Sfântul Andrei, Apostolul geto-dacilor ("sciţilor")

Întemeierea Bisericii noastre a avut loc la Cincizecime, atunci când Duhul Sfânt, în chipul unor limbi ca de foc, S-a pogorât asupra Sfinţilor Apostoli, aflaţi în Ierusalim. Au fost botezaţi atunci ca la trei mii de suflete, constituindu-se astfel prima comunitate sau obşte de credincioşi (cf. Faptele Apostolilor, cap. II). Noua învăţătura s-a propovăduit în Ierusalim, apoi în alte oraşe ale Ţării Sfinte, la început printre iudei. Din deceniul al cincilea al veacului întâi, Sfinţii Apostoli şi-au început lucrarea misionară şi în "lumea păgână", potrivit poruncii pe care le-a dat-o Mântuitorul însuşi înainte de înălţarea Sa la cer, de a învăţa şi a boteza "toate neamurile" (Mat. 28, 19). Avem ştiri doar despre lucrarea misionară a Sfinţilor Apostoli Petru şi Ioan, dar mai ales a Sfântului Pavel, din cartea "Faptele Apostolilor" (cu relatarea detaliată a celor trei "călătorii misionare" ale Sfântului Pavel) sau din Epistolele pe care le-au scris ei înşişi. Trebuie să reţinem că Sfântul Apostol Pavel şi unii dintre ucenicii săi L-au propovăduit pe Hristos şi în Peninsula Balcanică, deci în teritorii învecinate cu Dacia, unde trăia pe atunci şi o populaţie traco-getică romanizată.




Sfântul Andrei, Apostolul geto-dacilor ("sciţilor")



Lucrarea misionară a celorlalţi apostoli ai Mântuitorului printre "neamurile păgâne" este cunoscută numai din tradiţie, fixată în scris mult mai târziu. Pe noi, ca români, ne interesează activitatea Sfântului Andrei, care a predicat în teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, Dobrogea de mai târziu, cunoscut în izvoarele antice sub numele de "Sciţia". În anul 46 al erei creştine teritoriul respectiv a fost cucerit de romani şi anexat la provincia Moesia Inferior, iar în anul 297, în timpul lui Diocleţian, a devenit o provincie aparte, numita "Scythia Minor". Tradiţia privitoare la această predică "apostolică" în Sciţia este întâlnita în lucrarea Despre apostoli a lui Hipolit Romanul, mort în cursul persecuţiei împăratului Decius (249-251), iar în secolul IV apare în Istoria bisericească a episcopului Eusebiu de Cezareea Palestinei, care a preluat-o după o lucrare a marelui teolog, Origen din Alexandria (+254). În sprijinul evanghelizării acestui teritoriu de către Sfântul Andrei, se pot invoca şi câteva "mărturii indirecte". Există, de pildă, câteva colinde şi creaţii folclorice dobrogene şi din stânga Prutului, care amintesc de trecerea apostolului prin aceste locuri. Câteva toponimice confirmă acelaşi lucru: "Pârâiaşul Sfântului Andrei", "Apa Sfântului" sau "Peştera Sfântului Andrei" (aceasta se vede şi azi în hotarul comunei Ion Corvin, în apropierea graniţei romano-bulgare). Din Epistola Sfântului Apostol Pavel către coloseni reiese că şi "sciţii" au putut auzi cuvântul lui Dumnezeu (3, 11).



