SF AP.ANDREI-TRADITIE

Noaptea Sfantului Andrei, de pe 29 spre 30 noiembrie, este in credinta populara o noapte de spaima, deoarece este momentul in care toti strigoii, vii si morti, se lupta intre ei. Prezenta strigoilor este periculoasa pentru cei vii: iau viata rudelor apropiate, fura mana granelor si sporul vitelor, aduc boli, grindina si alte suferinte.

Cine sunt strigoii?

In credinta populara, intalnim atat strigoi vii, cat si strigoi morti. Strigoii vii sunt persoanele care se nasc cu caita sau coada – o vertebra in plus, din legaturi incestuoase. In noaptea Sfantului Andrei, sufletul le iese din corp si merge sa se lupte cu ceilalti strigoi. Se spune ca a doua zi, acestia se cunosc dupa zgarieturile de pe fata.

Strigoii morti sunt spiritele celor decedati care nu ajung in lumea de dincolo, ratacesc pe drum, fie din cauza faptului ca au fost strigoi in viata, fie ca li s-a gresit sau nu li s-au facut rosturile la inmormantare.



Tudor Pamfile sustine ca atunci "Cand strigoii morti nu au cu cine sa se razboiasca, se duc pe la casele oamenilor unde incearca sa suga sangele celor ce au nenorocul sa le cada in maini".

Sfantul Apostol Andrei este sarbatorit pe data de 30 noiembrie. S-a nascut in Betsaida Galileia, localitate situata pe tarmul Lacului Ghenizaret, in nordul Tarii Sfinte. Din Sfanta Scriptura aflam ca era fratele lui Simon Petru. Amandoi au fost pescari, alaturi de tatal lor. Avand in vedere ca Andrei era evreu, nu stim cu certitudine daca numele Andrei era numele sau real (acesta fiind de origine greceasca). Potrivit cercetatorilor, numele Andrei era destul de prezent printre evrei, inca din perioada sec. II-III d.Hr.

Pentru romani, numele apostolului Andrei este legat de lupi. Se sustine ca acest nume - Apostolul Lupilor - deriva din vechea denumire a dacilor, daoi, (lupi), dar si de la simbolul lor - lupul. Lupul era chiar un simbol al sanctuarelor Daciei. Legendele spun ca acest animal a fost alaturi de daci la caderea Sarmizegetusei si ca cel care era capetenia lupilor, l-ar fi vegheat pe Apostolul Andrei prin pustia Dobrogei spre Pestera care i s-a oferit ca adapost.

Sfantul Andrei - ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul

Sfantul Andrei, inainte de a deveni ucenic al lui Hristos, a fost ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul. Dorinta de a-L urma pe Hristos se naste in el, in momentul in care Sfantul Ioan rosteste cuvintele: "Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii" (Ioan 1, 29). Insa, chemarea sa la apostolie se face mai tarziu si este relatata de Sfantul Evanghelist Matei : "Pe cand Iisus umbla pe langa Marea Galileii, a vazut doi frati, pe Simon ce se numeste Petru si pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja in mare, caci erau pescari. Si le-a zis: "Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni. Iar ei, indata lasand mrejele, au mers dupa El" (Matei 4, 18-20).

Cand mai este Andrei mentionat in Scriptura?

Scriptura il descopera pe Andrei la inmultirea painilor si a pestilor (Ioan 6, 8-9) si dupa invierea lui Lazar cand, impreuna cu Filip, ii spune lui Hristos ca niste elini, veniti in Ierusalim cu prilejul sarbatoririi Pastelui iudaic, doresc sa-L vada (Ioan 12, 20 - 22).

Chemarea la Apostolie a Sfantului Andrei

Unde a vestit Sfantul Andrei invatatura lui Hristos?

Potrivit traditiei, teologilor si istoricilor, Sfantul Apostol Andrei a fost primul propovaduitor al Evangheliei la geto-daci. In Istoria bisericeasca, Eusebiu de Cezareea (+ 339/340) afirma: "Sfintii Apostoli ai Mantuitorului, precum si ucenicii lor, s-au imprastiat in toata lumea locuita pe atunci. Dupa traditie, lui Toma i-au cazut sortii sa mearga in Partia, lui Andrei in Scitia, lui Ioan in Asia". Calendarul gotic (sec. al IV-lea) si Martirologiile istorice occidentale (sec. VIII-IX) sustin si ele ipoteza misiunii Sf. Andrei in Scitia. Traditia ca Sfantul Apostol Andrei a predicat la sciti a fost reluata si de scriitori bisericesti. De exemplu, calugarul Epifanie (sec. VIII), in "Viata Sfantului Apostol Andrei", afirma ca intre popoarele evanghelizate de el se numarau si scitii. Sinaxarul Bisericii constantinopolitane mentioneaza ca Andrei "a predicat in Pont, Tracia si Scitia". Dupa un alt izvor, pastrat in acelasi Sinaxar, Sfantul Apostol Andrei ar fi hirotonit ca episcop la Odyssos sau Odessos (Varna de azi), pe ucenicul sau Amplias, pe care Biserica Ortodoxa il praznuieste in fiecare an la 30 octombrie. Probabil este Amplias cel amintit de Sfantul Apostol Pavel in epistola catre Romani (16, 8). Prezenta colindelor, legendelor, obiceiurilor din Dobrogea, inchinate Sfantului Andrei, intaresc credinta ca acesta a vestit Evanghelia lui Hristos in tara noastra.

Biserica Sfantul Apostol Andrei este o mareata biserica din orasul grecesc Patras. Orasul Patras este al treilea oras ca marime din Grecia si este capitala judetului Ahaia, ce se afla in nordul peninsulei Peloponez, la 215 de kilometri vest de Atena. Orasul se afla la poalele muntelui Panchaikon, cu deschidere la Golful Patras.




Biserica Sfantul Apostol Andrei - Patras



Istoria orasului Patras se intinde pe o perioada de patru milenii, sub dominatia Imperiului Roman, el devenind unul dintre marile centre cosmopolite din estul bazinului mediteranean.

Patras este numit "poarta occidentala a Greciei" datorita faptului ca el este un centru comercial international, in timp ce portul sau foarte animat reprezinta punctul ce comunica cu Italia si intr-adevar, cu restul Europei Occidentale.

Biserica Sfantul Apostol Andrei - Patras

Conform traditiei crestine, orasul Patras a fost locul martiriului Sfantului Apostol Andrei. Acest sfant apostol a si propovaduit in acest loc invatatura crestina incredintata lui direct de catre Mantuitorul Hristos.

Biserica Sfantul Apostol Andrei - Patras

In orasul Patras sunt doua mari biserici legate de Sfantul Apostol Andrei: biserica cea veche, ridicata pe locul martiriului sau, si biserica cea noua, despre care vom vorbi in cele ce urmeaza.



Sfantul Apostol Andrei - 30 noiembrie

Sfantul Apostol Andrei este ocrotitorul orasului Patras. El s-a nascut in Betsaida, un orasel de pe malul lacului Ghenizaret, fiind fiul lui Iona, din Galileea, si fratele lui Petru, primul dintre ucenicii Domnului Hristos. Inainte de a fi Apostol al Domnului, Sfantul Andrei a fost ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul.

Biserica Sfantul Apostol Andrei - Patras

Auzind, a doua zi dupa Botezul lui Iisus in Iordan, pe Sfantul Ioan, aratand cu degetul catre Iisus si zicand: "Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii" (Ioan, 1, 29), Sfantul Andrei l-a lasat pe Ioan si a urmat lui Hristos, zicand fratelui sau Petru: "Am gasit pe Mesia, care se talcuieste Hristos" (Ioan, 1, 41). Drept aceea, Sfantului Andrei i se mai spune si "Apostolul cel dintai chemat al Domnului".

Sfantul Andrei a urmat Mantuitorului, insotindu-l pe drumurile Tarii Sfinte. A fost martor faptelor minunate savarsite de Domnul, s-a impartasit din cuvantul dumnezeiesc, si, mai presus de toate, a vazut Patimile Domnului, a plans moartea Lui pentru noi si s-a intarit in credinta, in ziua Invierii.

Biserica Sfantul Apostol Andrei - Patras Biserica Sfantul Apostol Andrei - Patras

Traditia Bisericii ne spune ca, dupa Inaltarea Domnului la cer si dupa Cincizecime, Apostolii au tras la sorti si au mers in toata lumea, pentru propovaduire. Atunci, acestui "intai chemat", i-a cazut sortul sa mearga in Bitinia, Bizantia, Tracia si Macedonia, cu tinuturile din jurul Marii Negre, pana la Dunare si Scitia (adica Dobrogea noastra) si pana in Crimeia

Biserica Sfantul Apostol Andrei - Patras

Tot Sfanta Traditie ne mai spune si ca Sfantul Andrei a avut un sfarsit de mucenic, fiind rastignit, in orasul Patras, langa Corint, cu capul in jos, pe o cruce in forma de X, careia i s-a spus "Crucea Sfantului Andrei".

Biserica cea veche din Patras

Exact pe locul in care a fost martirizat Sfantul Andrei, astazi se inalta o basilica ortodoxa - biserica cea veche a orasului Patras. Aceasta a fost ridicata peste ruinele unei foste basilici bizantine, daramata de turci, care la randul ei fusese ridicata peste ruinele unui templu antic grecesc; templul era inchinat zeitei Demetra.

Biserica Sfantul Apostol Andrei - Patras

Biserica cea veche a orasului, ridicata in imediata apropiere a bisericii celei noi, a fost construita intre anii 1836-1843. Langa aceasta biserica veche se afla si "fantana Sfantului Andrei", inca un loc in care credinciosii vin cu mare evlavie. Conform traditiei locului, acesta era locul in care Sfantul Apostol predica "Vestea cea Buna".

Biserica Sfantul Apostol Andrei - biserica cea noua

Biserica cea noua a orasului, de factura bizantina, a fost intemeiata in anul 1908 de catre regele George I, fiind sfintita in anul 1974 de catre mitropolitul orasului, episcopul Nicodim. Biserica Sfantul Andrei din Patras, este cea mai mare biserica din Balcani, in interiorul ei putand incapea un numar de 5.500 de credinciosi.

Biserica Sfantul Apostol Andrei - Patras
Aceasta sfanta biserica are o arhitectura impresionanta. Lucrarile de constructie au fost supravegheate de catre arhitectul Anastasioa Metaxas, iar dupa moartea acestuia (1937) de catre architectul Georgios Nomikos.



Biserica Sfantul Apostol Andrei - Patras

Domul central al bisericii se afla la o inaltime de 46 de metri. Asupra acestuia se inalta o cruce de cinci metri, in intregime placata cu aur. Alaturi de aceasta, biserica mai este presarata cu inca 12 cruci mai mici. Acestea, dimpreuna cu cea mare, au un frumos simbolism: Hristos si cei doisprezece Apostoli.

Biserica Sfantul Apostol Andrei - Patras



Interiorul bisericii este imbracat cu minunate picturi bizantine si icoane. Tot in interiorul bisericii, pelerinii se pot inchina Sfintelor Moaste ale Sfantului Andrei (capul sfantului), cat si unei bucati din crucea in forma de X, pe care acesta a fost rastignit.


Moastele din Patras:

Sfantul Andrei a murit ca martir la Patras. Desi noua ne este cunoscuta traditia care afirma ca Apostolul Andrei a murit pe o cruce in forma de X, se sustine ca aceasta traditie dateaza din secolul al XIV-lea. Nu se cunoaste data martirizarii. Unii istorici il fixeaza in timpul persecutiei imparatului Nero, prin anii 64-67, altii in vremea persecutiilor initiate de Diocletian (81-96).

In anul 357, moastele Sfantului Andrei au fost asezate in Biserica Sfintilor Apostoli din Constantinopol, cu prilejul sfintirii acestei biserici. Cardinalul Petru de Capua va duce moastele Sfantului Andrei in Italia, in catedrala din Amalfi, in timpul Cruciadei a IV-a. In anul 1462, in vremea papei Pius al II-lea, capul Sfantului Andrei ajunge la Roma, iar de aici a fost dus in Catedrala din Patras, in biserica cu hramul Sfantul Andrei.



