Sfantul Siluan Athonitul, un sfant actual si universal

Figura exceptionala a Bisericii Ortodoxe contemporane, Staretul Siluan e in acelasi timp un autentic martor al lui Hristos, un barbat duhovnicesc al vremii noastre si un sfant universal. Un martor autentic, cu alte cuvinte un om care prin prezenta sa, prin viata si scrierile sale, ne pune in prezenta lui Hristos, nu printr-o invatatura, un sistem teologic sau un discurs, ci printr-o experienta nemijlocita a lui Dumnezeu, traita in adancul fiintei sale.

O experienta sustinuta de o constiinta dogmatica precisa si riguroasa, dar care nu apare niciodata ca atare in prim-plan, care nu ecraneaza niciodata, nu filtreaza niciodata nemijlocirea arzatoare si tasnitoare a marturiei sale, a relatiei sale vii cu Dumnezeu. Staretul Siluan nu vorbeste decat despre ceea ce a vazut si cunoscut prin Duhul Sfant, despre ceea ce realizat in viata sa si a trait in fiinta sa, in trupul, sufletul si duhul sau.

Un autentic martor al lui Hristos, asadar, dar si un om duhovnicesc al epocii noastre. Ma gandesc aici, ca semn evident al actualitatii lui, indeosebi la cuvantul pe care l-a primit de la Hristos aproape in aceeasi epoca in care Einstein inventa teoria relativitatii: "Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui!" Un cuvant pe care ni l-a lasat mostenire pentru intrarea noastra in secolul XX. Un cuvant care a ajutat deja nenumarate persoane pe calea lor duhovniceasca.

Autentic martor al lui Hristos, duhovnicesc al epocii noastre, staretul Siluan e si un sfant universal, un "sfant fara frontiere" ca sa reluam expresia parintelui Enzo Bianchi, prior al Comunitatii monastice de la Bose, Italia. Ma voi limita aici sa dau vreo patru exemple ale acestei iradieri universale:

- Receptarea Staretului Siluan recunoasterea sfinteniei sale dincolo de frontierele vizibile ale frontierei Bisericii Ortodoxe, indeosebi in Biserica Romano-Catolica. Inca din 1958, Thomas Merton, celebrul monah trapist american, scria in cartea sa Pacea monahala: "Se va descoperi poate ca monahul cel mai autentic al secolului XX a fost parintele Siluan, acest remarcabil staret de la Muntele Athos". Chiar inainte de canonizarea sa oficiala in 1988, numeroase persoane - mai cu seama monahi de la abatiile Saint-Wandrille, Lerins si Tamie - s-au pus sub paternitatea spirituala a staretului Siluan, adoptandu-i numele. La Saint-Wandrille, Siluan e pe lista mijlocitorilor, dupa Fecioara Maria si Sfintii Benedict si Wandrille; e invocat in litania latina in aceste cuvinte: "Sfinte Parinte Siluane Athonite, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi".

- Larga difiizare a cartii parintelui Sofronie: Staretul Siluan. Monah de la Muntele Athos (1866-1938). Viata - Invatatura - Scrieri. Scrisa si publicata initial in limba rusa in 1948, aceasta lucrare a fost tradusa integral sau partial in aproape douazeci de limbi, printre care araba, suedeza, japoneza si coreeana. Azi se poate afirma ca scrierile staretului sunt citite atat - daca nu chiar mai mult - de catolici, protestanti si anglicani, cat si ortodocsi.



- Remarcabila si tulburatoarea marturie a unui detinut german, condamnat pe viata pentru omucidere, care a descoperit scrierile staretului Siluan in inchisoare si care, atins de harul si milostivirea lui Dumnezeu, a ingenuncheat pe betonul celulei sale si, pentru prima data in existenta sa, a inaltat o rugaciune catre Dumnezeu. Ulterior el a luat numele Siluan, a studiat iconografia, si cu mare hotarare a inceput o viata de rugaciune, post si cainta. Pe scurt, si-a schimbat cu totul modul de viata. Cum arata el insusi in cartea publicata in 1994, Hristos dupa gratii, "in spatele gratiilor si zidurilor inchisorii am devenit un om liber".



- "Succesul" tinerei Asociatii Internationale Sfantul Siluan Athonitul, care numara astazi peste 400 de membrii, dintre care peste 25 de manastiri. Intemeiata in 1994 cu binecuvantarea arhimandritului Sofronie, scopul acestei asociatii este mai cu seama acela de a face cunoscuta marturia staretului Siluan, punand mesajul sau la proba lumii si lumea la proba mesajului sau.



In incheierea acestei introduceri, mi-ar placea sa mai spun ca aceasta universalitate a staretului Siluan a fost confirmata si promovata de Patriarhia Ecumenica din Constantinopol, care l-a canonizat pe 26 noiembrie 1987. In actul de canonizare staretul Siluan e prezentat drept "dascal apostolic si profetic al Bisericii si poporului crestin". Important e aici acest "si", cu alte cuvinte faptul ca Siluan e socotit nu numai ca un sfant al si pentru Biserica Ortodoxa "stricto sensu", ci si pentru toti crestinii.

Exista evident nenumarate moduri de a vorbi despre un sfant. in ce ma priveste, am hotarat sa pun mai putin accentul pe viata sa, pe biografia sa sau personalitatea sa - imi permit sa trimit aici la cartea fundamentala a arhimandritului Sofronie citata mai sus - cat mai ales pe experienta sa si invatatura sa duhovniceasca.