Fără îndoiala că Sfântul Apostol Andrei nu s-a limitat numai la predicarea Evangheliei şi la botezul celor pe care i-a adus la Hristos dintre geto-dacii şi grecii din coloniile întemeiate pe ţărmul Mării Negre (Pontul Euxin), încă din secolele VII-VI î. Hr. El va fi hirotonit pe unii din cei veniţi la Hristos ca episcopi şi preoţi, aşa cum a făcut şi Sfântul Apostol Pavel în călătoriile sale. Numai aşa se explică faptul că cele mai vechi ştiri privind organizarea bisericească sunt din Scyţia Minor. De altfel, tot după tradiţie, Sfântul Andrei a hirotonit ca episcop de Odyssos (azi Varna, în Bulgaria, în apropierea graniţei) pe ucenicul său Ampliat, pe care Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte la 31 octombrie. Episcopul (sau episcopii) peste care "şi-a pus mâinile" Sfântul Andrei au hirotonit, la rândul lor, alţi episcopi, preoţi sau diaconi pentru teritoriul dintre Dunăre şi Mare şi cel din stânga Dunării, pentru a se asigura "succesiunea neîntrerupta" a preoţiei şi care au devenit apoi propovăduitorii noii credinţe - prin predica şi botez - în rândul autohtonilor geto-daci, iar mai târziu daco-romani. Se poate afirma, deci, că învăţătura creştina a fost propovăduita pe o parte din teritoriul României de azi chiar de un Apostol al Mântuitorului, de Andrei "cel întâi chemat", încât, pe bună dreptate, creştinismul românesc trebuie să fie considerat "de origine apostolică".



Creştinismul în Dacia



În anul 106, împăratul Traian a cucerit o parte din teritoriul fostului stat al geto-dacilor, condus de regele Decebal, care a fost transformat în provincie romană (Transilvania, Banatul, Oltenia şi o parte din Muntenia de mai târziu). În urma acestor schimbări de ordin politic-teritorial, s-au creat condiţii favorabile pentru propagarea noii învăţături şi în nordul Dunării. Se poate vorbi de anumiţi "misionari neoficiali" recrutaţi dintre colonişti, soldaţi din armata romană, negustori sau sclavi, care îmbrăţişaseră credinţa creştină înainte de a veni în Dacia. În secolul al III-lea numărul acestor misionari "laici" a sporit prin anumiţi captivi creştini - pe care goţii - stabiliţi atunci în teritoriile nord-dunărene - îi aduceau aici din Asia Mică, unde creştinismul era cunoscut din "veacul apostolic". Din rândul lor, unii erau hirotoniţi ca episcopi, horepiscopi, preoţi şi diaconi.



Trebuie menţionat că predicarea Evangheliei în cuprinsul imperiului roman a întâmpinat multe greutăţi, datorită faptului că până în anul 313 - când împăratul Constantin cel Mare (306-337) i-a acordat libertate, prin cunoscutul "Edict de la Mediolanum" (azi Milano) - era considerată ca "religio ilicita" (neadmisa). Dar după retragerea administraţiei şi a legiunilor romane din provincia Dacia, prin anii 271/275, s-au creat premise favorabile pentru răspândirea creştinismului în spaţiul carpato-dunărean. La aceasta a contribuit şi faptul că în timpul lui Constantin cel Mare Câmpia munteană a reintrat în stăpânirea imperiului, deci legăturile permanente ale locuitorilor de aceeaşi limbă de pe ambele maluri ale Dunării au contribuit la răspândirea masivă a învăţăturii creştine.



Mărturii arheologice paleocreştine



Acest lucru este confirmat şi de un număr apreciabil de piese arheologice paleocreştine, descoperite în peste o sută de aşezări daco-romane (în număr mult mai mare s-au descoperit în Scythia Minor). Între cele mai semnificative reţinem: "gema de la Potaissa" (azi Turda) cu o serie de reprezentări simbolice, între care şi Bunul Pastor; o tăbliţă votivă (donariu) de la Biertan, lângă Mediaş, cu inscripţia "Ego Zenovius votum posul" şi un disc cu monograma lui Hristos (XP); un fragment ceramic descoperit la Porolissum (azi Moigrad, jud. Sălaj); mai multe opaiţe (lămpi) de bronz sau de lut ars, decorate cu semnul crucii sau cu monograma lui Hristos, descoperite mai ales în centrele urbane ale fostei provincii. Alte obiecte paleocreştine s-au descoperit în Banat şi în Oltenia (de pildă, părţi dintr-un candelabru de bronz, descoperit la Răcari-Dolj, folosit desigur intr-un lăcaş de cult. Majoritatea acestora sunt din secolul al IV-lea, dar unele par sa fie şi mai vechi. S-au descoperit şi câteva obiecte paleocreştine la Barboşi-Galaţi, important cap de pod roman la confluenta Siretului cu Dunărea, care, după aprecierea arheologilor aparţin secolului al III-lea.



