„Veniţi să vă spovediţi!”: Pr.Gh.Calciu

Părintele Gheorghe Calciu:

“SPOVEDIŢI-VĂ ŞI ÎMPĂRTĂŞIŢI-VĂ, NU E NIMIC MAI ÎNALT ÎN LUMEA ACEASTA!”

„Veniţi să vă spovediţi!”

Pocăiţi-vă şi veniţi să vă spovediţi şi să vă împărtăşiţi!
 Nu există mântuire fără spovedanie şi împărtăşire. Prima spovedanie e grea, pentru că în toată viaţa ta, poate de când erai copil, nu te-ai mai spovedit. Şi în toată viaţa asta a ta ai adunat păcate, şi păcate, şi păcate, de care tu singur te ruşinezi. Este foarte greu să faci prima spovedanie. Pentru că nu te-ai spovedit 10,15,30,70 de ani şi când te uiţi în urmă, la mulţimea păcatelor tale, zici: „Mi-e ruşine să mă spovedesc!”. Nu ţi-a fost ruşine să le săvârşeşti, dar te ruşinezi să le mărturiseşti, să le aduci în faţa lui Dumnezeu şi să spui: „Doamne, iartă-mă pentru toate păcatele mele!“. Trebuie să depăşeşti acest prag, care e unul demonic. Opoziţia la spovedanie n-o faci tu, o face demonul mândriei din tine, căci dacă ai fi umilit, ai veni să te spovedeşti. Şi uiţi că păcatele acelea ale tale Dumnezeu le cunoaşte şi le ţine minte mai bine decât tine. Veniţi şi spovediţi-vă şi a doua spovedanie va fi mult mai uşoară!

Iar împărtăşirea este condiţia obligatorie pentru mântuire. După Botez, împărtăşirea e cel mai important act pe care îl puteţi face. Ştiţi că în Biserica Ortodoxă, spre deosebire de catolicism, nimeni nu se poate împărtăşi fără spovedanie şi post. Am văzut odată şi am fost impresionat când într-o biserică catolică s-au împărtăşit toţi cei de acolo. Eram într-o vizită pentru o conferinţă. L-am întrebat pe preot, deşi simţeam un miros de tutun: „Toată lumea aceasta s-a pregătit pentru împărtăşanie, s-a spovedit, a postit?”. Zice: „Unii da, alţii ba, cred”. „Păi atunci, care este pregătirea?“. „Credinciosul e datornic pentru împărtăşanie”. „Cum se pregăteşte? Noi avem post, spovedanie, canon pe care cel ce s-a spovedit îl primeşte…”. Zice: „La noi în catolicism, pentru cineva cu viaţă morală (de unde ştiu ei care au viaţă morală?) şi credinţă, numai simpla dorinţă de a se împărtăşi constituie pregătirea”. E o chestiune pe care ei o fac – am văzut că şi la greci se întâmplă acelaşi lucru, la ortodocşi – pentru bunul trai şi comoditatea individului care trăieşte în belşug.

În această biserică însă vreau să respectăm tradiţia noastră ortodoxă, prin care nimeni nu se împărtăşeşte fără post şi fără spovedanie. Dorinţa şi îndemnul meu din inimă şi de la Dumnezeu este: postiţi, curăţiţi-vă sufletul şi inima, iertaţi şi cereţi iertare, spovediţi-vă şi primiţi cu cinste şi cu vrednicie Trupul şi Sângele Domnului, fiindcă spune Sfântul Apostol:

„Cine mănâncă Trupul şi bea Sângele Domnului Iisus Hristos fără vrednicie, osândă sieşi mănâncă şi bea”.

Aş vrea ca totuşi, prin rugăciune şi cu ajutorul lui Dumnezeu, să sporiţi. Şi mai ales prin spovedanie şi prin împărtăşanie. Nu am obosit, de treizeci şi ceva de ani de când sunt preot, să spun: „Veniţi şi vă spovediţi, veniţi şi vă împărtăşiţi!“. Probabil până în clipa morţii, până în ultima zi, acelaşi lucru o să vi-l spun: Veniţi să vă spovediţi!



Sfânta Împărtăşanie – Cina cea mare

Să ne îmbrăcăm sufletul cu haina sinceră a pocăinţei! Să ne îmbrăcăm sufletul cu haina strălucitoare a faptelor celor bune şi a rugăciunii!

Să ne înnoim lăuntric prin spovedanie şi împărtăşanie! V-am sfătuit mereu: spovediţi-vă, împărtăşiţi-vă! Pentru că nu este nimic mai înalt în lumea aceasta – o Cină mai înaltă – decât să porţi pe Hristos în trupul şi sufletul tău.

Părintele Stăniloae spunea aşa: „Dacă trec pe stradă după o Sfântă Liturghie şi văd un preot ieşind din biserică şi un înger, mă plec înaintea preotului, nu înaintea îngerului, pentru că preotul poartă în el pe Hristos”.

Poate să fie un păcătos, poate să facă multe rele, dar în clipa aceea el poartă Trupul lui Hristos. Atât de mare este Cina aceasta!