Trei puncte, esentiale, atesta actualitatea si universalitatea lui: 1. Experienta darului si pierderii harului. 2. In inima acestei miscari de flux si reflux a Duhului Sfant, faimosul cuvant al lui Hristos "Tine-ti mintea in iad si nu dez-nadajdui!". 3. Rugaciunea pentru lumea intreaga, asa cum apare si in cuvantul inscris pe sulul tinut in mana de Sfantul Siluan in icoana sa, si iubirea de vrajmasi drept criteriu decisiv si ultim al adevarului marturiei crestine si al Bisericii.

1. Darul si pierderea harului:



Staretul Siluan, pe numele sau adevarat Semion Ivanovici Antonov, s-a nascut intr-un sat din Rusia (Sovsk) in anul 1866, cu alte cuvinte la un an dupa publicarea faimoaselor Povestiri ale unui pelerin rus. Provenea dintr-o familie de tarani tipica, simpla, evlavioasa si numeroasa - avea patru frati si doua surori. El insusi va duce viata obisnuita, "normala", a unui fecior de la tara din vremea sa. Astfel, a primit o educatie extrem de rudimentara - avea doua ierni de scoala. Ca si Hristos, a facut ucenicie de dulgher. A facut serviciul militar, servind in batalionul de geniu al garzii imperiale.



Din punct de vedere fizic, staretul are imaginea traditionala a unui mujic, e solid, puternic si viteaz, bland si pasnic, ceea ce nu-l impiedica sa se incaiere, sa-i placa sa bea si sa manance bine, sa iasa cu fetele, sa cante la acordeon, sa faca chefuri. Are o asemenea forta fizica incat poate sa bea chiar trei litri de votca pana cadea sub masa, poate sa inghita fara probleme intr-o zi de Pasti omleta facuta din 50 de oua!



Pe scurt, pana aici nimic care sa hraneasca avanturile poetice, gustul pentru miraculos si legendar al hagiografiei bizantine. Cel putin nu din afara. Caci viata interioara a sfantului nostru e altceva. Pentru a o caracteriza, putem spune ca inca de la inceput ea este marcata de o miscare care, atat pentru staretul Siluan, cat si pentru arhimandritul Sofronie, e insasi inima cresterii si caii duhovnicesti. Aceasta dinamica are forma unei sinergii - a conlucrarii intre vointa lui Dumnezeu si vointa omului - in trei timpi: darul harului, pierderea harului si recastigarea harului. Cred ca orice persoana angajata pe calea lui Hristos a facut in grade diferite, constient sau nu, aceasta experienta, a trait aceste trei momente.



Primul moment: darul harului. Staretul Siluan scrie: "inainte de a fi atins de har, omul traieste crezand ca totul e bine, ca totul e in randuiala in sufletul sau. Cand harul il cerceteaza insa, descopera in el un cu totul alt salas". Un alt salas, cu alte cuvinte, un spatiu interior, luminat si descoperit de Duhul Sfant. O descoperire care-i schimba viziunea asupra lucrurilor, rastoarna, inverseaza perspectiva existentei sale.



In general, acest prim dar al harului este gratuit. Domnul, despre care Siluan spune ca ne iubeste mai mult decat isi iubeste o mama copii, fiindca nu uita niciodata pe nimeni, se face primul cunoscut din pura bunatate - si de aceea il si putem cauta, in aceasta stare, omul se aseamana lui Adam in rai. Totul pare usor, armonios, placut: viata cu aproapele, rugaciunea, mersul la biserica. E plin de ravna, ca purtat, inspirat, aspirat spre inalt, intr-o forma de fericire pascala.



Problema e ca, cel mai adeseori, aceasta stare launtrica nu dureaza. imi amintesc intotdeauna ce-mi spunea parintele Sofronie, putin dupa intoarcerea mea la Hristos si descoperirea traditiei ortodoxe: "Nu ne instalam in mijlocul Marii Rosii. O traversam si, dupa ea, vine pustia. Patruzeci de ani de pustie!" La fel, Apostolii Petru, Iacob si Ioan n-au putut intinde corturi pe Muntele Tabor. Au trebuit sa coboare la campie, si, mai rau inca, il vor renega si vor fugi de Hristos dupa arestarea si rastignirea Sa. E al doilea moment al cresterii duhovnicesti: pierderea harului. De ce anume? Lipsa de experienta duhovniceasca, de vigilenta, de atentie. Dar si dovada ca, in pedagogia sa misterioasa, Dumnezeu vrea sa ne intareasca sufletul in credinta si smerenie.



Cufundat intr-o lume marcata de consecintele pacatului, prada slabiciunii trupului, omul nu ajunge numaidecat la "nepatimire", la odihna sufletului in Dumnezeu. Starea sa launtrica fluctueaza. Mai devreme sau mai tarziu, bucuria pascala pe care a putut-o cunoaste, inspiratia in care se scalda, lucrarea Duhului Sfant in el slabeste sfarsind prin a dispare. Victima a patimilor sale, el pierde harul. Are sentimentul ca Dumnezeu il lasa, ca Duhul Sfant il paraseste, cel putin sub forma sa simtita, perceptibila. Caci, asa cum spune parintele Sofronie, "in realitate, nu e o pierdere desavarsita a harului, ci sufletul resimte sugestiv micsorarea efectelor harului ca o parasire a lui Dumnezeu".



E adevarat ca e de ajuns un fleac, o simpla miscare de mandrie, un gand desart sau de judecata a semenului, o intoarcere complezenta a constiintei asupra ei insesi, pentru ca inima sa se inchida si sa se inaspreasca, pentru ca gandurile rele - radacini ale pacatului - sa se nasca in suflet, pentru ca mintea sa se intunece, pentru ca "mana stranga sa surpe ceea ce dreapta lui Dumnezeu i-a dat". Totul devine atunci anevoios. Dorinta de rugaciune scade, tensiunea si atentia duhovniceasca se relaxeaza. Relatiile cu semenul se complica.