Un lucru care trebuie subliniat în chip deosebit este acela că - pentru secolul IV - avem primele dovezi literare şi arheologice privind existenţa unor lăcaşuri de cult în teritoriile daco-romane nord-dunărene. Astfel de biserici paleocreştine s-au construit peste ruinele castrului roman de la Sloveni (jud. Olt); iar la Porolissum (azi Moigrad, jud. Sălaj) un fost templu păgân a fost transformat în lăcaş de cult creştin. În alte două centre s-au descoperit fundatiile unor bazilici şi anume la Sucidava (azi Celei-corabia, jud. Olt), cu o serie de inscripţii creştine în limba greacă şi la Morisena (azi Cenad, jud. Timiş). Se pare că şi actuala lucrare din Densus (jud. Hunedoara) este un fost monument funerar roman transformat în lăcaş de cult creştin prin secolul al IV-lea. În actul martiric al Sfatului Sava, care şi-a dat viaţa pentru Hristos undeva în părţile Buzăului, la 12 aprilie 372, se relata că el "cânta psalmi în biserică". Fireşte, toate aceste lăcaşuri de cult presupun existenţa unor preoţi şi ierarhi, cum vom constata în paginile următoare



Mărturii lingvistice



Un argument convingător asupra vechimii creştinismului românesc ne oferă numeroasele cuvinte cu sens religios din fondul principal lexical al limbii române, folosite din secolele III-IV până azi. O parte din termeni au fost preluaţi din latina populară vorbită de strămoşii noştri daco-romani şi "încreştinaţi", iar alţii creaţi pe loc de noii mărturisitori ai credinţei creştine. Notăm cuvintele: biserică (din basilica), credinţă, lege, Înviere, Înălţare, Bobotează, Treime, Tată, Fecioară, înger, altar, cruce, rugăciune, toacă, tâmplă, păcat, părinte, păgân, a boteza, a cununa, a cumineca, a se închina, a se ruga s.a.



Câteva sărbători creştine au preluat numirile unor vechi sărbători păgâne apropiate ca dată de ale noastre, primind, însă, un înţeles nou, creştin (Calatio-calationem - Crăciun, Florilia - Florii, Rusalia - Rusalii, dies conservatoria -sărbătoare). Un amănunt semnificativ este acela că în rugăciunea „Tatăl nostru”, ca şi în „Simbolul de credinţă”, alcătuit la primele două Sinoade ecumenice (325 şi 381), peste 90% din cuvinte sunt de origine latină (excepţie fac, în „Tatăl nostru”, cuvintele: greşeală, ispită şi mântuieşte), ceea ce arată că ele au fost cunoscute de strămoşii românilor încă din perioada de formare a lor ca popor.