Crucea Sfantului Andrei - Patras



Patul Sfantului Andrei

Preotii cultului local, numiti in balada Pestera Sfantului Andrei "sfinti", l-au primit cu dragoste in mijlocul lor pe Sfantul Apostol Andrei, primul ucenic al lui Iisus, care ajunsese pe aceste meleaguri propovaduind cuvantul Evangheliei Mantuitorului. Ei i-au oferit gazduire in grota venerata astazi de crestini.





In actuala biserica din pestera, in pronaos, intr-o nisa, se afla un fel de pat, scobit initial in piatra, despre care traditia spune ca pe el se odihnea apostolul Andrei. Astazi, cei aflati in suferinte vin aici pentru a-si redobandi sanatatea, petrecand cateva zile si nopti pe acest "pat al Sfantului Andrei". Ca semn al cinstirii locului pe care a sezut insusi "cel dintai chemat" al Domnului, in decursul anilor, acesta a fost folosit si ca loc de ardere a lumanarilor sau a tamaiei. Cu siguranta, aceasta este "casa" despre care se vorbeste in balada Pestera Sfantului Andrei.





Loc de odihna sfantului calator







In al doilea deceniu al secolului trecut, dr. Ion Dinu descria astfel prezenta apostolului la pestera ce-i poarta numele: "Ci s-a oprit maritul Andreiu in plaiul dregatorilor Cutusone si Dura, unde este acum satul Ioan Corvin si padurea cu pestera sfintitoare, care a fost schit de odihna sfantului calator si loc de inchinare pentru el si pentru sfintii care au fost cu el, in calatoria de propovaduire. Multimea de trudnici si de daci si de geti si alani si greci si romani de pe tot plaiul au alergat la Sfantul Apostol, iar Andreiu ii invata si ii boteza in apele celor noua izvoare sfintitoare si tamaduitoare, pe langa schitul sau sfant, care izvoare se mai vad si pana acum, oglindind sfintitul schit si dand tamaduire si alinare celor bolnavi si sanatosilor. Si precum se vede si acum, sunt acele izvoare mai mari: Unu-n deal, spre rasarit,/ Ca acolo-i loc sfintit,/ Unu-n jos, catre apus,/ Ca acolo-i loc ascuns".





Cuzgun, paraul primului botez


La aproximativ 200 de metri de pestera, pe un alt versant al muntelui, se observa si astazi urmele vechilor chilii sapate in stanca, unde traditia spune ca ar fi locuit ucenicii apostolului. In afara de aceste dovezi ale prezentei Sfantului Andrei aici, nu departe de pestera, se mai vad si astazi urmele celor noua izvoare despre care vorbea Ion Dinu, ale caror ape formau paraul Cuzgun ("Porumbel", in turca veche, o evidenta aluzie la primul botez savarsit aici), in care au fost botezati primii crestini de pe aceste meleaguri: Innul, Rimmul, Pimmul, care i-au cazut in genunchi apostolului, dupa o predica, si care "s-au mirat foarte, si dand toate saracilor, au ramas cu apostolul, care i-a hirotonit preoti si au trait multi ani in pesterile lor". In imediata lor apropiere se mai afla un izvor, numit "Eminescu", amenajat in amintirea poetului national

Dupa lungi perioade de pustiire, in urma unei descoperiri dumnezeiesti, pestera sfanta s-a aratat in vis avocatului Jan Dinu, un om al locului. Asa a fost regasit primul altar crestin de la noi.


Pe la 1935, preotul Stefan Vasilescu pastra o istorioara referitoare la acest loc, pe care o auzise de la batranii satului, care si ei o stiau de la alti batranii. Ei vorbeau despre existenta a doua pesteri care au servit ca biserici primilor crestini.
In vara anului 1944, Pestera transformata in biserica a fost sfintita de catre Episcopul Tomisului, Chesarie Paunescu. La scurt timp dupa aceasta, trupele rusesti invadatoare au distrus-o. Abia dupa 1990, prin ravna cuviosului monah Nicodim Dinca, biserica a fost refacuta si redata cultului. Astazi, Pestera Sfantului Andrei a devenit un reper important pe harta crestina a Dobrogei. Mii de credinciosi din toate colturile tarii, dar si din afara ei, vin aici pentru a se ruga pe locul unde a trait dumnezeiescul apostol. In acest loc plin de har se savarsesc zilnic cele sapte ceasuri, Sfanta Liturghie, se citesc rugaciuni pentru cei bolnavi si, de asemenea, Molitfele Sfantului Vasile cel Mare. Sute de acatiste, iconite, cruciulite si alte obiecte religioase sunt depuse de credinciosi in scobiturile din peretii pesterii, semne ale profundei credinte si ale legaturii dintre oameni si Dumnezeu.





Prin stradania micii obsti de calugari, pastorite pana acum de trei stareti - Sava, Neofit si Ioachim - si sprijinite de doi inalti ierarhi, IPS Lucian si IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, ca si cu ajutorul substantial al unor crestini evlaviosi, la Pestera Sfantului Andrei au fost ridicate doua biserici.





Aici, in decursul anilor, s-au savarsit numeroase minuni, vindecari miraculoase, iar puterea sfintitoare a pesterii, calitatea curativa a apelor si slujbele pline de har ale cuviosilor parinti au facut din aceasta zona unul dintre cele mai venerate locuri crestine din tara noastra. La fiecare hram, la Pestera Sfantului Andrei vin zeci de mii de pelerini, ca la un adevarat Bethleem al romanilor.








Pestera Sfantului Andrei
Pestera in care se crede ca a vietuit Sfantul Apostol Andrei, cat timp a propovaduit pe teritoriul romanesc, se afla la aproximativ 4 km sud-est de localitatea Ion Corvin, judetul Constanta. In actuala biserica din pestera, in pronaos, intr-o nisa, se afla un fel de pat, scobit initial in piatra, despre care traditia spune ca pe el se odihnea apostolul Andrei. In vara anului 1944, Pestera transformata in biserica a fost sfintita de catre Episcopul Tomisului, Chesarie Paunescu. La scurt timp dupa aceasta, trupele rusesti invadatoare au distrus-o. Abia dupa 1990, prin ravna cuviosului monah Nicodim Dinca, biserica a fost refacuta si redata cultului. Astazi, mii de credinciosi vin aici pentru a se ruga pe locul unde a trait Apostolul Andrei.



Sfantul Andrei - Ocrotitorul Romaniei



Sfantul Sinod al Biserici Ortodoxe Romane a hotarat in anul 1995 ca sarbatoarea Sfantului Andrei sa fie insemnata cu cruce rosie in calendarul bisericesc, iar in anul 1997 Sfantul Andrei a fost proclamat "Ocrotitorul Romaniei". Ziua de 30 noiembrie a fost declarata sarbatoare bisericeasca nationala.


La multi ani celor ce poarta numele Sfantului Apostol Andrei !
Adrian Cocosila




Asculta colindul Sfantului Apostol Andrei


Acesta este motivul pentu care oamenii, in noaptea Sfantului Andrei, incercau sa se apere de strigoi prin ungerea usilor, ferestrelor casei si ale grajdului cu usturoi. Femeile intorceau in aceasta noapte oalele si canile cu gura in jos, ca strigoii sa nu salasluiasca in ele. Cenusa era scoasa din soba, ca aceste spirite sa nu-si gaseasca adapost la caldura. Exista obiceiul de a se arunca paine prin curte, ca strigoii flamanzi sa nu caute prin casa de-ale gurii.



Pazitul Usturoiului



In noaptea Sfantului Andrei, in viata satului era prezenta o petrecere a tinerilor numita Pazitul Usturoiului. Fetele aduceau cu ele trei capatani de usturoi, care erau puse intr-o covata si pazite de o batrana la lumina unei lumanari. Dupa petrecere, usturoiul era impartit si asezat la o icoana. Era folosit in cadrul anului ca leac pentru vindecarea bolilor. Exista si obiceiul ca unele fete sa semene un catel de usturoi, si dupa modul in care incoltea si crestea, se faceau anumite pronosticuri matrimoniale.
Adrian Cocosila




Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul


Cele doua lungi oficii ale Canonului Mare si ale Acatistului modifica destul de considerabil ritmul Saptamanii a V-a, desi ele se suprapun oficiilor normale de joi si de sambata fara a le modifica. Fiindca, de exemplu, Vecernia de miercuri seara isi pastreaza stihirile obisnuite la "Doamne, strigat-am..", ultima dintre ele mentionandu-i pe apostoli, ca si cum ziua care urmeaza n-ar fi marcata de nici o comemorare speciala (desi cele 24 de "prosomii" ale Metafrastului insista asupra pregatirii Canonului Mare).



Utrenia de joi pastreaza, inserate in Canonul Mare, cele doua canoane triode ale lui Iosif si Teodor care nu fac nici o aluzie deosebita la temele acestuia din urma. De asemenea, desi Acatistul se insereaza intr-un mod mai complex in oficiul Utreniei de sambata, cele doua "tetra-ode" ale lui Iosif si Teodor, care lauda sfintii si martirii ca intr-o sambata obisnuita, au fost lasate.



Aceste detalii ne permit sa presupunem cu mare probabilitate, pe de o parte, ca aceste doua oficii n-au fost la origine constituite special pentru locul pe care-l ocupa astazi in Triod, si, pe de alta parte, ca oficiile Triodului erau deja redactate atunci cand Canonul Mare si Acatistul a fost fixate in Saptamana a V-a.



Si aici putem constata ca Postul Mare a adoptat si absorbit oficii socotite importante sau care marcau indeosebi sensibilitatea ortodoxa, fara ca ele sa fi fost la origine compuse special pentru Triod. Dar valoarea lor proprie si obiceiul de a le celebra in Postul Mare le-au putut modifica oarecum semnificatia originara, pentru a le pune de acord cu spiritualitatea cvadragezimala (mai cu seama in ce priveste Acatistul).



Astfel, e interesant poate sa investigam originea si motivul fixarii Canonului Mare in joia Saptamanii a V-a. Intemeindu-se pe examenul unui tropar pentru aceasta joi dintr-un Triod sinait din secolul XI77 si pe lectura din Facere 18, 20-33 de la Vecernie, Karabinov socoteste ca aceasta zi era odinioara consacrata unui oficiu votiv ce comemora eliberarea miraculoasa a Constantinopolului printr-un cutremur de pamant care a avut loc pe 17 martie 790 sub imparatul Constantin VI.



Cum este cazul si cu celelalte comemorari ale unor cutremure de pamant repartizate de-a lungul anului liturgic, oficiul acestei zile ar fi fost compus cu un caracter indeosebi penitential, anticipand astfel, o data uitat motivul originar al celebrarii, suprapunerea Canonului Mare, capodopera a pocaintei.



Aceasta ipoteza ramane totusi destul de fragila, caci troparul in chestiune nu face explicit aluzie la un pericol natural si poate fi randuit foarte bine printre foarte numeroasele tropare care cheama la frica de pedeapsa lui Dumnezeu, risipite in Triod.



Pe de alta parte, daca Facere 18, 20-30 face aluzie la pedepse dumnezeiesti si la targuiala lui Avraam cu Dumnezeu pentru salvarea cetatii pacatoase, acest lucru, desi nu este mai probant, se potriveste in orice caz perfect cu tema Canonului Mare, care nu inceteaza sa invoce mila lui Dumnezeu ca ea sa biruie dreptatea Lui.



Este, asadar, greu sa afirmam cu toata certitudinea daca ipoteza lui Karabinov este justa, dar in fond aceasta nu conteaza pentru scopul nostru, fiindca ea are avantajul de a pastra integritatea semnificatiei oficiului actual. Nu este sigur totusi ca acest oficiu a fost intotdeauna celebrat asa cum este celebrat astazi.



Astfel, un Triod athonit din secolul X prescrie executarea sa nu joia, ci in parti repartizate de-a lungul intregii Saptamani a V-a, asa cum se procedeaza acum in Saptamana I, a carei randu-iala deriva probabil de aici. Dupa Karabinov, aceasta celebrare putea fi impinsa chiar si duminica, ceea ce insa, chiar daca ipoteza s-ar dovedi corecta, nu s-ar potrivit deloc nici cu caracterul Canonului Mare, nici cu cel al unei duminici, care intru cinstirea invierii acorda o relaxare atat in ce priveste postul, cat si efortul pocaintei.