Uneori, acest sentiment de abandon e atat de mare incat omul cade in akedie, aceasta maladie bine cunoscuta a monahilor pe care parintele Sofronie o defineste prin "nepasarea fata de mantuire (...), pierderea constiintei ca Dumnezeu vrea sa ne dea viata vesnica". Atunci cerul se acopera, orizonturile se inchid. Departe de a cauta sa se inalte spre Dumnezeu, viata se limiteaza la nevoile zilnice, la patimile lumii si la acte de rutina.



De unde intrebarea urmatoare, cruciala si caracteristica pentru cea de a treia miscare: cum sa regasim harul pe care l-am pierdut? Aici intervine asceza, lucrarea cu noi insine, transformarea launtrica prin cainta, convertirea neincetata, rugaciunea, postul, paza poruncilor lui Hristos, ucenicia smereniei.



Aici, ne spune staretul Siluan, omul intra intr-un razboi impotriva vrajmasului si impotriva lui insusi. O lupta nemiloasa, plina de eforturi si suferinte. Sa ne gandim, cu titlul de comparatie, la cele o mie de zile de iad launtric care Sfantul Serafim le-a petrecut pe piatra sa. Pentru a putea spune, ca si el, "bucuria mea" fiecarei persoane si a radia lumina Duhului Sfant, pentru a putea imbratisa, ca Siluan, lumea intreaga cu o privire plina de blandete, iubire si compasiune, trebuie platit intr-un fel oarecare pretul.



Parintele Sofronie spune: "Nepatrunse sunt adancurile vietii in Hristos. Nu le putem asemana decat unui proces indelungat, care ne cere o mare tensiune interioara si toate eforturile noastre. Dureroasa e lupta pe care trebuie sa o ducem pentru a ne dezbraca din patimile care impiedica venirea luminii. Daca pierdem pe Duhul Sfant, il putem regasi, dar numai cu pretul a numeroase lacrimi, a indelungatei rugaciuni". E tocmai ceea ce va trai pe pielea sa staretul Siluan. Dar, evident, cu o intensitate si cu o violenta pe masura harului si a puterilor pe care i le va da Dumnezeu.



La varsta de patru ani, dupa vizita unui negustor de carti ambulant, care pretinde ca Dumnezeu nu exista, micul Simeon e tulburat. Indoiala se furiseaza in sufletul sau. Isi spune: "Cand voi fi mare, il voi cauta pe Dumnezeu in tot pamantul".



Cincisprezece ani mai tarziu, lucrand pe un santier, e atins de marturia bucatarului echipei sale, care se intorsese dintr-un pelerinaj la mormantul unui sfant, unde a vazut facandu-se minuni, isi spune: "Daca acesta e sfant inseamna ca Dumnezeu e cu noi, si ca nu trebuie sa strabat tot pamantul ca sa-L gasesc". La acest gand, care e un adevarat har, inima sa se aprinde de dragoste pentru Dumnezeu. Siluan a gasit credinta. Se converteste, viata sa se schimba. Se roaga mult varsand lacrimi si simte pentru prima data dorinta de a se face monah. Dar tatal sau ii spune ca trebuie sa-si faca mai intai serviciul militar.



Aceasta stare exceptionala, acest prim har va dura trei luni, dupa care va disparea putin cate putin. Siluan isi reia viata obisnuita, lumeasca am putea spune. Va face chiar doua pacate mari, fiindca se culca cu o fata (fara sa fi fost casatorit cu ea), si - in cursul unei altercatii - il loveste atat de puternic pe tanarul curelar al satului, ca aproape il omoara.



Dar Dumnezeu, care l-a ales, nu-l paraseste pe tanarul Simeon. Catva timp mai tarziu - un nou har - il cheama din nou printr-o vedenie. Simeon viseaza in somn ca un sarpe se strecoara in gura sa si ii intra in inima. Se trezeste scarbit si aude un glas foarte frumos si bland pe care-l recunoaste drept cel al Maicii Domnului: "Ai inghitit un sarpe si lucrul te scarbeste. Nici mie nu-mi place sa vad ce faci".



Acesta al doilea har e hotarator. Semion se caieste din nou, dar mai adanc decat intaia oara. Un simt ascutit al pacatului se trezeste in el. Viziunea sa despre lume, viata sa zilnica, legaturile sale cu ceilalti, toate se transforma. isi face serviciul militar si, dupa ce s-a dus sa-i ceara Sfantului Ioan din Kronstadt sa se roage pentru el, pleaca spre Muntele Athos - leagan al monahismului ortodox - unde soseste in 1892. Are 26 de ani. Aici devine monahul Siluan la Manastirea ruseasca Sfantul Pantelimon, un adevarat oras care numara in epoca nu mai putin de 2.000 de monahi.



Departe de oameni, rupt de lume, Muntele Athos e limanul de pace si stabilitate la care viseaza? Asa crede. Dar se inseala. Fiindca alternanta de haruri si parasiri ale lui Dumnezeu pe care a cunoscut-o in lume continua, ba chiar cu o intensitate sporita.



Astfel, inca de la sosirea sa, dupa ce s-a spovedit, Siluan isi incepe plin de ravna noua sa viata de monah, avantandu-se in asceza. Dar numaidecat e necajit de ispite trupesti, cuprins de ganduri obsedante care ii sugereaza sa se intoarca in lume sa se casatoreasca.