Martiri creştini



Se cunosc mai multe nume de creştini ce au suferit moarte martirică în timpul persecuţiilor pornite de goţi, cum a fost acel Sava pe care l-am pomenit mai sus, în părţile Buzăului, în anul 372, un sfânt Nichita şi alţii. În provincia „Scythia Minor” şi în imediata apropiere, numărul creştinilor martirizaţi în cursul persecuţiei lui Diocleţian (cca. 300 d.Hr.), este foarte ridicat. Consemnăm între ei pe Zoticos, Atalos, Kamasis şi Filipos, toţi la Noviodunum (azi Isaccea), ale căror moaşte s-au descoperit într-o criptă de la Niculiţel, jud. Tulcea (azi depuse în biserica monastirii Cocoş); pe Chiril, Chindeas şi Tasius la Axiopolis (azi Cernavodă); preotul Epictet şi convertitul său Astion la Halmyris (azi Dunavăt); Macrobiu, Gordian, Heli, Lucian, Zotic şi Valerian, fraţii Argeu, Narcis şi Marcelin, toţi la Tomis (azi Constanţa). În oraşul Durostorum (azi Silistra), la graniţa dintre provinciile Scythia Minor şi Moesia Inferior, consemnăm numele soldaţilor martiri Pasicrat, Valentin, Marcian şi Nicandru, iar mai târziu pe soldatul Emilian; în satul Ozobia, lângă Durostorum, au pătimit martirii Quintilian, Maxim citeţul şi Dadas.



Ierarhia bisericească



Toate informaţiile de mai sus duc la constatarea că trebuia să existe şi o organizare bisericească în teritoriile carpato-dunărene. Izvoarele istorice au dovedit că încă de la începutul secolului al IV-lea, deci îndată după promulgarea edictului de la Mediolanum (Milano) din 313, sunt atestate documentar aproximativ 15 scaune episcopale în diferite cetăţi de pe malul drept al Dunării, în provinciile romane Pannonia Inferior, Dacia Ripensis şi Moesia Inferior (azi în Iugoslavia şi mai ales Bulgaria) - la Sirmium, Singidunum, Viminacium, Oescus, Bononia, Marcianopolis, Novae, Appiaria, Abbvitus, Durostorum, ai caror titulari au participat la lucrările unor Sinoade ecumenice sau locale. Presupunem că acestea erau şi mai vechi, pentru că în jurul anului 300, în cursul persecuţiei lui Diocleţian, în cetăţile respective au suferit moarte martirică un număr apreciabil de preoţi.



În nordul Dunării se cunoaşte un singur episcop şi anume Teofil "al Gothiei", participant la lucrările primului Sinod ecumenic de la Niceea din anul 325; titulatura lui se explică prin aceea că la data respectivă teritoriile nord-dunărene erau sub stăpânirea goţilor. În anul 336 a fost hirotonit la Constantinopol un ucenic al lui Teofil, Ulfila, unul din marii misionari din ţinuturile nord-dunărene (unul din părinţi era grec, altul got). Potrivit relatărilor unui istoric de atunci, Filostorgiu, el "a fost hirotonit episcop pentru toţi creştinii din ţara getică", deci dintr-o ţară ai cărei locuitori erau consideraţi ca "geţi" (acum daco-romani). Reîntors în nordul Dunării, el a predicat în limbile gotică, latină şi greacă (pentru descendenţii grecilor luaţi în captivitate de goţi). La început a fost ortodox, dar mai târziu a devenit arian sau semiarian. În chip deosebit trebuie arătat că acum a început traducerea Bibliei în limba gotică, folosind şi un alfabet nou, creat de el. Prin anul 348 a fost nevoit să se refugieze - cu mulţi credincioşi - în sudul Dunării, din cauza persecuţiilor îndreptate împotriva creştinilor de conducătorii goţilor, continuându-şi acolo activitatea până la moarte (cca. 381-383). Pe lângă aceştia, au putut activa în nordul Dunării şi alţi episcopi, dar şi aşa numiţii "horepiscopi", adică episcopi de sat, atestaţi în Biserica veche între secolele III-XI, care locuiau în sate şi activau numai din încredinţarea unor episcopi cu eparhie sau episcopi "perihoreţi" (misionari).