Canonul Mare a fost compus de Sfantul Andrei Criteanul, monah de la Sfantul Sava devenit, dupa o sedere la Constantinopol, arhiepiscop al Cretei. Acesta, fiind antrenat pentru un moment in erezia monotelita de catre imparatul monotelit Philipikos, fara sa fi fost totusi un partizan fervent ai ei, a revenit la credinta ortodoxa, si acest Canon de pocainta, redactat la sfarsitul vietii sale, ar fi dupa unii autori expresia experientei sale personale a caderii in pacat si a intoarcerii. In acest fel, el poate fi cinstit drept "mistagogul caintei" care-i conduce in mod sigur pe credinciosi pe calea pe care a strabatut-o el insusi.



Sfantul Andrei Criteanul a lasat si omilii, printre cele mai frumoase ale genului bizantin, arta sa oratorica exprimandu-se si in compozitia imnografica, unde a fost unul din primii autori de canoane poetice.



Marele sau Canon de pocainta este nu numai una dintre infloririle imnografiei, ci si unul dintre primele canoane. La origine el cuprindea 250 de tropare, respectiv numarul versetelor celor noua ode scripturistice intre care trebuiau cantate.



Irmoasele reiau aproape textual expresiile caracteristice ale refrenelor odelor carora la corespund. Prezenta odei a 2-a si scurtimea troparelor arata ca acest Canon era prevazut sa fie cantat impreuna cu odele scripturistice, ramanand inca extrem de apropiat, atat prin caracteristicile lui formale, cat si prin temele sale, de inspiratia acestora.



Mai tarziu i s-a adaugat un canon in doua tropare pe oda inchinat Sfintei Maria Egipteanca, aproximativ in epoca in care praznuirea ei a inceput sa apara in duminica urmatoare, si un tropar intru cinstirea Sfantului Andrei Cretanul, astfel ca numarul total al troparelor se ridica astazi la peste 300: caci pe langa cele 9 ode propriu-zise, dupa sinaxarul de la oda a 6-a se canta 16 tropare intercalate intre "Fericiri", ceea ce tinde sa confirme vechimea Canonului Mare si originea sa palestiniana.



Asa cum s-a vazut, oficiul incepe in fapt la Vecernia de miercuri cu cele 24 de stihiri ale lui Simeon Metafrastul, care nu fac altceva decat sa rezume temele esentiale si stilul Canonului Mare. Dupa Liturghia Darurilor mai inainte sfintite, comunitatea monahilor merge la trapeza, unde se da dezlegare de vin, dar nu de untdelemn. Pavecernita nu mai are loc in biserica, fiecare o citeste in chilie inainte de a se odihni putin pentru a se pregati de Utrenia cu aspect de priveghere ce va fi lunga si obositoare.



Slujba incepe la ceasul al 4-lea din noapte, mult mai devreme decat de obicei si mult mai tarziu decat atunci cand se celebreaza o priveghere completa cu Vecernie Mare. Dupa "Aliluia" si troparele treimice ale glasului, nu se recita decat o singura catisma a Psaltirii, pentru a nu lungi prea mult slujba, aceasta catisma fiind urmata de sedelne sau catismele poetice ale zilei (inchinate apostolilor) si de lectura Vietii Sfintei Maria Egipteanca, scrisa de Sfantul Sofronie, impartita in doua parti.



Dupa Psalmul 50, se incepe numaidecat Canonul Mare cantat pe glasul 6, mod dulce si propriu exprimarii caintei si zdrobirii inimii. Ca refren, typikon-ul prescrie sa se rosteasca de trei ori inaintea fiecarui tropar: "Miluieste-ma Dumnezeule, miluieste-ma!" cu trei metanii, astfel ca in timpul acestei slujbe se fac in jur de 1000 de metanii, adaugand sentimentului de profunda strapungere resimtit ia auzul Canonului Mare si oboseala fizica care apare drept expresia dispozitiei launtrice.



La oda a 3-a se canta sedelnele zilei, fara legatura nemijlocita cu Canonul Mare, iar odele a 4-a, a 8-a si a 9-a sunt cantate impreuna cu cele doua canoane "triode" ale lui Teodor si Iosif. Dupa oda a 6-a gasim si un condac si un icos privitor la Canonul Mare, in stilul lui Roman Melodul, desi astfel de piese nu se gasesc de obicei intercalate in oficiile Triodului.



Sinaxarul lui Nichifor Calist se refera si el la Canonul Mare, semnaland ca acest oficiu a fost plasat in Saptamana a V-a, pentru ca luptatorii duhovnicesti sa nu se leneveasca acum, cand sfarsitul Postului Mare se apropie. El aminteste si faptul ca Viata Sfintei Maria Egipteanca se citeste acum pentru ca cei pe care amintirea pacatelor lor i-ar face sa cada in deznadejde sa recastige curaj si incredere in puterea caintei.



Sinaxarul se termina cu o invocare adresata Sfantului Andrei Cretanul, al carui ajutor e cerut ca la sfarsitul fiecareia din odele Canonului. Dupa Fericirile cantate pe acelasi glas ca si Canonul, se continua executarea acestuia impreuna cu canoanele "triode" ale odelor a 8-a si a 9-a. Dupa oda a 9-a, slujba Utreniei se termina fara vreo modificare notabila, ca intr-o zi obisnuita.



Apare deci limpede faptul ca oficiul Canonului Mare se suprapune doar, fara a-l modifica, peste slujba obisnuita a zilei de joi din Saptamana a V-a. Din cauza oboselii fizice prilejuite de acest lung oficiu, se acorda insa anumite "mangaieri": nu se recita catisma Psaltirii la Ceasul I, ci aceasta e deplasata le Vecernie in locul catismei 18; Vecernia e celebrata mai devreme "din pricina ostenelii priveghelii" si e urmata de Liturghia Darurilor mai inainte sfintite la care typikon-ul indeamna sa se cuminece pe toti monahii.



Aceasta celebrare a Liturghiei Darurilor mai inainte sfintite modifica notabil structura Saptamanii a V-a, care nu mai este, asadar, punctata de ritmul binar al zilelor de post strict (lunea, miercurea, vinerea) si zilelor de Cuminecare (sambata, duminica-miercurea, vinerea), ci cuprinde trei zile succesive in care se celebreaza Liturghia Darurilor mai inainte sfintite (miercurea, joia, vinerea).



Ruptura ritmului regulat al saptamanilor Postului Mare pregateste profundele modificari ale randuielii la care vom asista incepand cu Sambata lui Lazar. "Rutina" binefacatoare si necesara adoptarii modului de existenta (tropos) al pocaintei incepe sa faca loc, pe moment numai in plan structural, tensiunii eshatologice a Saptamanii Mari, cand in timpul primelor trei zile; "slujba Mirelui" sau a veghii eshatologice se va incheia prin celebrarea Liturghiei Darurilor mai inainte sfintite.



Cat priveste compozitia interna a Canonului Mare, se constata ca fiecare oda are aproximativ aceeasi structura: un irmos repetat de doua ori, unul sau doua tropare cu caracter general despre cainta, un grup de tropare ce evoca personajele Vechiului Testament legate printr-o exegeza duhovniceasca de metanoia, un grup de tropare ce dezvolta acelasi tip de interpretare pentru personaje sau evenimente din Evanghelie (cu exceptia odei a 7-a), un al doilea grup de tropare cu caracter general privitoare la cainta, strapungere sau frica de judecata, cele doua tropare ale Sfintei Maria Egipteanca, troparul Sfantului Andrei Criteanul, troparul Sfintei Treimi, si in fine, troparul Nascatoarei de Dumnezeu.



Troparele privitoare la Vechiul Testament sunt dispuse in ordine aproape cronologica: incepand cu caderea lui Adam in oda 1, trecand apoi in revista toate exemplele de pacatosi sau drepti din cartea Facerii si din cartile istorice, el evoca la oda a 8-a profetii, pen.tru a face loc Noului Testament abia in oda a 9-a. Ocupand toata oda a 9-a, troparele Noului Testament reprezinta astfel implinirea istoriei mantuirii, sfarsitul Scripturii, dar ele sunt prezente si in fiecare oda, fara o ordine precisa.



Se pare ca autorul a vrut sa arate prin aceasta ca in viata duhovniceasca legatura dintre cele doua Testamente nu este numai diacronica si succesiva, ci si simultana. Pentru cel ce se angajeaza pe calea caintei si se intreaba la inceputul acestui oficiu de strapungere a inimii cum anume sa inceapa sa-si planga viata sa - el, care prin pacatul sau a reprodus toate faradelegile umanitatii ce s-a indepartat de Dumnezeu, care , dupa ce s-a identificat cu Adam isi da seama ca pacatul sau rezuma si recapituleaza in fapt pacatele intregii umanitati - acestuia personajele Vechiului Testament ii vor apare ca ilustrari ale propriilor sale patimi sau stari interioare.



"Pe toti cei din Legea Veche i-am adus tie, sufletele, spre pilda; urmeaza faptelor iubite de Dumnezeu ale dreptilor si fugi de pacatele celor ticalosi".



Dar aceste prefigurari scripturistice nu-si gasesc sensul duhovnicesc decat atunci cand sunt confruntate cu "cheia" lor: Revelatia lui Hristos si eliberarea de pacat in Noul Testament: "Adusu-ti-am aminte, suflete, de Moise, de facerea lumii si de toata Scriptura cea asezata de acela, care iti povesteste tie de cei drepti si de cei nedrepti; dintre care celor de-ai doilea, adica celor nedrepti, ai urmat o suflete, pacatuindu-i lui Dumnezeu, iar nu celor dintai."



Pentru Canonul Mare, timpul "pregatirii" Evangheliei de catre Lege si Profeti n-a fost abolit, ci implinit (cf. Mt 5, 17), din istoric si cantitativ timpul devine spiritual, calitativ, interior si simultan. Alaturand fiecarei ode a Canonului tropare ce fac aluzie la Vechiul Testament si la Noul Testament, Sfantul Andrei Cretanul arata ca cel dintai nu-si gaseste sensul decat in cel de-ai doilea si ca, in planul exegezei duhovnicesti, aceste doua faze ale istoriei mantuirii reprezinta "trecerea" de la "omul cel vechi" la "omul cel nou" (cf. Ef. 4, 22-23).



Prin urmare, atat in dezvoltarea sa liniara, cat si in sanul fiecarei ode, Canonul Mare sugereaza un moment pascal de trecere de la Vechi la Nou prin cainta, strapungerea inimii si nevointele ascetice, care singure vor putea actualiza si face vii launtric lectiile Scripturii.



"Legea a slabit, Evanghelia nu mai lucreaza si toata Scriptura nu mai este bagata in seama; profetii au slabit si tot cuvantul celui drept. Si ranile tale, suflete al meu, s-au inmultit, nefiind doctor care sa te insanatoseze."



Nu cei ce asculta Legea sunt drepti inaintea lui Dumnezeu, ci cei ce fac Legea sunt numiti drepti", spunea Sfantul Apostol Pavel. Acest lucru se aplica si Canonului Mare unde Vechiul si Noul Testament alaturate formal isi gasesc unitatea profunda in Hristosul trait, reprodus, actualizat in fiecare prin cainta si "faptuire".



"Sangele cel din coasta Ta sa-ini fie mie scaldatoare, bautura si apa a iertarii ce a izvorat, ca sa ma curatesc cu amandoua, ungandu-ma si band, iar ca o ungere si bautura, Cuvinte, sa-mi fie cuvintele Tale cele de viata".


Makarios Simonopetritul







Pentru traditia ortodoxa linia Adam-Hristos defineste adevarul istoriei, continutul mai profund si scopul devenirii istorice. Astfel, de la Facere la Apocalipsa Sfintele Scripturi reprezinta pentru Biserica cartea sfanta a lumii tocmai pentru ca ea contine etapele centrale ale acestei deveniri istorice mai profunde.