Când vă împărtăşiţi şi ieşiţi afară, îngerul se înclină în faţa voastră! Voi treceţi înaintea îngerilor, pentru că sunteţi purtători de Hristos! Dacă nu înţelegeţi lucrul acesta, nu spun că veniţi degeaba la biserică, dar nu sunteţi cu adevărat pătrunşi de semnificaţia venirii la biserică, de faptul că trebuie să te mântuieşti, de faptul că n-ai venit în lume să pieri, ca orice animal. N-ai venit numai să trăieşti o viaţă care se sfârşeşte în moarte, ci ai venit în lume cu o misiune. Misiunea aceasta are şi o dimensiune socială, dar în acelaşi timp este o misiune sacră: să răspândeşti cuvântul lui Dumnezeu, să fii un model pentru toţi, să îndemni prin ceea ce faci tu şi pe alţii să facă bine, căci şi aceasta te mântuieşte.



Dintre toate vieţuitoarele lumii acesteia, omul este cea mai tragica fiinţă. Pentru că este singura care are conştiinţa morţii sale. Nici o altă fiinţă n-are conştiinţa morţii. Noi suntem cele mai tragice fiinţe: ştim că vom muri! Şi dacă tinerii zic: „Clipă, treci!“, este ca şi cum ar spune în subconştientul lor: „Moarte, vino mai repede!”. Aşa cum noi la bătrâneţe spunem: „Dacă aş trece mai repede prin boala asta, ca să mor şi să mă duc la Dumnezeu!”, aşa spun tinerii, fără să conştientizeze, „Clipă, treci!”, dar astfel ei se apropie de moarte cu încă un pas.


Tainele divine sunt veşnice

Esenţa Sfintei Cine a lui Iisus din Joia Patimilor aceasta a fost: să nu-i lipsească pe ucenicii Săi de prezenţa Lui sensibilă după moartea, învierea şi înălţarea la cer. Şi să nu ne lipsească nici pe noi, creştinii, de prezenţa Lui palpabilă până la sfârşitul veacului, când îl vom avea pe Iisus cu noi, în deplinătatea slavei lui Dumnezeu. Iisus instituie Sfânta Euharistie, la care participă şi Iuda care, ca şi noi astăzi, nu a înţeles semnificaţia dumnezeiască a împărtăşaniei şi, asemenea nouă, s-a împărtăşit cu nevrednicie, luându-şi sieşi pedeapsă. Ceea ce a dorit învăţătorul era ca Iuda să se întoarcă, să nu facă ticăloşia pe care o plănuise. L-a prevenit, spunându-i că mai bine nu s-ar fi născut, şi până în clipa împlinirii faptei lui de moarte, el ar fi putut să se întoarcă, dar n-a făcut-o. Mântuitorul nu l-a oprit de la împărtăşanie, dar nici acest act de bunătate nu i-a trezit conştiinţa de vânzător.

„Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi le-a dat ucenicilor zicând:
Luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat zicând: Beţi dintru acesta toţi, căci Acesta este Sângele Meu, al legii celei noi, carele pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.

Şi vă spun Eu vouă că de acum nu voi mai bea din acest rod al viţei până în ziua aceea când îl voi bea cu voi, nou, întru împărăţia Tatălui Meu” (Matei 26,26-29).

Hristos a spus: „Acesta este Trupul Meu şi Acesta este Sângele Meu”,

deci a vorbit literal despre pâine ca fiind Trupul Său şi despre vin ca fiind Sângele Său. Dumnezeu nu minte, nu înşeală prin simboluri. Cine spune altfel, este anatema. Protestanţii mai vechi sau mai noi, rupându-se din trupul Bisericii, nu au harul pe care Iisus l-a dat după învierea Sa Apostolilor. Acest har a fost dat prin suflarea peste Apostoli. Apostolii l-au dat ucenicilor lor, prin punerea mâinilor, iar aceştia, la rândul lor, l-au dat episcopilor, tot prin punerea mâinilor peste generaţii şi tuturor preoţilor.

Neavând har, protestanţii nu pot săvârşi Tainele şi atunci au inventat termenul de simbol sau amintire. Când frâng pâinea ei spun că fac o cină de amintire, ca şi cum Dumnezeu ar fi făcut un fel de teatru ca să-i impresioneze pe Apostoli spre a nu-L uita.

Tainele divine sunt veşnice şi, prin Iisus, ele s-au manifestat şi se manifestă în lume ca şi în Cer.

(din: Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. “A sluji lui Hristos inseamna suferinta”, Editura Bonifaciu, 2009)


***

Comentarii

teisanu maricel ianuarie 11, 2011 la 5:09 pm

#1 Răspunde

Citat
Cind am ceva de spus o gindesc de 10 ori dar,cand e de zis nu pot.Ceva ma retine.

Multe lucruri nu le-am spus in viata mea cind trebuia.

Regrete ,pacate si ginduri le-am spus lui Dumnezeu in coltul meu ascuns departe de ochii lumii cu lacrimi si prabusire la pamint.