Organizarea bisericească din Schythia Minor



Menţionam la început că Sfântul Andrei a trebuit să hirotonească episcopi, preoţi şi diaconi în cetăţile de la Pontul Euxin în care a predicat pe Hristos. La rândul lor, primii episcopi au hirotonit pe alţii, chiar în condiţiile în care credinţa creştină nu era încă recunoscută legal. Numai aşa se poate explica faptul că în cetatea Tomis, metropola provinciei, sunt atestaţi documentar mai mulţi episcopi. Actele martirice amintesc pe episcopiiEvangelicus , Efrem şi Tit, la începutul secolului al IV-lea. Un episcop de Tomis cu numele Marcu a participat la lucrările primului Sinod ecumenic de la Niceea. în anul 369 era atestat documentar episcopul Betranion , apărător al Ortodoxiei în faţa ereziei ariene; urmaşul său Gherontie a participat la Sinodul II ecumenic de la Constantinopol din 381. În secolul al V-lea sunt cunoscuţi episcopii Teotim I , Timotei (care a luat parte la Sinodul III ecumenic din 431, de la Efes), Ioan , Alexandru , Teotim II , iar în secolul următor Paternus şi Valentinian . Toţi erau oameni de mare cultură, autori de scrieri teologice, care au luat parte la controversele dogmatice ale timpului.



În secolul al VI-lea Scythia Minor era o " provincie mitropolitană ", iar titularul ei devenise mitropolit, având 14 episcopii sufragane, în principalele oraşe ale provinciei. Toate aceste scaune episcopale - inclusiv Tomisul - erau în legătură directă cu Patriarhia din Constantinopol, noua capitală a imperiului, principiu consfinţit printr-o hotărâre a Sinodului IV ecumenic de la Calcedon, din anul 451. Deci erau legaţi de Roma prin limbă, iar de Constantinopol prin credinţă.



Din aceeaşi provincie erau originari şi câţiva teologi de prestigiu, dintre care vom menţiona doar doi: Sfântul Ioan Casian (c. 360-435), întemeietorul a două mânăstiri în Marsilia (azi Marseille - Franţa), autorul unor lucrări teologice (Convorbiri cu Părinţii, Despre aşezămintele mânăstireşti cu viaţă de obşte, Despre întruparea Domnului s. a.) şi Dionisie Exiguul (sau "cel Smerit", cca. 460-545), traducătorul unor cărţi teologice şi canonice din greceşte, cel ce a pus bazele actualului sistem cronologic, cu numărarea anilor de la naşterea lui Hristos ("era creştină").



Răspândirea masivă a creştinismului în teritoriul dintre Dunăre şi Mare este confirmată şi de cele aproximativ 35 de bazilici din secolele IV-VI descoperite în principalele centre urbane ale provinciei, la Tomis, Callatis (azi Mangalia), Tropaeum Traiani (Adamclisi), Histria (Istria), Axiopolis (Cernavoda), Troesmis (Iglitia), Dinogetica (Garvan) etc., la care se adaugă peste o sută de inscripţii de obiecte cu caracter creştin din secolele IV-VI.



Din toate acestea, se poate desprinde constatarea că nu poate fi vorba de o încreştinare a strămoşilor noştri la o anumită dată, de o convertire a lor în masă, din ordinul conducătorilor politici sau în urma activităţii unor misionari oficiali, cum este cazul altor popoare din jur. La daco-romani procesul de încreştinare are o notă specifică, în sensul că a durat câteva secole, fiind rezultatul contactului direct al populaţiei autohtone şi al coloniştilor cu propovăduitorii noii credinţe religioase. Limba latină şi credinţa creştină au fost factorii care au contribuit la consolidarea procesului de unificare etnică, lingvistică şi spirituală a autohtonilor cu noii veniţi în Dacia, de neamuri şi credinţe diferite. Romanizarea şi creştinarea au fost două procese paralele, încât se poate spune că la încheierea lor a apărut în istorie un popor nou, cel român, cu o credinţă nouă, cea creştină. Cu alte cuvinte, poporul român s-a născut creştin .

sursa:Razboi intru cuvant