La acest flux adanc care conduce de la inceputuri pana la Sfarsit, credinciosii fiecarei epoci raporteaza cele ale lor si ale lumii lor astfel incat, cufundandu-le in acesta, grefandu-le pe axul central, sa le transfere din efemer (din "firea curgatoare a timpului", VI, 12) in stabilitate, din limitele inguste ale cotidianului si epocii in ceea ce in Hristos are vesnicia si infinitul. Aceasta stramutare (textul o numeste "trecere", [diabasis]) reprezinta nucleul pocaintei si unul din scopurile centrale ale lucrului citirii Scripturilor si a rugaciunii.



Toate acestea " le-a potrivit [armonizat] foarte frumos si cu mult mestesug cel intru Sfinti Parintele nostru Andrei, arhiepiscopul Cretei' 'in Canonul cel Mare al sau.



Invocand memoria lui Solomon care "facand viclesug inaintea lui Dumnezeu / s-a departat de El" (VII, 10), pacatosul inca nepocait este calauzit sa constientizeze faptul ca, ramanand departe de Dumnezeu, isi are viata "asemanata" stricaciunii.



Prezentand noaptea intreaga usa imparatiei deschisa dupa intruparea lui Hristos si pe talhari si desfranate grabindu-se, raspunzand chemarii lui Iisus, sa "rapeasca" imparatia prin schimbarea radicala, prin "prefacerea" pocaintei, acesta ii intareste pe cei sovaielnici ca, parasind ezitarea, sa vina in Spatiul unde pacatosii se transforma in sfinti:



"Hristos S-a facut om / chemand la pocainta pe talhari si pe desfranate. /Suflete, pocaieste-te, /ca s-a deschis acum usa imparatiei / si o rapesc inainte /fariseii, vamesii si desfranatii /prefacandu-si viata prin pocainta " (IX, 6),



Iar pe credinciosul pregatit il arunca dintr-o data in corul marilor rugatori ai Domnului, facandu-l sa strige unindu-si glasul lui impreuna cu ei:



"Ca talharul strig Tie: pomeneste-ma, / ca Petru plang cu amar. / Iarta-ma, Mantuitorule, strig ca si vamesul, / lacrimez ca si desfranata. /Primeste-mi tanguirea, ca oarecand pe cea a cananeencei" (VIII, 14).



In acest mod, amintirile istoriei sfinte devin vii. Evenimentele mantuirii devin actuale in credinciosii care se man-tuiesc astazi. Si actualitatea in care sunt reinviate evenimentele mantuirii se dilata, cuprinde necuprinsul, sparge barierele spatiului si ale timpului, se prelungeste si adanceste la infinit.



Aceasta prefacere sau schimbare a mintii sau transfigurare a datelor naturale (fizice), sau oricum altfel am vrea sa o numim, si care conduce spre omul cel nou si spre creatia cea noua in Hristos este mantuirea. Ea se realizeaza in mod fundamental in dumnezeiasca Euharistie unde creatul, impartasindu-se deplin cu necreatul, devine infinit si se in-dumnezeieste si constituie continutul si scopul intregii vieti bisericesti sacramentale si ascetice: al Tainelor, sarbatorilor, slujbelor, rugaciunii, postului, privegherii.



Aceasta procedura, pe care traditia ortodoxa apostolica si patristica a fixat-o cu o profunda cunoastere a alcatuirii psihosomatice a omului si a relatiilor omului cu lumea, are drept premise cadrele cosmologice si antropologice, care sunt totodata cadrele obarsiei si scopului creatiei, precum si acelea pe care le-a creat esecul omului in a-si atinge scopul, ca si intrarea personala a lui Dumnezeu in spatiul si timpul creat. Aceste cadre sunt descrise limpede in Sfintele Scripturi ca facere a lumii si a omului, cadere si calauzire a umanitatii, ca intrupare a lui Dumnezeu, Rastignire, inviere si inaltare a Dumnezeu-omului, ca venire a Duhului si ca asteptare a imparatiei eshatologice.



Toate acestea nu sunt teze metafizice pe care omul trebuie sa le accepte ca sa evite o pedeapsa oarecare sau ca sa i se daruiasca mantuirea, ci evenimente istorice. Ele definesc coordonatele in care au fost create si in care s-au aflat dupa cadere si se regasesc in Hristos omul si lumea. Din acest motiv, ele definesc adevarata natura a omului, adevarul istoriei. In afara acestora creatia e contrara naturii: numai in ele ea isi gaseste naturalitatfea si inainteaza spre desavarsire.



In aceste cadre cosmologice si antropologice e constituita intreaga viata a Bisericii. Pe ele le presupun toate actele bisericesti, inclusiv Canonul Mare. Cu toate acestea, avandu-le ca premisa pe toate, fiecare din ele (aceste acte) ramane si in cadre definite distincte, corespunzator scopului special si functiei lui terapeutice si de desavarsire concrete. Situata in centrul celor 40 de zile ale Postului Mare, Denia Canonului Mare urmareste sa-l ajute pe om sa-si constientizeze tragismul conditiei contrare in care se gaseste prin pacat si sa-i intareasca hotararea si lupta de intoarcere la conditia conforma naturii dinainte de cadere, cum a fost facuta desavarsita in Hristos. De aceea cadrele corespunzatoare acestui scop sunt mai evidente in Canonul Mare. Sa incercam sa Ic descriem in continuare.



Cadrele antropologice dinainte de cadere



Conditia omului conforma naturii e definita in chip fundamental de starea lui dinainte de cadere: "Facand viu lutul Olarul, / a pus in mine / carne si oase, / suflare si viata" (I, 10). Daruind omului existenta, Creatorul o inzestreaza ("apus in mine") trupeste ("carne si oase") si sufleteste ("suflare si viata"). Aceste doua dimensiuni ale omului care leaga persoana umana de dimensiunea materiala si spirituala a creatiei, fac din om o recapitulare a universului si un microcosm.



Persoana umana constituita natural in creatie, omul in integritatea lui, isi are ontologia in Dumnezeu, fiindca e plasmuit dupa chipul lui Dumnezeu. Ontologia lui e iconica. Isi gaseste integritatea, armonia, frumusetea, fericirea in Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu - adica iubirea, viata, slava, cu un cuvant energiile necreate ale lui Dumnezeu - este conferit si intretesut cu existenta conforma cu Dumnezeu si alcatuirea omului. El reprezinta "cortul cel inchipuit de Dumnezeu" (IIa, 19), "vesmantul dintai /pe care l-a tesut dintru inceput Plasmuitorul" (IIa, 7), "frumusetea Chipului" (IIa, 21), "frumusetea cea intai-zidita" (Ila, 10), "intaii-nascuti ai frumusetii dintai". Astfel, omul gusta in Paradis "desfatarea imparatiei vesnice" (I,3), are "vrednicie imparateasca" (TV, 15), "diadema siporfira" (IV, 15), este "bogat si drept", "impovarat de bogatie si dobitoace " (IV, 15).



Trebuie sa avem in vedere faptul ca Marele Canon al Sfantului Andrei Criteanul nu e un text catehetic pentru analiza si exegeza. El este un act liturgic si ca atare e destinat sa aduca aminte de starea din care a cazut omul pentru ca tot credinciosul sa constientizeze tragismul in care se gaseste acum si sa primeasca putere pentru lupta pocaintei. Concizia versului poetic arata ca o sageata ascutita cadrul dinainte de cadere, desigur si cu ajutorul catehezei pe care o ofera atatea alte texte patristice a caror cunoastere e presupusa in actul cultic. Astfel, versurile pe care tocmai le-am citat vin sa recreeze cu claritate in credincios invatatura cunoscuta a Bisericii despre crearea omului "dupa chipul lui Dumnezeu" prezentata, in mod analitic, ca una fundamentala, in primul studiu din aceasta carte. Canonul Mare reprezinta ca act liturgic, o traire si aplicare concreta a acestei invataturi. Pe de alta parte, el ajuta hotarator la intelegerea deplina a invataturii dogmatice, de vreme ce in conceptia ortodoxa cunoasterea se dobandeste in chip fundamental prin traire.



Cadrele macerarii



Calcarea poruncii de catre Adam cu care credinciosul identifica si propria lui cadere (" ravnind sa intrec in cadere pe Adam cel intai-zidit"', I, 3) e o schimbare de bunavoie a drumului sau, mai radical, o schimbare de obiectiv.



Punandu-se ca scop si capat al sau pe sine insusi (" insumi idol m-am facut", IV, 26), omul rupe in mod arbitrar relatia sa iconica si miscarea lui spre Dumnezeu, se autonomizeaza, se autolimiteaza la spatiul si timpul creat la natura lui creata, cazand ca un efect natural in foamea spirituala: "foamea de Dumnezeu te-a cuprins" (I, 21), "cunoscandu-ma gol de Dumnezeu" (I, 3).



Traind nu viata lui Dumnezeu, ci "prin firea proprie"*, el este condus in mod natural spre moarte. Pierderea centrului extracreat dezorganizeaza alcatuirea lui psihosomatica. "Chipul lui Dumnezeu" se intuneca, "asemanarea" se preschimba in neasemanare, pierzandu-si " vesmantul inchipuit de Dumnezeu" omul imbraca "hainele de piele", dintr-o fiinta teologica decade intr-una biologica.



Cadrele antropologice in care are loc acest proces de dezorganizare si descompunere apar cu claritate in Canonul Mare si le vom vedea indata in continuare. Mai intai insa e necesar sa determinam cadrul mai general in care se plaseaza pacatul.



E un fapt caracteristic ca toate verbele care exprima lucrarea pacatului sau definesc consecintele lui se refera, de la un capat la altul al Canonului Mare, nu la Dumnezeu ci la om si, in marea lor majoritate, nu au un caracter juridic, ci natural: "Am privit; am fost amagit, am cazut, am calcat [porunca]; m-am intunecat; m-am innegrit, m-am intinat, m-am stricat m-am pierdut; am fost ranit, m-am vatamat, m-am lovit, m-am umplut de lepra; m-am intinat; am fost tarat; am rupt vesmantul dintai; cu lutul m-am amestecat; m-am cufundat in noroi; bogatia sufletului cheltuind cu ratacirile mele; m-am facut cu buna stiinta ucigas sufletului; de placeri am fost tarat; viu facand trupul; am imbracat haina cea rupta; zac gol; ma rusinez; flamanzesc".



Dar si in verbele care au caracter juridic patrund nemijlocit precizari semnificative: "Pacatuit-am, gresit-am, si am calcat porunca Ta; / ca intru pacate am fost adus, / si am adaugat ranilor mele rana" (VIII, 1). Sau: "Dintru acestea m-am judecat, dintru acestea m-am osandit, / eu, ticalosul, de propria-mi constiinta, / decat care nimic nu este mai puternic" (IN, 5).



Acelasi continut il au substantivele folosite: "ganduri amagitoare; pofta irationala; mancare iraponala, mancare otravita; viata intinata; valurile caderilor; lacomia patimilor; turbarea patimilor; intunecimea patimilor; ranile sufletului si ale trupului; raniri; vatamari; ardere; moliciune " etc.



Influentati de doctrina occidentala despre pacatul originar, situam de obicei pacatul in cadre juridice, il consideram ca o neascultare fata de poruncile lui Dumnezeu, iar urmarile lui drept pedepse ale lui Dumnezeu. insa pentru traditia biblica si patristica ortodoxa, cadrele pacatului stramosesc si ale fiecarui pacat sunt in principal naturale. Cand omul isi inchide ochii dinaintea luminii, se gaseste in intuneric. Cand isi pierde centrul, se dezorganizeaza. Cand se indeparteaza de viata, moare. Poruncile lui Dumnezeu nu sunt amenintari ale unei pedepse ce emana de la o autoritate aflata in afara omului. Ele circumscriu integritatea existentei umane. Boala, durerea, moartea, care urmeaza calcarii legilor sanatatii nu sunt pe depse care vin de la niste legi, ci reprezinta consecintele natu rale ale calcarii (poruncii). Creatorul raului nu este Dumnezeu, ci omul. Acest adevar are o semnificatie fundamentala. Fiindca astfel pacatosul se plaseaza inaintea lui Dumnezeu nu cautand raspunderi ci ca responsabil, iar calea pocaintei ramane deschisa. Iubitorul de oameni, Dumnezeu, nu abandoneaza in nici un caz faptura Sa. Omul a fost si e chemat sa se intoarca. Aceasta intoarcere, stramutarea in spatiul lui Dumnezeu care aduce, o data cu insanatosirea, restaurarea si prefacerea existentei umane, constituie nucleul pocaintei si continutul intregii lupte spirituale - si a luptei pe care o duce credinciosul in timpul savarsirii Canonului Mare.