Siluan angajeaza o noua lupta impotriva acestor ganduri, se caieste, se hotaraste sa se roage fara incetare. Trei saptamani mai tarziu, pe cand se roaga inaintea icoanei Maicii Domnului, el primeste un nou har exceptional, pe care majoritatea ascetilor il dobandesc in general decat dupa ani si ani de lupte: darul rugaciunii neincetate. Rugaciunea lui Iisus, "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul", intra in inima sa si incepe sa tasneasca de la sine, fara efort, zi si noapte, insotita de lacrimi.



Prin harul lui Dumnezeu, Siluan face un salt pe scara sfinteniei, dar riscul de a cadea e cu atat mai mare. Acest dar, legat de complimentele fratilor sai care ii apreciaza tovarasia si calitatea muncii, face sa se nasca in el ganduri de mandrie, de autosatisfactie. Crede ca duce o viata exemplara, ca i s-au iertat pacatele, pe scurt, ca e un bun monah. Si din nou, lupta launtrica impotriva a tot felul de ganduri, de patimi care cand il inalta, cand il cufunda in adanc.



Mai rau, asemenea Sfantului Antonie in desertul Egiptului, i se arata demonii. El isi indoieste rugaciunile, dar are sentimentul ca ele se pierd in gol. Se simte singur, parasit, sufletul ii este napadit de intuneric. Fortele sale fizice slabesc. isi pierde curajul. Plin de spaima, deznadajduit, se prabuseste: "Dumnezeu e neinduplecat, poti sa-L rogi, insa nu te asculta".



Atunci, ca un raspuns la mahnirea sa, sau mai degraba la predarea sa totala in mainile lui Dumnezeu, el primeste un har inca si mai mare decat cele dinainte. Sase lui dupa sosirea sa la Muntele Athos, in timpul vecerniei, pe cand se roaga inaintea icoanei lui Hristos, i se arata Domnul. Pentru o clipa, Siluan il vede pe Hristos viu, stralucind de lumina, frumusete si bucurie. Numaidecat, intreaga sa fiinta, trup, suflet si minte, se umple de focul harului, de lumina Duhului Sfant, de plinatatea iubirii lui Dumnezeu. O adevarata luminare pe care o traieste ca un paste, ca pe o inviere, ca pe o nastere de sus, ca pe fericirea lui Adam in rai. Gusta aici si acum viata vesnica.



Aceasta experienta nemaiauzita va fi, incepand de atunci, referinta centrala si permanenta a intregii sale existente. Izvorul iubirii sale arzatoare pentru Hristos si intreaga faptura, dar si al suferintei si nostalgiei sale nesfarsite, pe care le-a exprimat atat de bine prin "Plangerea lui Adam". Pentru cine a cunoscut slava lui Dumnezeu, bucuria, pacea, blandetea si iubirea care le insotesc, pierderea harului, indepartarea lui Dumnezeu e cea mai mare nefericire, ne spune staretul. El se simte ca Adam izgonit din rai, incapabil sa-si mai gaseasca odihna pe pamant. Suferintele sufletului sau sunt fara margini. Se tanguie, striga: "Doamne, de ce Ti-ai ascuns fata? Unde esti? Unde Te ascunzi? De ce zabovesti? Sufletul meu tanjeste dupa Tine, Doamne, si Te caut cu lacrimi".



Dar, din nefericire, Siluan n-are inca experienta, maturitatea duhovniceasca care sa-i ingaduie sa pastreze si sa faca sa rodeasca acest har neasemanat. O data cu trecerea zilelor si saptamanilor, aceasta stare de fericire pascala slabeste putin cate putin, pana piere aproape cu totul. Si lupta pe care o cunoscuse mai inainte reincepe. Mai puternica, mai adanca, mai radicala. Cu atat mai violenta, cu cat un parinte duhovnicesc, caruia ii ceruse sfatul, trezeste in el gandul de mandrie spunandu-i: "Daca acum ai ajuns asa cum esti, ce vei fi la batranete?"



Si iata-l pe Siluan angajat in lupta nemiloasa impotriva celei mai rele si mai subtile dintre patimi, obarsia tuturor relelor si pacatelor dupa Parintii Bisericii: mandria. Un razboi sfant, inversunat, ce va dura cincisprezece ani.



O perioada in care aproape singur - caci nici unul dintre parintii duhovnicesti pe care i-a consultat nu-l pot ajuta - Siluan se dedica unei asceze extreme, petrecandu-si noptile in rugaciune, intr-o lupta fara odihna impotriva gandurilor care-i tulbura si ii intuneca mintea, impotriva demonilor care i se arata. "Daca Domnul nu m-ar fi facut sa cunosc inca de la inceput cu ce iubire iubeste pe oameni, n-as fi putut indura nici macar una din acele nopti, si am avut o multime", scrie el.



Spre anul 1906, in miezul uneia dintre acele nopti cumplite, in care demonul merge pana acolo incat se interpune intre el si icoana lui Hristos, Siluan, deznadajduind cu totul, ii spune Domnului: "Vezi ca ma silesc sa ma rog Tie cu cuget curat, dar demonii ma impiedica. invata-ma ce trebuie sa fac ca ei sa inceteze sa ma mai tulbure". Si atunci primeste in sufletul sau acest gand: "Cei mandri sunt chinuiti mereu de demoni". Atunci intreaba: "Doamne, invata-ma ce sa fac ca sufletul meu sa se smereasca". Si din nou aude in inima sa acest raspuns al lui Hristos: "Tine-ti mintea ta in iad si nu deznadajdui".



Si de indata staretul Siluan va pune in aplicare aceasta "porunca", ca un leac pentru sufletul sau bolnav. E inceputul unei noi perioade - din nou de cincisprezece ani - in care, inarmat cu aceasta sabie duhovniceasca, va duce o lunga lupta impotriva mandriei. incetul cu incetul, mintea sa isi va gasi odihna in Dumnezeu, iar Duhul Sfant va marturisi mantuirea sa.