Am fost la slujba de pasti si am incercat sa ma spovedesc cerind ajutorul parintelui,dupa citeva intrebari mi-a spus ca nu ma impartaseste sa vin la craciun.

Mi-am dorit din toata inima aceasta si am suferit enorm de mult dar,a doua spovedanie la biserica nu a mai fost.

Viata mea cu toate ale ei e deschisa Domnului.Rugaciuni, cainte, sfaturi, de sapte ori pe zi, citeodata psalmi in miez de noapte cred ca Domnul ma aude, cred ca ingerii se roaga cu mine,marea si cerul se unesc si eu tot gresesc.

Mi-e frica sa maninc din trupul lui Issus ,mi-e frica sa beau singele Lui cind stiu ca iar si iar gresesc cu voie si fara voie.

Am gresit m-am cait si iar am gresit ,in marea mea prostie nu-mi dau seama cum e bine sa fac sa fie bine ,poate ,doar rabdarea .



Pangratia ianuarie 12, 2011 la 12:28 am
#2 Răspunde
Citat

Rari sunt cei ce cunosc taina ascultării. Cel ce ascultă este mare înaintea lui Dumnezeu. El imită pe Hristos Care ne-a dat El însuşi pilda ascultării. Cel ce ascultă şi-a pus toată nădejdea în Dumnezeu şi de aceea sufletul său este pururea în Dumnezeu şi Domnul îi dă harul Său. Domnul iubeşte sufletul ascultător şi dacă-l iubeşte, îi dă ceea ce sufletul a cerut de la Dumnezeu. Cel ce ascultă este înger pământesc, dacă face ascultare fără cârtire şi cu simplitate.[...]

Când ne îndreptăm către duhovnic, nu cerem doar iertarea păcatelor, care să ne ofere nădejdea mântuirii, ci mai ales aşteptăm întărirea voinţei, pentru a nu mai păcătui, ştiind prea bine că voinţa de până acum nu ne-a ajutat suficient, n-am învăţat a o folosi. Această întărire a voinţei se face în mod sigur prin rugăciuni şi prin împlinirea canonului ce-l primim, dar mai ales prin alegerea căii de a nu mai păcătui. Iar CALEA, duhovnicul este dator să ne-o arate, să ne încurajeze să călcăm pe ea, să ne ia de mână şi să ne conducă paşii noştri neştiutori, nehotărâţi pe deplin, neînvăţaţi la acest mers întru curăţire, în lumina totală. Să făptuim astfel şi când suntem singuri, să putem fi văzuţi de oricine fără să ne ruşinăm.

Sfatul duhovnicului are mare valoare pentru credincios. Dacă duhovnicul ne va da tămada cea mai potrivită pentru boala noastră, în mod sigur ne vom vindeca.Dacă ascultăm de părintele nostru duhovnic, dacă avem încredere în el, să nu ne fie teamă că suntem povăţuiţi greşit. Dumnezeu va găsi întotdeauna mijlocul prin care să ne descopere adevărul. A trăi în ascultare, înseamnă să ne facem inima sensibilă la orice schimbare duhovnicească din viaţa noastră. Cine nu ascultă de duhovnic, nu ascultă nici de Dumnezeu.

Puţin contează dacă părerea părintelui nostru duhovnic este imperfectă. În măsura în care sunt împlinite poruncile în ascultare şi credinţă în Hristos, Dumnezeu va îndrepta faptele noastre. Ceea ce părea fals se va adeveri. În schimb ceea ce părea desăvârşit, după judecata noastră, nu va fi, adesea, decât reflexul voinţei noastre păcătoase şi Dumnezeu nu va mai fi cu noi.“Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi, se leapădă de Mine”. (Luca 10, 10)[...]

Voinţa lui Dumnezeu, nu o putem afla decât prin gura părintelui nostru duhovnicesc la scaunul Tainei Sfintei Spovedanii.

Aceasta este calea pe care trebuie să o urmăm pentru a deveni liberi, pentru a auzi în inima noastră vocea Duhului Sfânt.

Sfinţii Părinţi au pus ascultarea mai presus de post şi rugăciune, fiind mucenicie de bunăvoie. Pentru că, din nevoinţe ascetice făcute fără ascultare, se naşte slava deşartă, dar cel ce ascultă face totul aşa cum i se spune şi nu are motiv să se trufească.

Dacă ne vom pune întrebarea cine este preotul (duhovnicul) atunci vom putea spune următoarele: Preotul este un om al lui Dumnezeu şi chemat de Dumnezeu la cinstea aceasta a preoţiei. Nimeni nu este mai mare ca preotul pe pământ. Şi după moartea sa, preotul tot preot rămâne când se va scula la Judecata cea Mare. Harul preoţiei nu se şterge niciodată.

(fragment din “Indrumar pentru restabilirea sanatatii” – Mihai Popa, Ed. Anestis)

sursa:http://acvila30.wordpress.com/2010/12/31/parintele-gheorghe-calciu