In aceste cadre generale ale relatiei Dumnezeu-om se plaseaza si evolutia pe care o urmeaza pacatosul in dezorganizarea si macerarea (zdrobirea [syntribe]) lui departe de Dumnezeu. Cu o uimitoare cunoastere a abisului sufletului omenesc si a alcatuirii compozite, psihosomatice, a omului sunt descrise in Canonul Mare cadrele macerarii. Le vom prezenta in continuare, reamintind din nou faptul ca Marele Canon nu face analize ci ofera posibilitati de traire. Multe din punctele de mai jos sunt expuse analitic in alte unitati ale cartii noastre. N-a fost insa posibil sa le omitem aici fara sa deformam imaginea cadrelor in care ne cheama sa ne plasam ca sa traim duhovniceste slujba Canonului Mare. In Biserica, spatiu al vietii, exista repetitiile inevitabile ce caracterizeaza viata.



Departe de Dumnezeu si fara viata Lui, sufletul cauta sa se intretina (hraneasca) storcand (exploatand) trupul. Astfel se nasc patimile sufletesti: mai corect, facultatile nepati-mitoare ale sufletului - care reprezinta in om deschiderile acestuia spre Dumnezeul necreat, receptaculele in care facultatile psihice primesc harul lui Dumnezeu care hraneste si face viu omul intreg - se transforma, prin subordonarea lor trapului, in patimi patimase, astfel incat viata sufletului pacatos devine iubirea de placere [philedonia]. Pulsiunile iubitoare de placere mistuie si epuizeaza functiile sufletului. "Facandu-mi chip din lipsa de chip a patimilor /prin pornirile iubitoare de placere / mi-am stricat frumusetea mintii" (IIa, 20).



Trupul, la randul lui, negasind viata in suflet se intoarce spre cele din afara si devine captiv, cum era si firesc, in materie; se inchide in circularitatea stricaciunii. Astfel apar patimile trupesti iubitoare de placere prin care omul se lupta sa scoata viata si bucurie din materie. Tocmai pentru ca patimile trupesti cauta cu vehementa materia ca sa se poata satisface, omul care traieste in patimi ajunge sa considere materia ca izvor al vietii si sa inlocuiasca pe Dumnezeu cu ea. Idolatria e consecinta inevitabila a iubirii de placere: "ingramaditu-ti-ai, suflete, crimele, / inaltandu-ti patimile cu uraciuni/si inmultind cele dezgustatoare" (VII, 16).



In acest mod ordinea naturii e rasturnata in timp ce in starea conforma naturii materia isi gaseste compozitia si functionalitatea cea mai inalta in organismul uman, in ale carui dimensiuni psihice se deschide spre Dumnezeul necreat, in starea contrara naturii, prin respingerea si ruperea de Dumnezeu, sufletul se supune trupului si acesta materiei. Aceasta rasturnare il conduce pe om la o "viata iubitoare de materie si de castig" ce constituie un " lant greu " pentru om, fiindca reprezinta o aservire si o incarcerare a lui in datele sufocante ale creatiei materiale.



Aceasta prima rasturnare este insotita de o alta la fel de radicala. Traditia biblica si patristica ortodoxa considera drept centru al organizarii psihosomatice si al vietii omului, drept organ in care se realizeaza trecerea tainica a psihicului in somatic si a somaticului in psihic: inima. Acest organ nu are numai o functie somatica, ci si una psihica. Dupa invatatura biblica si patristica, in inima se instaleaza intrepatrun-zandu-se reciproc functiile psihice si din ea tasnesc lucrarile sufletului. Inima se numeste in acelasi timp izvorul vietii trupului si centrul sufletului. De aceea in inima, acest centru profund al persoanei constiente, libere si rationale, il intalneste, dupa traditia ortodoxa, Dumnezeu pe om.



Gand vointa libera a omului il respinge pe Dumnezeu si omul devine din chip al lui Dumnezeu, idol al lui insusi, dupa Canonul Mare inima se invartoseaza si se "intareste" iar unitatea functiilor psihosomatice "se frange", personalitatea se scindeaza. Functiile somatice care nu sunt hranite de harul lui Dumnezeu decad la rangul de simple functii biologice. Iar functiile sufletului, lipsite de harul divin, se sclerozeaza si ingroasa, functioneaza sub nivelul lor si, hranite fiind de pacat, se intorc de la functionalitatea lor corecta si se deformeaza.



Vointa, care in functionalitatea ei spirituala activeaza libertatea si iubirea, se intoarce prin pacat spre pofta, se inrobeste ei si "naste aroganta". Mintea, care in omul conform naturii reprezinta ansamblul functiilor cognitive si centrul unitatii lor, ochiul sufletului, lumina ratiunii umane deiforme care lumineaza si orienteaza omul, prin indepartarea de Dumnezeu functioneaza ca simpla intelegere discursiva. Astfel, cunoasterea, care in functionalitatea ei conforma naturii este comuniunea deplina in iubire a cunoscatorului cu cel cunoscut, devine in starea contrara naturii o simpla observatie, adica o concentrare de informatii despre obiectul cunoscut si o prelucrare rationala a lor. Continutul mintii, gandurile, abandonandu-si centrul rational, se invart in jurul lumii exterioare si-Z fac pe om sa-si piarda realitatea, sa devina absent din el insusi si sa vaneze in afara existentei sale idolii lipsiti de subzistenta ai lui insusi.



In aceasta alcatuire si functionalitate de dupa cadere, functiile somatice si psihice ale omului sunt numite de traditia biblica si patristica " haine de piele". Autolimitarea omului la spatiul creat "a cusut" neamului omenesc aceste "haine de piele" in locul vesmantului nepatimas tesut de har: " Cusutu-mi-a haine de piele/ pacatul si mie / dezbracandu-ma de vesmantul tesut de Dumnezeu" (Ha, 12).



Acest vesmant psihosomatic al persoanei de dupa cadere poate, desigur, redeveni spiritual prin asceza si viata spirituala, pentru ca omul sa vietuiasca cu viata divina. Dar poate sa se si deterioreze devenind "haina impestritata si sangerata rusinos /prin curgerea vietii de placeri" (IIa, 14) .



Intr-adevar, vanzand "celor de alt neam" (adica pasiunilor pacatoase) intaii-nascuti ai libertatii sale, vointa poate deveni "pornire nestatornica" si "irationala'', "lacomie iubitoare de placere "., poate sa se supuna placerii la modul absolut si sa se preschimbe in iubire de placere.



In starea de pacatosenie avansata, mintea "se amesteca cu lutul", devine "tarana", se cufunda in materialitate si, in vreme ce ii place sa se arate "graitoare de cele inalte ", devine in realitate " cartita ce umbla pe sub pamant". Conlucrand cu patimile iubitoare de placere, gandurile sunt activate ca acte pacatoase care ranesc omul. Castigand drept continut al lor pacatuitele devin "patimase" si "ucigase", credinciosul le simte ca pe niste talhari care-i vatama existenta: "Eu sunt cel cazut intre talharii /gandurilor mele; / cu totul sunt acum ranit de ele /si m-am umplut de bube " (I, 14).



Sufletul "zgaltait" in acest fel, din care porneste pururea pacatul, strica si trupul. Templul Duhului devine "loc de descindere al intinaciunilor trupesti". Farmecul trupului omenesc, multiplele posibilitati de comunicare pe care le ofera trupul persoanei umane, sunt arse si distruse de iubirea de placere, trupul si omul impreuna cu el devine "risipa a des-franarii impatimite".



Cand omul se supune in intregime pacatului este condus pana la ultimele limite ale automacerarii. Prin voia si alegerea lui libera el poate sa-si ucida "constiinta" sa-si omoare in continuare "cupietre" trupul si sa-si "ucida" mintea. "Cu voie m-am facut ucigas al constiintei sufletului" (I, 7). "Cui te-ai asemanat, mult pacatoase suflete, /decat lui Cam si lui Lameh aceluia, /ucigandu-ti cu pietre trupul prin fapte rele / si omorandu-ti mintea prin pornirile cele fara de minte" (11,62).



Plasata in randuiala Canonului Mare, aceasta descriere a drumului pe care 1-a urmat pacatosul in macerarea si descompunerea lui departe de Dumnezeu, descriere care nu are un scop teoretic ci vital, functioneaza in mod organic, ca un act sa-i zicem dramatic. Privind cadrele lui macerate de pacat, credinciosul constientizeaza tragismul conditiei lui pacatoase, in Biserica, in fata tronului lui Dumnezeu si avand in jurul sau corul stralucit al sfintilor, simte ca nici el nu are haina de nunta, ca este gol. Se rusineaza, se crispeaza, se intristeaza, plange si se tanguie. Tanguirea care strabate toate odele Canonului - "De unde voi incepe a plange /faptele vietii mele celei ticaloase? / Ce inceput voi pune Hristoase, / acestei tanguiri de acum?" (I, 1) - arata si ea caracterul dramatic al actului liturgic. E vorba de o drama de cea mai mare importanta, in care nu exista spectatori, ci numai actori si unde de la tragism ajung prin curatire la izbavire numai cei ce participa direct la el.



Cu cealalta vedere pe care o daruie omului perspectivele noi ale Bisericii, ale spatiului ei restructurat in care ca pe o scena se concentreaza viata si se celebreaza trecerea de la tragism la izbavire, credinciosul priveste abisul real al pacatului. Intelege ca nu e vorba de o simpla intunecare morala, ci de o cadere generala. Iar pacatul nu consta din mai multe sau mai putine fapte pacatoase, ci dintr-o pierdere totala a vietii. Este o disparitie efectiva, constientizata de om ca absenta a lui Dumnezeu, a celorlalte persoane, a lui insusi, a lucrurilor, ca o absenta in general a scopului si sensului, si prin extensiune, ca solitudine si agonie. Indicii ale acestui fapt sunt expresii corespunzatoare ale Canonului Mare: "pustiu sunt; fara copii si nomad; viata inutila; viata saraca; impovarat; desertaciune si zadarnicie; tulburare si valuri intreite; potop si scufundare, adanc nepatruns; prapastie a pamantului; abis; flacarile lipsei de minte (nebuniei); incendiu; arsita a sufletului; furtuna; intunecime; disperare ". Viata omului nu se limiteaza atat la incalcari concrete luate in parte. Continutul ei mai profund si tragismul ei real se manifesta in desertaciunea, absurditatea si irationalitatea care o caracterizeaza.



Descrierea cea mai patrunzatoare a pacatosului e data in parabola fiului risipitor si desfranat. El nu a decazut numai din punct de vedere moral, ci e departe de casa parinteasca, pierdut de la fata lui Dumnezeu, cufundat in intuneric si uitare, nu se uita la el nici cel ce l-a tocmit cu simbrie, nici prietenii lui, nici porcii, e pierdut si pentru el insusi, e literalmente un fiu al pierzaniei. Reintoarcerea lui la existenta e caracterizata in parabola prin expresia profund semnificativa: "venindu-si in sine".



Aceasta reintoarcere la existenta constienta e primul act al mantuirii, punctul de punere in miscare. Spre acest punct de plecare, inainte de orice altceva, il conduce pe om Canonul Mare.



In paralel actul liturgic deschide in fata credinciosului calea convertirii, a intoarcerii, il cheama si il calauzeste spre opera concreta a pocaintei sau a prefacerii, adica a insanatosirii, restaurarii si desavarsirii lui. Realizarea acestei opere o reprezinta intoarcerea.



Sa incercam in continuare sa descriem cadrele in care situeaza Canonul Mare aceasta opera.