Incepand din 1920, incepe o noua perioada, marcata de seninatatea si pacea dobandite in urma biruintei impotriva gandurilor si a demonilor, de intrarea "in sferele cele mai inainte ale sfintei nepatimiri". In aceasta perioada isi scrie insemnarile, pe care ucenicul sau cel mai apropiat, parintele Sofronie, le va aduna dupa moartea sa, in 1938.



2. Un cuvant de mantuire



"Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui." Merita sa ne oprim o clipa asupra acestei fraze, care e manifestarea prin excelenta a actualitatii staretului Siluan, expresia sintetica a invataturii sale duhovnicesti - a caii spre sfintenie si mantuire pe care a trasat-o - si una din cheile iradierii sale. E un cuvant care impresioneaza si interpeleaza, o fraza misterioasa si problematica. Fiindca poate fi inteleasa in felurite moduri, la diferite niveluri: duhovnicesc, dar si psihologic. Uneori chiar socheaza. Sunt oameni care gasesc in ea un gust pentru masochism sau pentru morbid, si de aceea o resping.



Trebuie sa vorbim despre ea, dar cu smerenie, stiind ca e nu numai anevoios, dar aproape cu neputinta sa o intelegem si sa-i rostim cu adevarat sensul profund. Pentru aceasta ar trebui sa facem noi insine aceasta experienta, sa fi fost sau sa fim noi insine in aceeasi stare duhovniceasca ca si staretul Siluan. Dar acum aceasta se intampla arareori - in orice caz nu e cazul meu - se cuvine sa ne apropiem de acest cuvant ca si Moise de Rugul aprins, cu alte cuvinte cu multa prudenta si reverenta. Si ca in fata oricarui cuvant al lui Dumnezeu, si in fata acestei fraze problemele si neintelegerile incep atunci cand o abordam nu plecand de la Lumina dumnezeiasca, de la Duhul Sfant, ci cu categoriile mintii noastre omenesti, mult prea omenesti, cu logica si intelepciunea acestei lumi. Cred ca trebuie acceptat faptul ca prin acest cuvant inaintam intr-un spatiu launtric cu ape atat de adanci si de tainice, incat mintea se pierde pur si simplu.



Cum sa intelegem, asadar, aceasta fraza: "Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui"? As distinge, fara sa le separ, trei sensuri posibile.



Mai intai, o semnificatie mai degraba psihologica, fara indoiala cea mai indepartata de intentia ei originara: un cuvant de mangaiere. E modul in care de altfel este cel mai adeseori primita, inteleasa in lume. Un raspuns mangaietor la suferinta umana. Un ajutor pentru toti cei chinuiti sub povara lumii si a existentei, confruntati cu nenorocirea, boala, singuratatea etc. Un mod de a spune: "Viata mea e un iad, dar Dumnezeu, prin staretul Siluan imi spune ca si in aceste conditii dificile, nu trebuie sa deznadajduiesc".



Vine apoi o interpretare pe care as numi-o analogica, mai aproape deja de experienta proprie staretului Siluan, dar pe un plan mai general: acest cuvant e expresia singulara a legii duhovnicesti fundamentale a crestinismului, asa cum apare ea in cruce - ca moarte si biruinta asupra mortii - si in Fericiri: fericiti cei ce plang, cei flamanzi, cei prigoniti, caci vor cunoaste slava lui Dumnezeu..

In aceasta abordare conteaza mai putin termenii propriu-zisi ai frazei, cat miscarea, paradoxala si antinomica, care ii uneste: pe de-o parte suferinta, iadul, moartea (

"tine-ti mintea in iad"), pe de alta parte fericirea, nadejdea, invierea ("dar nu deznadajdui"). Miscare care este cea a botezului nostru - moarte a omului vechi si inviere a omului nou in Hristos - dar si cea a ascezei prin care actualizam si facem sa rodeasca harul acestui botez. Asceza care, in sensul ei profund, nu e decat un mod de a urma lui Hristos, care ne-a aratat ca drumul spre inviere, imparatia vietii vesnice, trece prin cruce si iad.

In acest sens, cuvantul staretului Siluan nu face altceva decat sa traseze calea pocaintei: "Nu putem ajunge in imparatie, in care nu intra nimic necurat, decat prin mari suferinte, un cuget zdrobit si multime de lacrimi", scrie staretul Siluan. Altfel spus, nu ajungem la inviere decat prin moarte, nu ajungem la adevarata Lumina decat prin intuneric (parasirea luminilor mincinoase), nu ajungem la bucurie decat prin suferinta. Asa cum Hristos si-a golit dumnezeirea pentru a lua conditia de sclav, si noi trebuie sa ne golim de noi insine, sa ne curatim de patimi, pentru a crea in inima noastra un spatiu in care harul Duhului Sfant sa poata lucra, trai si manifesta prezenta sa. Iar ceea ce ne umple de noi insine, ceea ce ridica un obstacol in calea harului este, asa cum i-a spus Hristos lui Siluan, mandria. Nici mai mult nici mai putin, mandria este radacina tuturor relelor, izvorul tuturor chinurilor, cea care i-a facut pe Adam si pe Eva sa cada, trezind in ei dorinta de a se face ca Dumnezeu.

Dar cum trebuie sa luptam impotriva mandriei, cum sa tamaduim aceasta maladie? Nu exista decat un singur mijloc, care de altfel e scopul ascezei: ucenicia smereniei. Pentru staretul Siluan, smerenia e usa mantuirii, cheia luptei duhovnicesti, izvorul libertatii, "lumina in care putem vedea Lumina". Modelul acestei smerenii este evident Hristos, dar si Fecioara Maria, care a stiut sa renunte la voia sa proprie pentru a trai dupa voia lui Dumnezeu.

