioan Botezatorul, in spiritul lui Ilie, este vocea care striga in pustie; fiind ultimul profet, el a recunoscut si aratat "pe Mielul care a luat asupra Sa pacatele lumii".



Vechiul Testament culmineaza in aceste doua fiinte pe care iconografia le preamareste de-a dreapta si de-a stanga lui Hristos in slava: Mireasa si Prietenul Mirelui.



Vladimir Lossky



sursa:crestinortodox.ro