Cadrele intoarcerii



Cand omul devine constient de existenta lui, exista posibilitatea ca el sa nu gaseasca in sine si in jurul lui decat vidul, dar poate sa auda si glasul lui Dumnezeu chemandu-l din cele ce sunt mai interioare lui decat el insusi, sa-si aduca astfel aminte de tatal uitat si sa fie cuprins de nostalgia casei parintesti parasite. Un drum duce la disperare si absurditate, celalalt incepe cu plansul plin de nadejde, plansul facator-de-bucurie, si se termina cu veselia unirii cu Dumnezeu. in primul caz se gaseste omul care-si margineste existenta la limitele creatiei, care si-a inchis de bunavoie acele dimensiuni care plecand din natura lui tindeau spre Dumnezeu, adica omul autonomizat. in cel de-al doilea caz se gaseste omul care si-a tinut, mai mult sau mai putin - faptul n-are in ultima instanta mare importanta -, existenta sa macerata deschisa spre Dumnezeu. inceputul si temelia mantuirii e intoarcerea omului la Dumnezeu.



Pacatosul care se intoarce la Dumnezeu simte inainte de toate nevoia de a invoca mila si ajutorul Lui. intelege ca singur este neputincios sa se apropie de El. Implorarea [ikesia] deci caracterizeaza in mod central inceputul, dar si intregul mers al omului spre pocainta si mantuire: "Pe mine cel ce zac rupt, Mantuitorule, inaintea portilor Tale /sa nu ma lepezi..." (I, 13). "Sa nu intri cu mine la judecata, /usa Ta deschide-mi-o mie" (IIa, 26). "Am pacatuit, miluieste-ma" (VIa, 1), "La Tine vin, tamaduieste-ma". Pacatele sunt mari"caci nimeni din cei din Adam / n-a pacatuit ca mine" (IIa, 24), dar iubirea de oameni a lui Dumnezeu e si mai mare: "sa vedem, sa vedem / iubirea de oameni a lui Dumnezeu si Stapanul" (Ilb: a Sfantului Andrei). Astfel, omul indrazneste sa implore cu incredere: "Ridica de la mine povara / pacatului cea incuiata/si ca un Milostiv da-mi / iertare greselilor" (I, 24: a Treimii). "Miluieste faptura Ta, Milostive, / indura-Te de lucrul mainilor Tale" (VIb, 14). "Tu esti Pastorul Cel bun, / cauta-ma pe mine oaia / cea ratacita / si nu ma trece cu vederea" (lila,, 6). "Fa-ma oaie / in pasunea oilor Tale" (VIII, 19). "Tu esti dulcele Iisus, /Tu esti Ziditorul meu, /intru Tine ma voi indrepta" (IIIa, 7).



Dar opera mantuirii nu este savarsita exclusiv de harul lui Dumnezeu. Ea reclama si conlucrarea [synergasia] omului, o conlucrare responsabila, concreta si hotarata. Pacatosul care vrea sa se mantuiasca e chemat sa realizeze in el, prin vindecarea premergatoare si reconstituirea functiilor lui psihice, o "revenire" [anadrome], o intoarcere la integritatea lui iconica, la sanatatea lui si, in acelasi timp, sa realizeze o "apropiere " [prosagoge] a lui insusi de Dumnezeu.



"Apropierea" de Dumnezeu e indispensabila fiindca mantuirea, adica desavarsirea la infinit a omului si dobandirea acelei fericiri atat de mari incat sa depaseasca moartea, e imposibil de realizat in spatiul detasarii si renegarii (apostaziei). In acest spatiu pacatosul se simte ca si "drahma imparateasca" pierduta. Demnitatea lui ca om e nesocotita. Ceea ce el este, face si are e lucru putin, stricacios, desert. De aceea, el isi intoarce ochii si pasii spre "pamantul mostenirii", cauta sa se "mute" in acel pamant, sa devina, ca si Avraam, "pribeag": "Din pamantul Haran, adica din pacat, iesi /suflete al meu si /vino in pamantul ce izvoraste de-a pururea nestri-caciune'' (IIIb, 6).



Nu e vorba de o stramutare spatiala. Fuga din "Sodoma si Gomora" e o fuga de "flacara arzatoare a toata pofta nebuneasca [irationala]" (Illb, 15). Mantuirea se castiga jos pe pamant, in trup si e o mantuire nu numai a duhului, ci si a trupului, o mantuire a sufletului care devine mantuire a vietii. In Canonul Mare intalnim expresia foarte semnificativa "scapa viata".



Prima treapta a "revenirii" si "apropierii" e cunoasterea de sine [autognosia]: "intoarce-te, pocaieste-te, /descopera cele ascunse" (VIII, 19).



Trebuie sa aducem la lumina nu numai faptele pacatoase ascunse, pe care pacatosul le declara in Taina Marturisirii ca sa ia iertarea, ci si cauzele ascunse ale acestor fapte, rautatile, patimile, focarele din care se nasc fapte pacatoase: "cele ascunse ale inimii mele / le-am marturisit Tie, Judecatorul Meu" (VII,2).



Atunci cand sunt precizate focarele profunde si ascunse generatoare de rele, e posibil ca ele sa fie vindecate in continuare printr-o conduita corespunzatoare. Epitimiile pe care le prescriu sfintele canoane nu sunt pedepse, ci jaloanele unei conduite terapeutice.



A doua treapta e faptuirea [praxis]. Ca faptuire e considerata in mod fundamental asceza prin care sunt curatite si vindecate feluritele functii ale omului. Credinciosul imblanzeste prin ea "pornirile nestatornice ale placerilor", respinge "turbareapatimilor"', "loveste cu pumnii" feluritii vrajmasi: iubirea de placere, egoismul, patimile; biruie "gandurile amagitoare", "se desface de pacat"; iese din "nebunia [ira-tionalitatea] dinainte", ajunge la "curaj" si la "taria vointei"; "se stapaneste", devine "suflet barbatesc". Prin saracia de bunavoie, post, priveghere si celelalte practici ascetice, trupul taie dependenta lui inrobitoare fata de pacat, castiga independenta si libertate fata de lumea materiala, regasind in paralel si relatia, corecta fata de suflet si, asti i, prin intermediul trupului, legatura lui naturala cu creatia materiala poate sa-si exercite din nou slujirea preoteasca, profetica si imparateasca in lume.



Ca faptuire sunt considerate si faptele bune ale iubirii unora fata de altii si paza poruncilor: " cauta pamantul mostenirii, /locuieste in el cu buna legiuire" (VIa, 10). Buna randuiala e cea care-l conduce pe om sa se departeze de "faptele cele intinate" si sa fie condus spre "faptele cele dumnezeiesti" prin care "viata cea acoperita de lepra se inalbeste si se curateste".

Efortul aspru ce se cere pentru paza poruncilor si esecurile inevitabile daruiesc omului o "inima pururea zdrobita" si o "saracie duhovniceasca". Credinciosul isi priveste neputinta si marile primejdii pe care le infrunta, "cursele si gropile ratacirii", si "inalta ca un zid" efortul lui, treapta cu treapta, "cu frica dumnezeiasca". Imbraca "modestia" si "evlavia" ce reprezinta "temelia neclintita" a scarii ce duce la cer. Opera aceasta e o opera a vointei care il invata astfel pe om incetul cu incetul, prin paza poruncilor, sa se puna in acord cu voia lui Dumnezeu care vrea tocmai mantuirea omului.

A treia treapta, paralela in timp cu cea de-a doua, este cunostinta [gnosis]. Lucrarea vointei e dirijata si sprijinita de lucrarea mintii. Trezirea functiilor intelectuale si raspunsul lor la chemarea lui Dumnezeu inseamna inceputul "urcusului" si "apropierii": "scoala mintea la intoarcere" (VIII, 1).

Lucrarea curatirii gandurilor prin care functioneaza mintea, lucrare ce constituie o dimensiune fundamentala a intoarcerii omului la sanatatea si integritatea lui, cere un efort aspru.

Gandurile trebuie sa inceteze a mai servi poftelor. Cand sunt inrobite poftelor, ele au drept lucrare sa nascoceasca moduri de satisfacere a poftelor. Si cu cat sunt mai acute si mai patrunzatoare, cu atat mai desavarsite moduri de satisfacere a poftelor nascocesc, impodobind si facand desavarsit raul: " Turn ai iscodit sa zidesti, suflete, / si intaritura sa faci /poftelor tale" (IIb, 7). Adevarata relatie a gandurilor fata de pofte e aceea ca primele sa le dirijeze pe celelalte spre ceea ce e adevarat si, prin urmare, si bun si frumos.

Trebuie insa ca gandurile sa se elibereze de inrobirea lor fata de lucruri. Cat timp sunt inrobite acestora, ele nu vad sensul si scopul lor, servesc o dezvoltare oarba in care omul devine sclav, imboldindu-l la plenitudinea saracacioasa a satisfacerii poftelor lui. Gandurile sunt chemate sa lumineze lucrurile, sa aduca la lumina sensurile acestora, sa le expliciteze si ordoneze arhitectonic, in acord cu natura lor adevarata, adica in acord cu scopul pe care li 1-a dat Creatorul lor.

In masura in care gandurile se elibereaza de pofte si lucruri, ele se curatesc si se concentreaza in minte. Omul se intoarce la sine insusi. Mintea guverneaza in continuare in mod rational viata si faptele omului. Gasindu-si centrul lor, functiile psihosomatice ale omului inceteaza sa se mai lupte intre ele, omul se unifica si se simplifica.

In paralel, mintea reconstituita si luminata prin rugaciune poate sa depaseasca litera si sa ajunga la spiritul legii, sa se hraneasca din adevarul de viata purtator al cuvantului dumnezeiesc: "bea apa Legii / cea cursa din stoarcerea literei" (VIb, 8). Omul poate astfel sa decripteze adevarul ascuns in el insusi si in lume, si sa devina "iubitor al intelepciunii". indemnul pe care-l da Canonul Mare este: "pune-ti in hambare (adica strange ca hrana) intelepciunea".



In acest fel, insanatosirea initiala si schimbarea mintii, pocainta, ajunge sa devina "cunostinta" [epignosis]. Omul cunoaste adevarul lucrurilor, gandeste drept, intelege si, prin urmare, abordeaza realitatea din unghiul de vedere al lui Dumnezeu in a Carui lumina straluceste si mintea care intelege si realitatea inteleasa. Aceasta noua intelegere si abordare a realitatii se numeste credinta [pistis].



Functiile psihosomatice ale omului curatite de faptuire si luminate de cunostinta primesc in ele harul lui Dumnezeu si functiorieaza intr-un mod nou. Locul placerii il ia incetul cu incetul bucuria. Libertatea, independenta de egoism, se manifesta ca iubire pe masura ce omul inainteaza. Patimile se elibereaza de impatimire, functioneaza ca functii pur naturale; pe masura unirii cu Dumnezeu ele se sublimeaza in virtuti, ca sa ajunga pe treptele inaintate ale sfinteniei, atunci cand unirea cu Dumnezeu atinge deplinatatea, la simtiri si functionari spirituale. Omul iese din intuneric, se arata "fiu al luminii", castiga haina de nunta, arata "frumusetea dorita a miresei".

Astfel s-au creat premisele pentru cel de-al patrulea si cel mai inalt stadiu al vietii spirituale, contemplatia si nepatimi-rea [theoria kai apatheia]. Mintea curatita si luminata de adevarul dumnezeiesc coboara intr-un efort chinuitor de auto-concentrare in inima si acolo omul unificat si curat vede cele nevazute. Contemplatia, treapta cea mai inalta a cunostintei, e insotita de nepatimirea care se afla la antipodul pasionalitatii, din moment celeste suprema activitate, treapta cea mai inalta a faptuirii: "nepatimire cereasca ai castigat /prin vietuirea cea mai inalta pe pamant" (VI, a Mariei Egipteanca).

Credinciosul care a primit darul dumnezeiesc al nepatimirii si al contemplatiei, fara sa fi parasit trupul si pamantul, traieste intr-un mod ceresc: "vietuire netrupeasca ducand in trup" (IV, a Mariei Egipteanca), lucru care arata ca el lasa in urma sa preocuparea de ceea ce e vremelnic si stricacios. Ca negutatorul care a descoperit margaritarul cel de mult pret, el ; vinde toate ca sa caute cu " dragoste neasemanata" lucrul cel mai mare si unic "care trebuieste": "Privegheaza, suflete al meu, fa-te mai bun, /ca sa castigi faptuirea impreuna cu cunostinta; /ca sa te faci minte vazatoare de Dumnezeu /si sa ajungi in contemplatie norul cel neapus / si sa te faci negutator de lucruri mari" (IV, 9).