De unde o noua intrebare: cum sa ne facem smeriti? Tocmai la aceasta intrebare raspunde Hristos prin cuvantul pe care il da staretului Siluan ca un mijloc terapeutic. Ajungem acum la cea de-a treia sa interpretare, cea specifica: "Domnul m-a invata sa-mi tin mintea in iad si sa nu deznadajduiesc, si asa invata sufletul meu smerenia (...). Asa ii biruim pe vrajmasi", scrie staretul Siluan.

Acest instrument terapeutic care ingaduie vindecarea maladiei orgoliului, aceasta arma duhovniceasca impotriva patimilor este autocondamnarea. Staretul Siluan, care nu sovaie sa se considere pe sine insusi drept un "caine raios", scrie: "Trebuie sa ne socotim mai rai decat toate fapturile si sa ne osandim la iad. Nu sunt vrednic de Dumnezeu, nici de rai. Sunt vrednic de chinurile iadului si in veci voi arde in foc. Cand imi tin mintea in iad, sufletul meu e in pace. Cand, dimpotriva, imi las mintea sa iasa din foc, gandurile care nu-i plac lui Dumnezeu se fac din nou puternice".

Trebuie sa intelegem insa bine aici sensurile cuvintelor. indeosebi cuvantului "iad". Pentru aceasta va trebui sa iesim din-tr-un anume imaginar, marcat inca de reprezentarile medievale.

Imparatie a mortii, iadul nu e un loc geografic - de exemplu, locul in care Dumnezeu nu este prezent - ci o stare duhovniceasca, o stare a sufletului taiat de Dumnezeu din pricina pacatelor sale, adica, mai precis, starea sufletului cufundat in iubirea lui Dumnezeu, dar inca mult prea opac, prea inchis, prea plin de patimi pentru a-I primi lumina si a-I raspunde.



Dupa cum spune Sfantul Isaac Sirul, "chinurile iadului sunt chinurile iubirii", in aceasta perspectiva, fraza lui Hristos adresata staretului Siluan exprima pur si simplu cainta dusa pe treapta ei de incandescenta cea mai inalta. Focul iadului nu este altul decat focul iubirii lui Dumnezeu, iadul nu este altul decat actiunea focului harului in sufletul necuratit inca de patimi.



Nu vom insista niciodata destul asupra importantei caintei pentru staretul Siluan. Prin cainta, ne spune el, totul se indreapta. Pacatele se iarta. Ni se da Duhul Sfant. Sfintii sunt oameni ca toti ceilalti, asemenea noua. Multi dintre ei sunt mari pacatosi. Dar prin pocainta ei au ajuns in imparatia cerurilor. Omul mandru nu poate fi mantuit decat prin cainta. Celui ce se caieste, Dumnezeu ii da pacea Sa, imparatia vesnica, raiul, libertatea de a iubi. Staretul Siluan repeta: daca toti oamenii s-ar cai, daca ar pazi poruncile lui Dumnezeu, ar fi raiul pe pamant. Caci imparatia cerurilor e inauntrul nostru.

Atunci mai este oare masochista, dolorista, respingatoare aceasta fraza adresata de Hristos lui Siluan? Nu e mai mult decat orice alt cuvant al Evangheliei. Cu atat mai putin cu cat se incheie deschizandu-se spre mila. Cea de-a doua parte a frazei - "si nu deznadajdui" - nu poate fi desprinsa de cea dintai - "tine-ti mintea in iad".

"Nu deznadajdui", adica nu cadea in infricosatoarea patima a deznadejdii, care nu e decat o alta forma, extrem de subtila, de orgoliu, de iubire de sine, a unui eu infasurat si inchis in el insusi. Asa cum spune staretul Siluan: "As fi cazut sub povara pacatelor mele si as fi fost de multa vreme in iad, daca Domnul si Preacurata Maica Domnului nu s-ar fi milostivit de mine.. As fi deznadajduit de mantuirea mea daca Domnul nu mi-ar fi dat harul Duhului Sfant. Trebuie sa ne osandim pe noi insine, dar nu trebuie sa deznadajduim de mila si iubirea lui Dumnezeu".

Altfel spus, trebuie sa nadajduim cu tarie in Dumnezeu. Fiindca Dumnezeu, care ne iubeste mai mult decat orice, vrea mantuirea noastra. Nu El a creat iadul, ci pacatosul insusi. Daca, prin patimirile Sale, Hristos ne-a dat pe pamant Duhul Sfant, daca si-a dat trupul si sufletul Sau jertfa pentru intreaga umanitate, daca s-a rugat si a cerut iertare pentru cei ce-L rastigneau, cum ne-ar putea refuza ceea ce ii cerem? Nu, El nu ne va refuza nimic. Ne va da, la timpul cuvenit, tot ceea ce avem nevoie, chiar si ceea ce nu ne asteptam. Sa ne caim sinceri, sa ne smerim inaintea Lui, sa-i iertam pe ceilalti, sa ne rugam cu mai multa indrazneala si nadejde. Ceea ce nu e deloc evident, fiindca sunt lucruri care merg impotriva la tot ceea ce lumea ne invita si spre care impinge.

Sfatul adresat de Hristos staretului Siluan atesta un remarcabil echilibru. El ne permite sa biruim cele doua ganduri care duc de obicei pe om la pierzanie: "sunt un sfant" si "nu ma voi mantui". O nadejde care l-ar lipsi pe om de constiinta pacatului sau (si deci a smereniei) ar fi din punct de vedere duhovnicesc la fel de nefasta ca si o constiinta a pacatului care l-ar lipsi pe om de orice nadejde, de orice speranta de a fi mantuit.

Incheind, as mai dori sa relev doua aspecte privitoare la aceasta fraza: mai intai, caracterul ei absolut traditional. In noutatea lui, in forta sa de impact, in chiar modernitatea formularii lui, acest cuvant adresat de Hristos staretului Siluan se inscrie perfect in invatatura si traditia Parintilor Bisericii. Cum arata un recent studiu, antecedentele patristice ale acestei fraze sunt numeroase. Staretul Siluan insusi se refera la unii Parinti ai Pustiei, ca, de pilda, la avva Pimen care spunea: "Credeti-ma, unde e Satan, acolo voi fi si eu". Sau la Sfantul Antonie cel Mare, cel trimis de Dumnezeu la un curelar din Alexandria care repeta toata ziua: "Toti se vor mantui, eu singur voi pieri".

Apoi prudenta, pe care o cere punerea in practica acestui cuvant. Ca toate poruncile Evangheliei, si acest cuvant al lui Hristos catre Siluan are o dubla dimensiune: particulara si universala. Particulara, in sensul ca a fost adresat unei persoane intr-un context precis. Universala, in masura in care, prin originea sa divino-umana, el e valabil pentru toti oamenii din toate impurile si din toate locurile. Fiecare poate asadar sa-l aplice la propria sa viata. Trebuie doar sa o faca cu sobrietate si discernamant. Staretul Siluan spune el insusi: "in aceasta faptuire trebuie sa ne cunoastem limitele, ca sa nu ne zdrobim sufletul, invata sa te cunosti si nu-ti impovara sufletul peste puterile lui".

Sfantul Siluan era un gigant spiritual si era in stare sa indure asceza cea mai extrema, fara a cadea in deznadejde sau nebunie. Dar nu toate sufletele au aceeasi putere. Cum spunea unul din apropiatii arhimandritului Sofronie, cuvantul "tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui" e un cuvant de foc, alcool in stare pura, de 90 de grade. Cine-l gusta ca atare risca sa se arda: unele persoane, incercand sa se cufunde cu mintea in iad, au ajuns bolnave. Prin urmare acest cuvant trebuie adaptat situatiei proprii, capacitatilor noastre duhovnicesti si fizice.

In principiu valabila pentru toti, aceasta formula nu este, asadar, in realitate la indemana oricui. Mai degraba decat a o aplica literal, se cuvine sa-i sesizam spiritul, sa gasim - prin analogie - pentru noi insine calea smereniei. Pentru majoritatea dintre noi, daca ma refer la invatatura parintelui Sofronie, aceasta va consta inainte de toate in a trai in cainta, in a ne invinui pe noi insine de greselile noastre si a nu judeca pe fratele nostru - asa cum spunem in rugaciunea Sfantului Efrem din timpul Postului Mare.

Aceasta inseamna a invata cu rabdare sa acceptam, sa folosim suferintele si esecurile vietii zilnice ca pe incercari pe care Hristos ni le trimite pentru a ne educa pe calea smereniei. Asa cum arata scrisorile unui alt om duhovnicesc rus - egumenul Nikon -, e calea pe care multi rusi au ales-o pentru sfintirea lor in timpul persecutiei Bisericii din acest secol: nu asceza artificiala a monahilor, ci asceza naturala a urzelii comune a zilelor cu toate dificultatile si suferintele ei.

3. Compasiunea universala:

Exista o rugaciune pe care staretul Siluan o repeta adeseori in scrierile sale sub diferite

forme, si care a fost retinuta de ico-nograful rus Leonid Uspenski, primul care a pictat o icoana a staretului in anii '60, adica inainte chiar ca el sa fie canonizat: "Milostive Doamne, asculta rugaciunea mea. Fa ca toate popoarele pamantului sa Te cunoasca prin Duhul Sfant!"

Intre cuvantul precedent - "tine-ti mintea in iad..." - si aceasta rugaciune, care ambele rezuma intreg mesajul staretului Siluan, exista o legatura, o trecere de la cainta personala la cainta ontologica. Cu alte cuvinte, o transformare a caintei sufletului individual pentru greselile proprii intr-o cainta, mult mai rasta si mai adanca, pentru pacatele umanitatii intregi.

Cum e cu putinta o astfel de deschidere, o atare transformare? in fond e foarte simplu. Cu cat inima se curata prin cainta de patimi, cu atat se salasluieste mai mult in ea Duhul Sfant. Cu cat Duhul Sfant e cel ce lucreaza mai mult in ea, ea se transfigureaza, apoi se hristifica, se uneste cu Hristos. Cu cat mai mult Iristos e Cel ce traieste in ea, cu atat inima se simte purtatoare ceea Hristos a recapitulat in Persoana Sa: Adamul total, in-reaga umanitate si chiar, cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul, intreaga creatie. Atingem atunci plinatatea, desavarsirea Iubirii.

La aceasta compasiune universala a ajuns si staretul Siluan, un taran rus de la sfarsitul secolului trecut, aproape analfabet, ostil ziarelor si care n-a iesit de acasa decat pentru a merge la Muntele Athos. La aceasta iubire pentru toate popoarele pamantului l-a condus vederea lui Hristos, interiorizata si integrata in toata fiinta sa prin indemanata sa pogorare la iad.

Mesajul staretului Siluan e aici limpede: omul care primeste harul de a trai o mare experienta mistica nu trebuie sa se inchida in extazul sau. Poate uita o vreme lumea si istoria pentru a se inchina cu totul contemplatiei, dar nu poate sa se cufunde in ea. Trebuie sa revina la el insusi, aducandu-si aminte de intreaga creatie.