Aceasta insanatosire si reconstituire progresiva a omului, ale carei cadre le-am vazut mai sus, are loc intr-un cadru cosmologic mai larg, cel pe care Dumnezeu l-a creat prin venirea Lui in creatie.

Am vazut in prima sectiune a studiului de fata cum in Biserica se reconstituie si se innoiesc dimensiunile naturii, spatiul si timpul, cum functioneaza intr-un mod nou amintirile istoriei s.a.m.d. Aceasta transformare se realizeaza fiindca Biserica e trupul Dumnezeu-omului in care Hristos a innoit legile, adica functionalitatea naturii: "Cel ce s-a nascut innoieste legile firii" si "se biruieste randuialafirii" (IV, 21: a Nascatoarei).

Dar Hristos innoieste in Trupul Sau si functionalitatea concreta a omului. El a creat nu numai structurile cosmologi- . ce, ci si cele antropologice. A transformat facultatile vitale ale omului in functii spirituale, simturile naturale in simturi duhovnicesti. "imbracat-a framantatura mea / Cel ce a zidit veacurile" si "a unit cu Sine firea oamenilor" (V, 22: a Nascatoarei). Prin aceasta unire a transmis in natura omeneasca pe care a asumat-o, viata lui Dumnezeu, a innoit-o si spiritualizat-o. Prin Taine si asceza credinciosii se grefeaza in natura umana a Dumnezeu-omului, iau viata si functionalitatea ei si se mantuiesc. Altoirea in Hristos reprezinta continutul real si intregul scop al vietii bisericesti sacramentale si ascetice. Sfantul devine "asemanare a lui Hristos". Canonul Mare numeste aceasta altoire "iertare", ingaduinta, conlocuire [syn-choresis].

Privita din perspectiva antropologica, mantuirea se numeste prefacere, schimbare a mintii [metapoiesis, metanoia], (pocainta). Dar transformarea omului e cu putinta datorita unirii, con-locuirii [synchoresis], ingaduirii alaturi de Dumnezeu care se realizeaza in spatiul [choros] care este trupul lui Hristos: Biserica. Influentati de conceptia juridica despre mantuire, consideram iertarea, ingaduinta [synchoresis] ca o simpla lasare a pacatelor desi ea este ceva mult mai larg. Iertarea, lasarea pacatelor se realizeaza fiindca in con-locuirea, ingaduinta lui Dumnezeu, oceanul bunatatii dumnezeiesti face sa dispara, sterge pacatele omenesti. In realitatea ei deplina deci, iertarea e con-locuire, e "comuniune cu Hristos" si " comuniunea imparatiei lui Hristos ".

Deznodamantul dramei

Asa cum am subliniat, ca act liturgic Canonul Mare nu face analize. El il plaseaza pe credincios in cadrele mantuirii. Realizarea lucrarii mantuirii depaseste ceasul celebrarii lui. Descoperirea celor ascunse se face vistierie a concentrarii de sine si a marturisirii; insanatosirea si reconstituirea vointei si a mintii se realizeaza prin asceza de zi cu zi care schimba intreaga viata; contemplatia si nepatimirea se vor realiza in rugaciunea neincetata. Textul imnologic ofera elemente din toate acestea, dar n-am socotit just sa depasim limitele pe care imnograful le pune in textul lui. Restul se presupune si se devanseaza. Maretia pe care o ofera oficiul lui liturgic sta in aceea ca el il initiaza pe om in spatiul unde se pot realiza toate acestea, si spatiul este Hristos [kai ho choros einai ho Christos].

La mijlocul celor 40 de zile ale Postului Mare unde e plasata, Denia Canonului Mare il cheama pe credincios sa-si altoiasca viata spirituala pe drumul lui Hristos spre Golgota si spre inviere, drum pe care se condenseaza destinul umanitatii.



Spuneam mai sus ca Marele Canon e.o drama. Si se stie ca in toate dramele adevarate deznodamantul vine din viitor. In cazul de fata, deznodamantul vine prin invierea lui Hristos pentru care credinciosii se pregatesc tot intervalul celor 40 de zile ale Postului Mare; prin invierea care desfiinteaza stricaciunea, care ii aduce omului si universului viata cea noua si noile dimensiuni deschise la infinit.

Dar aceasta noua realitate e prezentata de acum in fata credinciosilor printr-o drama mesianica, profetia hristologica a lui Isaia, cu a carei citire se incheie Denia Canonului Mare. in finalul lungii privegheri, in mijlocul cuvantului profetic rasuna calm si maret, ca soarele ce rasare, glasul lui Dumnezeu Tatal Care trimite pe Fiul Sau in lume si vesteste lucrurile mari pe care Acesta le va realiza: "Te-am dat ca legamant al poporului Meu spre lumina neamurilor, ca sa deschizi ochii orbilor, sa scoti din legaturi pe cei legati si din casa inchisorii pe cei ce sed in intuneric... cele dintru inceput, iata le-ati auzit, si altele noi pe care vi le vestesc... Veseleste-te pustie si satele ei in care are salas Kedar sa inalte glas. Sa chiuie de veselie cei ce locuiesc Petra si de pe varfurile muntilor sa strige. Sa dea slava lui Dumnezeu si sa vesteasca virtutile Lui in ostroave. Domnul, Dumnezeul puterilor, va iesi si va face razboi, va atata ravna Sa, va striga impotriva vrajmasilor cu putere... Si voi duce pe orbi pe drumuri pe care nu le cunosc si pe poteci pe care nu le stiu vor merge. Le voi face intunericul lumina iar cele povarnite netede. Cuvintele acestea le voi face si nu le voi trece cu vederea " (Is 42, 6-7. 9. 11-l3.16).

Panayotis Nellas

Sfantul Apostol Andrei,

propovaduitorul Evangheliei in Scythia Minor(Dobrogea)



Sfantul Andrei desi era iudeu de neam, a propovaduit intr-o parte a pamantului romanesc, la stramosii nostri geto-daci, si anume in teritoriile situate pe tarmul apusean al Marii Negre (Pontul Euxin).



Cine era Sfantul Andrei?

Sfantul Andrei, "cel intai chemat" la apostolie era frate al lui Simon Petru, care s-a numarat, de asemenea, printre cei 12 apostoli ai Domnului, fiind amandoi fiii pescarului Iona. Erau originari din Betsaida, localitate situata pe tarmul Lacului Ghenizaret (Marea Galileii), din provincia Galileea, in nordul Tarii Sfinte. Amandoi au fost pescari, alaturi de tatal lor. Amandoi s-au numarat printre "ucenicii" Sfantului Ioan Botezatorul, ascultand timp indelungat predicile acestuia in pustiul Iordanului, cu indemnuri la pocainta si cu proorocia despre venirea lui Mesia. De la acesta a auzit Andrei cuvintele "Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii" (Ioan 1,29). A fost si el martor, alaturi de alti ucenici, la botezul Domnului si la cunoscuta convorbire dintre Iisus si Ioan, intarindu-se in convingerea ca Acesta era Mesia cel prezis de prooroci. A doua zi dupa botezul Domnului in Iordan, Ioan Botezatorul statea pe tarmul acestui rau cu doi dintre ucenicii lui, Andrei si Ioan (viitorul apostol si evanghelist), carora le spune din nou: "Iata Mielul lui Dumnezeu" (Ioan 1,36). Auzind aceasta marturisire, cei doi ucenici au pornit dupa Iisus, in dorinta de a-L cunoaste. Iisus i-a observat si i-a intrebat: "Ce cautati?" La care ei au zis: "invatatorule, unde locuiesti?" El le-a zis: "Veniti si veti vedea". Au mers deci si au vazut unde locuia si au ramas la El in ziua aceea (Ioan 1, 37-39). Andrei a anuntat apoi si pe fratele sau Simon Petru ca "a gasit pe Mesia" (Ioan 1,41).

Chemarea lui Andrei la Apostolie

Chemarea lui Andrei la apostolie s-a petrecut ceva mai tarziu. Este relatata de Sfantul Apostol si Evanghelist Matei prin cuvintele: "Pe cand (Iisus) umbla pe langa Marea Galileii, a vazut doi frati, pe Simon ce se numeste Petru si pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja in mare, caci erau pescari. Si le-a zis: "Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni. Iar ei, indata lasand mrejele, au mers dupa El" (Matei 4, 18-20 si Marcu 1, 16-18).



Sfintele Evanghelii mai pomenesc pe Sfantul Andrei doar de doua ori: la inmultirea painilor, dincolo de Marea Galileii, cand el a instiintat pe Mantuitorul ca acolo, in multime, era un baiat care avea cinci paini de orz si doi pesti (Ioan 6, 8-9), iar a doua oara, dupa invierea lui Lazar cand, impreuna cu Filip, au instiintat pe Domnul ca niste elini (greci), veniti in Ierusalim cu prilejul sarbatoririi Pastelui iudaic, voiau sa-L vada (Ioan 12, 20-22).

Alaturi de ceilalti ucenici, a fost trimis si Andrei de catre Mantuitorul la propovaduire (Matei 10 si urm). L-a insotit pe Mantuitorul pe drumurile Tarii Sfinte, a fost martor la minunile pe care le-a savarsit, a ascultat cuvintele Sale de invatatura si parabolele pe care le-a rostit in fata multimilor, a suferit alaturi de ceilalti apostoli, atunci cand Domnul a fost prins, judecat, chinuit si apoi rastignit pe cruce; s-a bucurat alaturi de ei cand a aflat de minunea invierii din morti si L-a vazut pe Domnul inviat in prima zi, si dupa opt zile, apoi la aratarea din Galileea, cand au primit porunca predicarii Evangheliei la toate neamurile (Matei 28, 19).

In urma poruncii Domnului, de a vesti Evanghelia la toate neamurile, dupa pogorarea Duhului Sfant si intemeierea Bisericii crestine la Ierusalim, in ziua Cincizecimii din anul 30, Sfintii Apostoli si apoi ucenicii lor, au inceput sa predice noua invatatura adusa in lume de Mantuitorul Iisus Hristos. Potrivit traditiei si celor scrise de unii istorici si teologi din primele veacuri crestine, Sfantul Apostol Andrei a fost primul propovaduitor al Evangheliei la geto-daci, in teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra - cunoscut pe atunci sub numele de Scythia (Scitia), dar si in teritoriile de dincolo de Prut, in nordul Marii Negre. Dar pana a ajunge aici, el a predicat in Asia Mica, de unde s-a indreptat spre teritoriile amintite de la Dunare si Marea Neagra. Trebuie sa notam ca in aceste teritorii, locuite de geto-daci, prin secolele VII-VI i. Hr. s-au asezat colonisti greci, care au intemeiat cunoscutele cetati de pe tarmul apusean al Marii Negre: Tyras (Cetatea Alba), Histria (Istria), Tomis (Constanta), Callatis (Mangalia) si altele. Spre sfarsitul secolului al IV-lea i. Hr. s-au asezat aici triburi de sciti, populatie nomada de origine iraniana, care au fost asimilati cu timpul de autohtoni; ei au dat insa teritoriului respectiv numele de "Scitia" (Scythia). Mai tarziu, teritoriile de pe tarmul apusean al Marii Negre, pana inspre gurile Bugului, au facut parte din statul geto-dac condus de regele Burebista (sec. I, i. Hr.), dar in anul 28 cetatile grecesti de aici au acceptat protectoratul statului roman.

In anul 46 d. Hr., intreg teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra a fost cucerit de romani si anexat la provincia Moesia Inferior (Bulgaria rasariteana de azi), iar in anul 297, in timpul imparatului roman Diocletian, a devenit provincie aparte, sub numele de Scythia Minor (Scitia Mica).

Anexarea acestui teritoriu - inclusiv a cetatilor grecesti pomenite mai sus -, in cultura si formele de viata grecesti si apoi romane, a oferit conditii prielnice pentru predica Sfantului Apostol Andrei. Asa cum aratam mai sus, traditia despre predica sa in Scitia apare in cateva lucrari scrise in primele veacuri crestine. De pilda, in lucrarea Despre apostoli a lui Hipolit Romanul, mort in timpul persecutiei imparatului Decius (249-251), iar in secolul IV in Istoria bisericeasca a episcopului Eusebiu din Cezareea Palestinei (+ 339/340) care o preluase de la un alt mare teolog, Origen din Alexandria (+ 254). Iata ce scria Eusebiu: "Sfintii Apostoli ai Mantuitorului, precum si ucenicii lor, s-au imprastiat in toata lumea locuita pe atunci. Dupa traditie, lui Toma i-au cazut sortii sa mearga in Partia, lui Andrei in Scitia, lui Ioan in Asia...". De altfel, din epistola Sfantului Apostol Pavel catre Coloseni (3,11), reiese ca si "scitii" au putut auzi cuvantul lui Dumnezeu.

Traditia ca Sfantul Apostol Andrei a predicat la sciti a fost reluata mai tarziu si de alti scriitori bisericesti. De pilda, calugarul Epifanie, in secolul VIII, in Viata Sfantului Apostol Andrei scria ca intre popoarele evanghelizate de el se numarau si scitii. In asa numitul Sinaxar al Bisericii constantinopolitane se preciza ca acest apostol "a predicat in Pont, Tracia si Scitia". In acelasi Sinaxar se afla o alta stire, potrivit careia, Sfantul Andrei ar fi hirotonit ca episcop de Odyssos sau Odessos (Varna de azi, in Bulgaria), pe un ucenic al sau cu numele Amplias (Ampliat), pe care Biserica Ortodoxa il praznuieste in fiecare an la 31 octombrie. Mult mai tarziu, scriitorul bizantin Nichifor Calist (secolul al XIV-lea) scria ca Sfantul Apostol Andrei a trecut din provinciile Asiei Mici (Capadocia, Galatia si Bitinia) "in pustiurile scitice", care puteau fi situate fie in Scitia Mare (sudul fostei Uniuni Sovietice), fie Scitia Mica sau Dacia Pontica, locuita de greci, romani si geto-daci. De altfel, istoricii bisericesti rusi socotesc ca Sfantul Apostol Andrei a predicat si in nordul Marii Negre.

Invatatul mitropolit Dosoftei al Moldovei, in cartea sa Viata si petrecerea sfintilor, scria ca "Apostolului Andrei i-a revenit (prin sorti) Bitinia si Marea Neagra si partile Propontului, Halcedonul si Vizantea, unde e acum Tarigradul (Constantinopolul n. n.), Tracia si Macedonia, Tesalia, si sosind ia Dunare, ce-i zic Dobrogea si altele ce sunt pe Dunare, si acestea toate le-a umblat".

Colinde, legende si obiceiuri - marturii ca Sfantul Andrei a predicat in tara noastra

In sprijinul evanghelizarii teritoriilor de pe tarmul apusean al Marii Negre de catre Sfantul Andrei vin si unele colinde, legende si obiceiuri din Dobrogea si din stanga Prutului, adica din Basarabia, care amintesc de trecerea lui prin aceste locuri. Una din aceste colinde pomeneste de "schitul" sau "manastirea" lui Andrei, la care veneau Decebal si Traian, cel din urma ascultand si slujba savarsita acolo. Exista apoi cateva numiri de ape si locuri ca "Paraiasul Sfantului Andrei", "Apa Sfantului" sau "Pestera Sfantului Andrei", care se vede si azi in hotarul comunei Ion Corvin, in apropiere de granita romano-bulgara.

Fara indoiala ca Sfantul Apostol Andrei nu s-a marginit numai la predicarea Evangheliei si la botezul celor pe care i-a adus la Hristos dintre grecii si geto-dacii din teritoriile amintite, ci el a hirotonit pe unii dintre ei ca episcopi si preoti, asa cum facea si Sfantul Apostol Pavel in calatoriile sale misionare. Numai asa se poate explica faptul ca cea mai veche episcopie cunoscuta pe teritoriul tarii noastre este cea de la Tomis (Constanta de azi). Episcopul (sau episcopii) peste care "si-a pus mainile" Sfantul Apostol Andrei au hirotonit, la randul lor, alti episcopi, preoti sau diaconi pentru noile comunitati crestine de la Pontul Euxin, ca sa se asigure "succesiunea" neintrerupta a preotiei, si care au devenit propovaduitori ai noii credinte, - prin predica si botez - in randul autohtonilor geto-daci, iar mai tarziu daco-romani.

Avand in vedere caracterul misionar al crestinismului din primele veacuri, se poate sustine ca unii dintre cei increstinati de Sfantul Apostol Pavel si ucenicii sai in Peninsula Balcanica, dar si dintre cei increstinati de Sfantul Apostol Andrei in zona apuseana a Marii Negre, au dus "vestea cea buna" despre Iisus Hristos cel inviat si in nordul Dunarii, deci in Dacia propriu-zisa, cunoscute fiind legaturile care existau intre locuitorii de pe ambele maluri ale Dunarii. Prin episcopii, preotii si misionarii veniti din sudul Dunarii si din Orientul Apropiat, ca si prin cei din randul localnicilor, invatatura crestina si-a castigat noi adepti, incat din secolul al IV-lea se poate vorbi de o generalizare a invataturii crestine, nu numai in provincia Scitia Mica, ci si in teritoriile nord-dunarene, locuite acum de daco-romani, deveniti apoi romani. in provincia Scitia Mica, vigoarea crestinismului este dovedita de numarul mare de martiri de la sfarsitul secolului III si inceputul celui urmator, ca si de organizarea bisericeasca temeinica ce exista aici in secolul IV, cu o episcopie la Tomis - devenita apoi Arhiepiscopie -, de teologii de prestigiu care au activat aici, de numarul mare de bazilici care s-au construit in marile cetati de pe tarmul apusean al Marii Negre in secolele IV-VI, de multele obiecte cu caracter crestin din aceeasi perioada, descoperite aici.

Scriitorul bisericesc Nichifor Calist, pe care l-am mai pomenit, pe baza unor stiri istorice mai vechi, scrie ca Sfantul Apostol Andrei a plecat de la noi spre sud, trecand prin Tracia, a ajuns in Bizant (viitorul Constantinopol), iar de aici a trecut prin Macedonia si Tesalia, ajungand pana in orasul Patras din Ahaia, deci in Grecia de azi. Acolo a suferit moarte martirica, fiind rastignit pe o cruce in forma de X (numita pana azi "Crucea Sfantului Andrei"). Biserica primara a stabilit, inca de pe la sfarsitul secolului II, ca data de praznuire a patimirii sale ziua de 30 noiembrie. Nu se cunoaste anul martiriului sau; unii istorici il fixeaza in timpul persecutiei imparatului Nero, prin anii 64-67, altii mult mai tarziu, pe la sfarsitul veacului "apostolic", in cursul persecutiei imparatului Domitian.

Moastele sale au fost mutate din Patras la Constantinopol, noua capitala a imperiului roman de Rasarit, prin anii 356-357, cu prilejul sfintirii bisericii "Sfintii Apostoli". Mai tarziu, Sfantul Ambrozie, episcopul Milanului (c. 339-397), scria ca, in a doua jumatate a secolului al IV-lea, particele din sfintele sale moaste au fost oferite bisericilor din Milano, Nola si Brescia din Italia.

La cativa ani dupa Cruciada a patra, din 1204, cand Constantinopolul a fost cucerit de cavalerii apuseni si s-a creat aici o "Patriarhie latina" in locul celei ortodoxe, cardinalul Petru din Capua a dispus ca moastele Sfantului Andrei sa fie duse in Italia si asezate in catedrala din Amalfi. in aprilie 1462, in timpul papei Pius II, capul sau a fost asezat intr-o biserica din Roma. De aici, pe baza unei hotarari a Vaticanului, in semn de fratietate crestina, capul sau a fost restituit Bisericii Ortodoxe a Greciei, fiind asezat - in cadrul unor festivitati religioase - in biserica cu hramul Sfantul Andrei din orasul Patras.

Sfantul Apostol Andrei se bucura de o cinstire deosebita in Bisericile rusa, greaca si romana, datorita faptului ca a predicat in teritorii care apartin azi Rusiei, Greciei si Romaniei. Patriarhia ecumenica din Constantinopol il socoteste chiar ca "intemeietor" al acestui "scaun apostolic". Se cuvine ca Biserica Ortodoxa Romana sa-l cinsteasca si mai mult si sa-l considere nu numai ca "cel dintai chemat la apostolie", ci si ca pe cel dintai propovaduitor al Evangheliei la stramosii nostri, ca pe un "apostol" al neamului nostru, al Ortodoxiei romanesti! Iar crestinismul romanesc trebuie sa fie considerat ca fiind de origine apostolica.

Ca atare, socotim ca se impune ca ziua de 30 noiembrie sa fie trecuta in calendarele bisericesti ortodoxe cu litera rosie, ca o adevarata sarbatoare a crestinismului romanesc. Ea ar premerge zilei de 1 decembrie, ziua nationala sau a unitatii romanilor de pretutindeni. S-ar impreuna astfel sarbatoarea Bisericii cu sarbatoarea neamului, dupa cum Biserica si neamul au fost una in tot decursul istoriei noastre!

Sa ne rugam dar Sfantului Andrei, increstinatorul daco-romanilor, zicand: "Pe propovaduitorul credintei la geto-daci si slujitor al Cuvantului, pe Andrei cel dintai chemat sa-l laudam, ca pe stramosii nostri i-a adus la cunostinta lui Hristos, crucea in maini tinand si izbavind din inselaciunea vrajmasului sufletele lor, pe care le-a adus la Dumnezeu ca dar bine primit. Pe acesta, toti romanii sa-l laudam si sa-l cinstim, ca sa se roage neincetat lui Hristos Dumnezeu, ca sa ne fereasca de toata rautatea si sa mantuiasca sufletele noastre". (Stihira glasului 6 la Utrenia din 30 noiembrie cu unele adaptari).

Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu

Noaptea Sfantului Andrei - Romanii isi sarbatoresc patronul spiritual, pe Sfantul Andrei, la 30 noiembrie. Noaptea din ajunul Sfantului Andrei este destinata unor obiceiuri care sa asigure protectie oamenilor, animalelor si gospodariilor, pe care taranii romani le-au pus sub obladuirea acestui sfant.

Ajunul Sfantului Andrei este considerat unul dintre acele momente in care bariera dintre vazut si nevazut se ridica. "Andreiu' cap de iarna" cum ii spun bucovinenii, permite interferenta planurilor malefice cu cele benefice, lucrurile importante din existenta oamenilor putand fi intoarse de la matca lor fireasca. Se crede ca in aceasta noapte "umbla strigoii" sa fure "mana vacilor", "mintile oamenilor" si "rodul livezilor".

Impotriva acestor primejdii, taranul roman foloseste usturoiul. In egala masura, casa, grajdul, cotetele, usile si ferestrele acestora sunt unse cu usturoi pisat, menit sa alunge patrunderea duhurilor rele la oameni si animale. In aceasta noapte se desfasoara cea mai importanta actiune: "pazitul usturoiului". Fete si flacai, vegheaza si petrec, tocmai pentru a inzestra usturoiul cu calitatile necesare indepartarii primejdiilor. De asemenea usturoiul va servi drept remediu terapeutic, va aduce petitori - purtat la brau.

Tot in aceasta noapte, pentru a testa rodnicia livezilor si campurilor se aduc crengute de visin in casa (care vor inflori pana la Craciun) sau se seamana boabe de grau in mici recipiente.

Fetele incearca semnele propriului destin: cauta chipul viitorului sot in forma pe care o ia plumbul sau cositorul topit si apoi brusc solidificat prin turnarea in apa; stau peste noapte in fata unei oglinzi, marginite de doua lumanari, pana ce zaresc chipul viitorului barbat; pun busuioc sub perna si apoi se culca, sperand sa-si viseze sotul.

sursa:CrestinOrtodox.ro