"Cine a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfant se roaga si varsa lacrimi pentru intreaga lume", scrie el. ii este mila de toti, de toti oamenii care sufera din pricina mandriei lor si sunt lipsiti de har, de toate popoarele cufundate in suferinta, foame si razboi. Staretul Siluan nu inceteaza sa spuna: sufletul insufletit de Duhul Sfant se mahneste cand il vede pe celalalt suferind. Doreste pentru el, pentru intreaga lume, acelasi har pe care l-a primit el. Vrea ca toti oamenii sa cunoasca aceeasi fericire, sa se pocaiasca, sa vada slava lui Dumnezeu, sa cunoasca milostivirea lui, ca orice durere si orice rau sa fie izgonite de pe pamant. Ca sa domneasca pacea. Iubirea, adevarata iubire, nu sufera pierderea nici unui singur suflet. "Fratele nostru e viata noastra - spune staretul Siluan. Vor fi preamariti cei care, plini de dragostea lui Hristos, au purtat suferinta lumii intregi."

A lumii intregi, cu alte cuvinte si a vrajmasilor lor (Mt 5, 44) si chiar a demonilor care, indepartandu-se de adevarul iubirii, s-au condamnat la iad. Caci, ne spune staretul Siluan, e usor sa iubim un sfant, dar pe un mare pacatos, care ne ocaraste, ne dispretuieste, ne face rau, prigoneste Biserica? A iubi pe vrajmasii nostri inseamna a urma lui Hristos care a murit pe cruce pentru mantuirea vrajmasilor Sai, pe care i-a iertat.

A iubi pe vrajmasii nostri inseamna a-i compatimi, a sti ca indura o mare suferinta din pricina patimilor lor si, asadar, a ne ruga pentru ei. Staretul a trait si a scris in ceasurile cele mai negre ale istoriei Rusiei contemporane, in timpul masacrelor si epurarilor stali-niste. Stia in inima sa suferinta extrema a poporului sau. Iubirea de vrajmasi a fost raspunsul sau la persecutia Bisericii ruse.

Dar iubirea de vrajmasi e mai mult decat aceasta: e consecinta vietii traite potrivit Evangheliei, criteriul ultim al adevaratei credinte si al corectitudinii vietii noastre duhovnicesti, dovada absoluta a adevaratei comuniuni cu Dumnezeu si a prezentei in noi a harului. Iubirea de vrajmasi e ceea ce dincoace si dincolo de toate riturile, constructiile teologice si experientele mistice atesta adevarul Bisericii.

Aici staretul Siluan e neinduplecat, categoric: cine are puterea de a iubi pe vrajmasi cunoaste pe Domnul Iisus Hristos in duh si in adevar. Cine insa nu o are, e inca in mainile mortii; harul, iubirea de Dumnezeu nu este cu adevarat si pe deplin in el. Altfel spus, inca n-a cunoscut cu adevarat pe Dumnezeu asa cum este, nu este inca "ortodox". Si staretul adauga: "Sufletul care n-are iubire de vrajmasi nu va avea niciodata pacea; se va chinui si ii face sa sufere si pe ceilalti".

Atingem aici sensul profund al celei de-a doua porunci a lui Hristos: "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Mt 22, 39). Acest "ca pe tine insuti" nu indica masura cu care trebuie sa iubim pe aproapele nostru. El afirma unitatea ontologica, consubstantialitatea neamului omenesc divizat de cadere, dar restaurat de Hristos. A iubi pe aproapele ca pe noi insine inseamna a-l iubi ca pe propria noastra viata. inseamna, scrie parintele Sofronie, "a trai a aievea asemenea lui Hristos Iisus, care s-a rugat in gradina Ghetimani, intreaga umanitate ca pe o singura viata, o singura natura intr-o multime de persoane. Daca fiecare persoana umana creata dupa chipul Treimii ajunge sa contina, sa includa in propria sa existenta totalitatea existentei umane, la fel ca fiecare Persoana a Treimii ea poarta intreaga plinatate a Fiintei dumnezeiesti, in timp ce raul ce se savarseste in lume nu va mai fi primit drept un lucru ce ne este exterior, ci drept propriul nostru rau".

Nimeni nu se mantuieste singur. Mantuirea mea nu e treaba mea, problema mea individuala. E un eveniment ontologic, ce priveste intreaga umanitate, Adamul total. Intreaga umanitate, dar mai mult chiar decat aceasta: intreaga creatie, tot ce a fost facut de Dumnezeu. Staretul Siluan, care merge aici pe urmele Sfantului Isaac Sirul, ne vorbeste despre intristarea care l-a cuprins dupa ce a smuls o frunza dintr-un pom fara vreo nevoie oarecare, despre lacrimile pe care le-a varsat din belsug trei zile pentru ca a ranit de moarte o musca care il supara sau pentru ca a varsat apa fierbinte pe lilieci pentru a scapa de ei. El scrie: "Din ziua aceea n-am mai facut rau nici unei fapturi. Duhul lui Dumnezeu ne invata sa iubim tot ce-i viu".

Mantuirea devine aici nu numai un eveniment ontologic, dar si un eveniment cosmic. Mantuirea intregii umanitati, a cosmosului intreg, e parte a mantuirii proprii. Pentru staretul Siluan, in cele din urma, "monahul e omul care se roaga si plange pentru lumea intreaga". Modelul sau aici si modelul oricarui crestin e fecioara Maria. Staretul Siluan, asa cum a spus Thomas Merton, e un adevarat monah. E, asadar, si modelul nostru.

(Maxime Egger)

Sursa:

CrestinOrtodox.ro